ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3552/2013

Asupra contestației

in anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 16

noiembrie 2010 pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta SC F.M. SRL – G.

(fostă SC I. SRL) a chemat în judecată pârâta A.P.D.R.P., solicitând instanței

ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea în tot a Deciziei nr. 14946

din 15 iulie 2010 emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă contestația și, pe

cale de consecință, să dispună desființarea, în principal totală, a

procesului-verbal de constatare din data de 21 mai 2010, cu consecința

exonerării în totalitate de la achitarea debitului de 7.124.595,65 lei, iar, în

subsidiar, să dispună anularea parțială a procesului-verbal de constatare, cu

consecința achitării de către societate a contravalorii în lei a sumei de

107.197,2 euro, reprezentând jumătate din diferența dintre 1.064.394,4 euro și

suma de 850.000 euro. Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea executării

procesului-verbal de constatare, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că între părți a fost încheiat contractul cadru nr.

C1/10205253700026 din 30 mai 2006, având ca obiect acordarea ajutorului public

financiar nerambursabil, pentru punerea în aplicare a Proiectului A.O. -

capacitate 400 capete/oră”, pârâta obligându-se să acorde o finanțare

nerambursabilă de maxim 7.289.259 lei, echivalentă cu maxim 50% din valoarea

totală eligibilă a proiectului.

În baza prevederilor

contractuale, reclamanta a procedat la obținerea de oferte pentru bunurile de

care avea nevoie, inclusiv pentru linia de tăiere, iar ofertele au fost emise

de către societăți din Italia, având în vedere faptul că doar acele societăți

comerciale îndeplineau exigențele de standard și calitate și, nu în ultimul

rând, deoarece acționariatul societății de la data respectivă era 100% italian.

Ulterior

implementării proiectului și achitării ajutorului public financiar

nerambursabil, s-a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute

de contractul-cadru, fiind încheiat de către pârâtă procesul-verbal de

constatare din data de 21 mai 2010, prin care s-a stabilit că societatea

trebuie să restituie suma de 7.124.595.65 lei, pe care a încasat-o în baza

contractului-cadru, cu motivarea că „a depus în mod intenționat, cu

rea-credință o ofertă supraevaluată” pentru a obține fonduri nerambursabile S.A.P.A.R.D.

Împotriva

procesului-verbal de constatare din 21 mai 2010, societatea a formulat

contestație, care a fost respinsă prin Decizia nr. 14.946 din 15 iulie 2010.

În fapt, reclamanta

arată că a achiziționat pe bază de licitație de la societatea italiană

Bulgarelli Equipment SRL linia de tăiere pentru prețul de 1.064.394,4 euro,

acesta fiind prețul cel mai mic în raport cu ofertele depuse de către ceilalți

ofertanți.

Cu privire la

aspectele reținute în procesul-verbal în sensul că între SC B.E. SRL și S.S. SRL

a existat o înțelegere cu privire la participarea la licitație a celei din urmă

societăți, participare care în realitate ar fi fost fictivă, reclamanta susține

că se afla în imposibilitate absolută de a cunoaște că între participanții la

licitație a existat o înțelegere anterioară și că ofertele nu erau depuse

independent.

A susținut reclamanta

că este nereală afirmația din procesul-verbal că valoarea reală a liniei de

tăiere este de 850.000 euro și nu de 1.064.394,4 euro și că SC F.M. SRL – G. în

mod deliberat a depus pentru decontare valoarea mai mare, întrucât societatea a

achitat suma de 1.064.394, 4 euro, iar nicidecum suma de 850.000 euro.

Pe de altă parte, în

raport cu prevederile art. 2 din Regulamentul nr. 2988/95 privind protecția

intereselor financiare ale Comunităților Europene, reclamanta susține că, în

vederea determinării sancțiunii administrative, trebuie să fie avute în vedere

mai multe criterii, printre care trebuie determinat este în ce măsură

societatea cunoștea sau putea să cunoască existența înțelegerilor dintre cele

două societăți participante la licitație. Față de această împrejurare,

reclamanta susține că sancțiunea aplicată prin procesul-verbal, fiind cea mai aspră

dintre sancțiunile prevăzute de art. 5 din Regulament, este disproporționată

față de conduita societății, întrucât era necesar să se facă dovada fraudei

săvârșite de societate, așa cum este definită de O.G. nr. 79/2003.

