ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5125/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC T. SA a solicitat anularea Raportului de inspecție fiscală nr. 7260 din 17 iunie 2010, a Deciziei de impunere nr. 410 din 17 iunie 2010 și a Deciziei de soluționare a contestației nr 2406/453 din 14 decembrie 2010 emise de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș cu privire la suma de 1.221.614 RON, reprezentând TVA respinsă la rambursare.

În motivarea cererii, reclamanta a contestat legalitatea actelor administrativ-fiscale întocmite de pârâtă cu privire la neacceptarea deductibilității TVA aferentă ratelor de leasing din Contractul de leasing financiar nr. 339 F/2008 și pe cale de consecință, respingerea rambursării TVA în sumă de 1.221.614 RON, arătând că este eronată concluzia organelor de inspecție fiscală privind lipsa de obiect a contractului și neîndeplinirea condițiilor prevăzute de O.G. nr. 51/1997 pentru calificarea acestui contract ca fiind de leasing. Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a pronunțat Sentința civilă nr. 441 din 10 octombrie 2011, prin care a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanta nu are dreptul la deducerea TVA aferentă ratelor de leasing din Contractul nr. 339/F din 7 aprilie 2008, întrucât a introdus pe rolul Tribunalului București acțiunea în rezilierea contractului, reziliere care implică și restituirea plăților efectuate, inclusiv a TVA aferentă, care nu se mai încadrează în sfera taxei de dedus reglementată conform dispozițiilor art. 125 pct. 30 C. fisc.

Instanța de fond a mai avut în vedere faptul că, orice operațiune de livrare de bunuri sau prestare de servicii trebuie să asigure un folos, adică să se realizeze în beneficiul operațiunilor taxabile, ceea ce nu s-a constatat în cauză, întrucât obiectul contractului de închiriere în regim de leasing financiar nu a intrat în posesia reclamantei spre a fi îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc., dar nici nu va fi livrat în viitor, datorită formulării acțiunii în rezilierea contractului.

Interpretările Curții Europene de Justiție în ceea ce privește exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă cheltuielilor cu investițiile efectuate înainte de începerea realizării efective a unei activități economice au fost considerate ca nerelevante în cauză, cu motivarea că și legislația internă permite deducerea acestor cheltuieli în condițiile cuprinse la pct. 45 din Normele metodologice de aplicare a codului fiscal, dar reclamanta nu se află în situația de a efectua investiții înainte de începerea activității economice, desfășurând o activitate economică în legătură cu care a efectuat o investiție (achitarea avansului și ratelor aferente contractului de leasing financiar), investiție care însă este lipsită de orice avantaj economic în folosul reclamantei care nu se află în posesia bunului mobil spre a justifica astfel achitarea ratelor de leasing.

În situația în care ulterior reclamanta va intra în posesia bunului care constituie obiectul contractului de leasing, instanța de fond a apreciat că aceasta poate să-și exercite dreptul de deducere a TVA aferentă pentru toată perioada în discuție, conform prevederilor art. 147 1 alin. (2) din C.fisc. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta SC „T." SA Timișoara, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii și anulării Raportului de inspecție fiscală nr 7260 din 17 iunie 2010, a Deciziei de impunere fiscală nr. 410 din 17 iunie 2010, a Deciziei nr. 2406/453 din 14 decembrie 2010 pentru suma de 1.221.614 RON, reprezentând TVA aferentă Contractului de leasing nr. 339/F/2008 și neacceptată la deducere.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 3915 din 3 octombrie 2012 a respins cererea recurentei-reclamante de suspendare a judecării dosarului în baza dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.; a respins recursul declarat de SC T. SA Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 441 din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că recurenta SC T. SA Timișoara, în calitate de utilizator, a încheiat la data de 7 aprilie 2008 Contractul de leasing financiar nr. 339 F cu SC „T.M.L.

IFN” SA București, în calitate de locator, obiectul contractului fiind transmiterea de către locator către utilizator a dreptului de folosință, în regim de leasing financiar asupra unei aeronave "Y" cu seria producătorului 3160, modificat în „C.R.”, care face obiectul Contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 7 aprilie 2008 între C.I. Inc. din Texas, Statele Unite ale Americii, în calitate de vânzător și SC "T.M.L. IFN" SA București, în calitate de cumpărător. Conform Convenției din 23 aprilie 2008 încheiată între SC "T.M.L.

IFN" SA București și SC T. SA, anexă la Contractul nr. 339F din 7 aprilie 2008, termenul de livrare a aeronavei a fost stabilit la data de 15 iulie 2008. Prin Raportul de inspecție fiscală nr. 7260 din 17 iunie 2010, Decizia de impunere fiscală nr. 410 din 17 iunie 2010 și Decizia nr. 2406/453 din 14 decembrie 2010 intimata-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș a constatat că recurenta-reclamantă nu are drept de deducere pentru suma de 1.221.614 RON, reprezentând TVA aferentă facturilor emise de SC "T.M.L. IFN" SA în baza Contractului de leasing nr. 339/F din 7 aprilie 2008 pentru ratele de leasing 14 - 20 și avans rata leasing 13 achitată de societatea recurentă în perioada 1 mai - 31 decembrie 2009, supusă controlului fiscal finalizat prin actele administrative contestate în prezenta cauză.

Instanța de control judiciar a fond a apreciat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc. în raport cu situația de fapt dovedită în cauză și din care rezultă, în mod necontestat, că bunul care a constituit obiectul contractului de leasing financiar nu a fost predat și nici nu a fost prestat serviciul de închiriere contractat în baza convenției respective, astfel că, recurenta-reclamantă nu a beneficiat de folosința bunului și nu a dovedit că a plătit ratele de leasing în folosul realizării unor operațiuni taxabile.