A mai susținut

reclamanta că, dacă se consideră că a existat o fraudare a intereselor

comunității din partea SC B.E. SRL și S.S., societății reclamante i-ar putea fi

aplicată cel mult sancțiunea de obligare la restituirea contravaloarea în lei a

sumei de 107.197,2 euro, reprezentând jumătate din diferența dintre 1.064.394,

4 euro și suma de 850.000 euro, având în vedere prevederile art. 5 din

Regulament referitoare la posibilitatea de retragere parțială a unui avantaj

acordat prin norme comunitare, în raport cu valoarea de care a beneficiat

nejustificat.

În ceea ce privește

suspendarea executării actului administrativ, reclamanta a considerat că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 și 15 din Legea 554/2004.

Prin Sentința civilă nr.

26 din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC F.M. SRL

– G. și a respins cererea de suspendare a executării procesului-verbal de

constatare din 21 mai 2010 întocmit de pârâta A.P.D.R.P.

Împotriva Sentinței civile

nr. 26 din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC F.M. SRL – G.,

criticând-o în temeiul art. 3041 C. proc. civ.

Împotriva Sentinței civile

nr. 26 din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC F.M. SRL – G.,

criticând-o în temeiul art. 3041 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr.

2460 din 17 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, pronunțată in Dosarul nr. 1153/59/2010, s-a admis recursul

declarat de SC F.M. SRL G. împotriva Sentinței civile nr. 26 din 24 ianuarie

201 I a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fisca.

S-a modificat

sentința atacată în sensul că s-a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta SC F.M. SRL G. și s-a anulat în parte Decizia nr. 14946 din 15 iulie

2010 și procesul-verbal nr. 10374 din 26 mai 2010 emis de A.P.D.R.P., pe care

le-a menținut în limitele unui debit corespunzător echivalentului în lei al

sumei de 214.394,4 euro.

A fost obligată

intimata A.P.D.R.P. la plata sumei de 6.000 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată parțiale, în favoarea recurentei SC F.M. SRL – G.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că existența

neregulii a fost corect reținută de instanța de fond, fiind dovedită prin

raportul Gărzii Financiare din M., din 2 aprilie 2009 și raportul O.L.A.F.

mijloc de probă admisibil în procedurile naționale, potrivit art. 9 alin. (2) din

Regulamentul (C.E.) nr. 1073/1999 privind investigațiile efectuate de O.L.A.F.

Înalta Curte a

apreciat excesivă sancțiunea administrativă a restituirii întregului ajutor

financiar acordat, aplicată de autoritatea emitentă și menținută de instanța de

fond.

Interpretând clauzele

reglementare ale contractului de finanțare într-un sens care să concorde prevederilor

Regulamentului nr. 2988/1995, în special ale art. 5 alin. (1) lit. c), s-a constatat

că autoritatea competentă are un drept de apreciere asupra sancțiunii

administrative pe care o consideră necesară și adecvată scopului propus, putând

opta pentru retragerea totală sau parțială a avantajului, în funcție de toate circumstanțele

cauzei – între care gradul de vinovăție al beneficiarului, tipul concret al

abaterii – faptă omisivă sau comisivă, efectele concrete asupra bugetului Uniunii.

S-a reținut că, în

speță, constatărilor din Raportul O.L.A.F. referitoare la implicarea activă a recurentei

– reclamante, prin reprezentanții săi, în procedura de selecție a ofertelor,

soldate cu creșterea prețului de achiziție de la 850.000 euro la 1.064.394,40 euro,

le sunt contrapuse aspectele reținute de D.N.A. – Serviciul Teritorial

Timișoara, în rezoluția de N.U.P. nr. 18/P/2010 din 19 decembrie 2011, în

motivarea căreia s-a reținut că beneficiarul proiectului a achitat furnizorului

din Italia, prin bancă, întreaga sumă de 1.060.074 euro, neexistând probe

privind încasarea vreunui comision de la firma câștigătoare.