Din acest motiv, a fost respinsă ca vădit nefondată susținerea din recurs privind dovada utilizării efective a aeronavei modelul "Y" pentru serviciile aeroportuare prestate și facturate de aeroporturile internaționale din București, Constanța și Timișoara, reținându-se și că din facturile depuse ca argument pentru apărarea respectivă, rezultă că a avut calitatea de cumpărător pentru aceste servicii Compania „J.A.” SRL, care a încheiat cu recurenta-reclamantă la 22 iulie 2008 contractul de închiriere pentru 7 avioane, diferite însă de aeronava care a constituit obiectul Contractului de leasing financiar nr. 339 din 7 aprilie 2008. S-a mai arătat că apărarea recurentei este de asemenea nefondată față de „convenția de utilizare a aeronavei pentru modelul "Y" cu numărul de serie al producătorului 3160” din 13 mai 2008, prin care părțile contractante au stipulat expres că vânzătorul va păstra dreptul de proprietate, custodia și controlul operațional al aeronavei, care va rămâne înmatriculată în Registrul din Statele Unite până la primirea înmatriculării în Registrul unic de înmatriculare a aeronavelor civile din România și la Centrul de Operare al operatorului - SC „J.S.” SRL, ceea ce nu s-a realizat până la întocmirea actelor administrativ-fiscale contestate în cauză.

S-a apreciat ca nefondată și critica din recurs privind interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 167 din Titlul X al Directivei 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată și care prevăd că, în măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, aceasta are dreptul, în statul membru în care efectuează operațiunile respective, de a deduce din valoarea TVA, transpusă în legislația internă prin dispozițiile art. 145 din C.fisc., care au constituit temeiul juridic al actelor contestate, reținându-se în mod corect că recurenta-reclamantă nu îndeplinește cerințele legale pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă ratelor de leasing din Contractul de leasing financiar nr. 339F din 7 aprilie 2008. S-a mai arătat că din însuși cuprinsul Adresei nr. 430503 din 22 aprilie 2010 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția de legislație în domeniul TVA rezultă că reprezintă o opinie care nu poate fi reținută ca temei pentru soluționarea litigiului în cauză, având ca obiect un raport juridic de drept fiscal reglementat prin norme de drept public.

Apărarea din recurs privind valabilitatea Contractului de leasing financiar nr. 339F din 7 aprilie 2008 și efectele juridice pe care continuă să le producă în lipsa unui litigiu pentru rezilierea contractului a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că toate acestea vizează raporturile juridice dintre părțile contractante și nu condiționează exercitarea dreptului de deducere a TVA, a cărui recunoaștere nu poate interveni decât în cazurile prevăzute expres de Codul fiscal. Susținerea recurentei privind îmbogățirea fără justă cauză a statului prin respingerea dreptului său la deducerea TVA aferentă ratelor de leasing, pentru care SC "T.M.L.

IFN" SA București a virat la bugetul statului TVA colectată, a fost apreciată ca vădit neîntemeiată, fiind rezultatul unei înțelegeri greșite a raporturilor juridice bugetare având ca obiect taxa pe valoare adăugată, ca impozit indirect stabilit asupra operațiunilor de transfer al proprietății bunurilor și asupra prestărilor de servicii. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurenta SC T. SA, solicitând anularea acesteia, rejudecarea recursului și modificarea Sentinței civile nr. 441 din 10 octombrie 2011 în sensul admiterii contestației societății și anulării actelor administrativ fiscale contestate, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea cererii, s-a argumentat, în esență, că soluția pronunțată este rodul unei greșeli materiale constând în neobservarea convențiilor prezentate în probatoriu raportat la dispozițiile art. 143 alin. (1) lit. i) din C. fisc., reiterându-se situația de fapt supusă examinării instanțelor precedente. Au fost criticate ca eronate considerentele și concluziile instanței de control judiciar referitor la reținerea situației de fapt și interpretarea dispozițiilor legale invocate de către contestatoare în recurs și s-a susținut că raționamentul instanței de recurs potrivit căruia contestatoarea nu întrunește condițiile cerute de art. 145 alin. (2) lit. a) din C.fisc. este rodul unei erori materiale generată de neobservarea conținutului pieselor dosarului și a dispozițiilor art. 143 alin. (1) lit. i) din C. fisc.

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, și o va respinge, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze înscrisurile cauzei sau prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil. Față de cele ce preced, analizând decizia criticată, Înalta Curte apreciază că în pricina de față nu pot fi identificate elemente de natură a contura existența unei erori materiale în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Se constată că, în speță, instanța de recurs a apreciat în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantei este nefondat, pronunțând o hotărâre legală și temeinică, cu expunerea completă și convingătoare a motivelor care au format convingerea instanței și după examinarea exhaustivă a ansamblului probator raportat la susținerile recurentei.

Aspectele invocate de către contestatoare nu pot fi încadrate în ipoteza unei erori materiale în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a apărărilor invocate în recurs, și critici directe ale raționamentului instanței de control judiciar, a modului în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente raportat la conținutul înscrisurilor depuse în probațiune, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului. Pe de altă parte, se constată că instanța de control judiciar a analizat temeinic motivele de recurs și argumentele contestatoarei apreciate a fi pertinente în cauză, neputându-se reține nici incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. numai pentru că instanța de recurs nu a adoptat interpretarea dorită de către contestatoare. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”.

De asemenea Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare declarată de SC T. SA Timișoara împotriva Deciziei nr. 3915 din 3 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2013. Procesat de GGC - LM