Astfel, fără a

înlătura responsabilitatea beneficiarului în respectarea obligației de

implementare a proiectului cu maximum de profesionalism, eficiență și

vigilență, în conformitate cu cele mai bune practice în domeniul vizat și în

concordanță cu prevederile contractului de finanțare [art. 1 alin. (2) din

Anexa I], instanța de recurs a reținut că în contextul factual rezultat din

probe și față de jurisprudența Curții de Justiție a U.E., măsura administrativă

dispusă de autoritatea emitentă întrunește elementele unei exercitări abuzive a

dreptului de apreciere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004,

având un evident caracter excesiv, disproporționat în raport cu împrejurările

pe care s-a întemeiat și cu interesul public urmărit, o măsură de recuperare

parțială a avantajului acordat fiind aptă să asigure îndeplinirea scopului

sancțiunii.

Împotriva Deciziei nr.

2460 din 17 mai 2012 a formulat contestație în anulare reclamanta de SC F.M. SRL

G. (fostă SC I. SRL) prin administrator judiciar S.C.P. M.B. M. I.P.U.R.L.,

solicitând anularea acesteia și, pe cale de consecință admiterea cererii de

rectificare a erorii materiale, cu menținerea în sarcina contestatoarei a obligației

de achitare a unui debit în valoare de 107.197,2 Euro, în locul debitului în

valoare de 214.394,4 euro reținut de instanța de judecată.

În motivarea

contestației contestatoarea susține că instanța de judecată a săvârșit o

greșeală materială când a stabilit obligația achitării unui debit corespunzător

echivalentului în lei al sumei de 214.394,4 euro, ignorând prevederile art. 3 alin.

(2) din Contractul cadru de finanțare nr. C1 10205253700026 din 30 mai 2006

încheiat de părți, prevederi din care rezultă fără putință de tăgadă faptul că

intimata A.P.D.R.P. se angajase să acorde finanțare nerambursabilă societății contestatoare

numai în limita a maximum 50% din valoarea totală a proiectului. Față de această

prevedere, instanța ar fi trebuit să mențină obligarea societății doar la plata

a 50% din suma considerată o cheltuială nejustificată, pentru utilajul achiziționat

în cadrul contractului de finanțare.

În drept, recurenta a

invocat prevederile art. 318 C. proc. civ.

Analizând actele și

lucrările dosarului de recurs, precum și motivul de contestație invocat de contestatoare,

Înalta Curte constată că prezenta cerere este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 318 C.

proc. civ.: Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație,

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare ori de casare.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, admisibilă numai în

cazurile limitativ enunțate de lege (în speța de față greșeală materială),

textul care o prevede

fiind de strictă interpretare, aceasta neputând fi

promovată pentru greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care

sunt motive de

reformare a hotărârii, posibile doar în recurs.

Doctrina și

jurisprudența sunt unanime în a aprecia că noțiunea de „greșeală materială” înseamnă

greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept

consecință darea unei soluții greșite. Legea are în vedere greșeli materiale cu

caracter procedural

care au dus la pronunțarea unei soluții eronate.

Analizând considerentele

avute în vedere de instanța de recurs, rezultă că suma stabilită de aceasta ca

debit în sarcina beneficiarului nu este rezultatul unei erori materiale, în

sensul reglementat de teza 1 a art. 318 C. proc. civ., ci reprezintă sancțiunea

pe care instanța de recurs a stabilit-o contestatoarei, ca urmare a neregulilor

constatate de către O.L.A.F., sumă pe care instanța a considerat-o adecvată

scopului sancțiunii, potrivit art. 5 alin. (1) lit. c) din Regulamentul C.E. nr.

2988/1995.

Prin urmare, instanța

de recurs nu a avut în vedere sumele decontate de A.P.D.R.P. în cadrul

proiectului gestionat de contestatoare, ci prejudiciul efectiv produs ca urmare

a neregulilor constatate în sarcina beneficiarului, pe care instanța de recurs le-a

considerat a fi corect reținute de organele de control ale U.E.

Pentru considerentele

menționate cu referire la art. 318 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge cererea formulată, nefiind întrunite condițiile acestui text de lege.

De altfel, pretinsa greșeală

materială a mai fost analizată, ca situație de fapt și de instanța de recurs prin

Încheierea din 15 iunie 2012, dată la care a fost respinsă cererea de îndreptare

a erorii materiale de calcul formulată de SC F.M. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de SC F.M. SRL G. (fostă SC I. SRL) prin administrator

judiciar S.C.P. M.B. M. I.P.U.R.L. împotriva Deciziei nr. 2460 din 17 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în

Dosarul nr. 1153/59/2010, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2013.