ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5125/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5125/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC T.

SA a solicitat anularea Raportului de inspecție fiscală nr. 7260 din 17 iunie

2010, a Deciziei de impunere nr. 410 din 17 iunie 2010 și a Deciziei de

soluționare a contestației nr 2406/453 din 14 decembrie 2010 emise de pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș cu privire la suma de

1.221.614 RON, reprezentând TVA respinsă la rambursare.

În motivarea cererii,

reclamanta a contestat legalitatea actelor administrativ-fiscale întocmite de

pârâtă cu privire la neacceptarea deductibilității TVA aferentă ratelor de

leasing din Contractul de leasing financiar nr. 339 F/2008 și pe cale de consecință,

respingerea rambursării TVA în sumă de 1.221.614 RON, arătând că este eronată

concluzia organelor de inspecție fiscală privind lipsa de obiect a contractului

și neîndeplinirea condițiilor prevăzute de O.G. nr. 51/1997 pentru calificarea

acestui contract ca fiind de leasing.

Curtea de Apel

Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a pronunțat Sentința

civilă nr. 441 din 10 octombrie 2011, prin care a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanta nu are dreptul la deducerea

TVA aferentă ratelor de leasing din Contractul nr. 339/F din 7 aprilie 2008,

întrucât a introdus pe rolul Tribunalului București acțiunea în rezilierea

contractului, reziliere care implică și restituirea plăților efectuate,

inclusiv a TVA aferentă, care nu se mai încadrează în sfera taxei de dedus

reglementată conform dispozițiilor art. 125 pct. 30 C. fisc.

Instanța de fond a

mai avut în vedere faptul că, orice operațiune de livrare de bunuri sau

prestare de servicii trebuie să asigure un folos, adică să se realizeze în

beneficiul operațiunilor taxabile, ceea ce nu s-a constatat în cauză, întrucât

obiectul contractului de închiriere în regim de leasing financiar nu a intrat

în posesia reclamantei spre a fi îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de

art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc., dar nici nu va fi livrat în viitor,

datorită formulării acțiunii în rezilierea contractului.

Interpretările Curții

Europene de Justiție în ceea ce privește exercitarea dreptului de deducere a

TVA aferentă cheltuielilor cu investițiile efectuate înainte de începerea

realizării efective a unei activități economice au fost considerate ca

nerelevante în cauză, cu motivarea că și legislația internă permite deducerea

acestor cheltuieli în condițiile cuprinse la pct. 45 din Normele metodologice

de aplicare a codului fiscal, dar reclamanta nu se află în situația de a

efectua investiții înainte de începerea activității economice, desfășurând o

activitate economică în legătură cu care a efectuat o investiție (achitarea

avansului și ratelor aferente contractului de leasing financiar), investiție

care însă este lipsită de orice avantaj economic în folosul reclamantei care nu

se află în posesia bunului mobil spre a justifica astfel achitarea ratelor de

leasing.

În situația în care

ulterior reclamanta va intra în posesia bunului care constituie obiectul

contractului de leasing, instanța de fond a apreciat că aceasta poate să-și

exercite dreptul de deducere a TVA aferentă pentru toată perioada în discuție,

conform prevederilor art. 147

1

alin. (2) din C.fisc.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs reclamanta SC „T." SA Timișoara, solicitând

modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii și anulării

Raportului de inspecție fiscală nr 7260 din 17 iunie 2010, a Deciziei de

impunere fiscală nr. 410 din 17 iunie 2010, a Deciziei nr. 2406/453 din 14

decembrie 2010 pentru suma de 1.221.614 RON, reprezentând TVA aferentă

Contractului de leasing nr. 339/F/2008 și neacceptată la deducere.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia

nr. 3915 din 3 octombrie 2012 a respins cererea recurentei-reclamante de

suspendare a judecării dosarului în baza dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct.

1 C. proc. civ.; a respins recursul declarat de SC T. SA Timișoara împotriva

Sentinței civile nr. 441 din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut că recurenta SC T. SA Timișoara,

în calitate de utilizator, a încheiat la data de 7 aprilie 2008 Contractul de

leasing financiar nr. 339 F cu SC „T.M.L. IFN” SA București, în calitate de

locator, obiectul contractului fiind transmiterea de către locator către

utilizator a dreptului de folosință, în regim de leasing financiar asupra unei

aeronave "Y" cu seria producătorului 3160, modificat în „C.R.”, care

face obiectul Contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 7 aprilie 2008 între

C.I. Inc. din Texas, Statele Unite ale Americii, în calitate de vânzător și SC

"T.M.L. IFN" SA București, în calitate de cumpărător.

Conform Convenției

din 23 aprilie 2008 încheiată între SC "T.M.L. IFN" SA București și

SC T. SA, anexă la Contractul nr. 339F din 7 aprilie 2008, termenul de livrare

a aeronavei a fost stabilit la data de 15 iulie 2008.

Prin Raportul de

inspecție fiscală nr. 7260 din 17 iunie 2010, Decizia de impunere fiscală nr.

410 din 17 iunie 2010 și Decizia nr. 2406/453 din 14 decembrie 2010

intimata-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș a

constatat că recurenta-reclamantă nu are drept de deducere pentru suma de

1.221.614 RON, reprezentând TVA aferentă facturilor emise de SC "T.M.L.

IFN" SA în baza Contractului de leasing nr. 339/F din 7 aprilie 2008

pentru ratele de leasing 14 - 20 și avans rata leasing 13 achitată de

societatea recurentă în perioada 1 mai - 31 decembrie 2009, supusă controlului

fiscal finalizat prin actele administrative contestate în prezenta cauză.

Instanța de control

judiciar a fond a apreciat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea

corectă a dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc. în raport cu

situația de fapt dovedită în cauză și din care rezultă, în mod necontestat, că

bunul care a constituit obiectul contractului de leasing financiar nu a fost

predat și nici nu a fost prestat serviciul de închiriere contractat în baza

convenției respective, astfel că, recurenta-reclamantă nu a beneficiat de

folosința bunului și nu a dovedit că a plătit ratele de leasing în folosul

realizării unor operațiuni taxabile.

Din acest motiv, a

fost respinsă ca vădit nefondată susținerea din recurs privind dovada

utilizării efective a aeronavei modelul "Y" pentru serviciile

aeroportuare prestate și facturate de aeroporturile internaționale din

București, Constanța și Timișoara, reținându-se și că din facturile depuse ca

argument pentru apărarea respectivă, rezultă că a avut calitatea de cumpărător

pentru aceste servicii Compania „J.A.” SRL, care a încheiat cu

recurenta-reclamantă la 22 iulie 2008 contractul de închiriere pentru 7

avioane, diferite însă de aeronava care a constituit obiectul Contractului de

leasing financiar nr. 339 din 7 aprilie 2008.

S-a mai arătat că

apărarea recurentei este de asemenea nefondată față de „convenția de utilizare

a aeronavei pentru modelul "Y" cu numărul de serie al producătorului

3160” din 13 mai 2008, prin care părțile contractante au stipulat expres că

vânzătorul va păstra dreptul de proprietate, custodia și controlul operațional

al aeronavei, care va rămâne înmatriculată în Registrul din Statele Unite până

la primirea înmatriculării în Registrul unic de înmatriculare a aeronavelor

civile din România și la Centrul de Operare al operatorului - SC „J.S.” SRL, ceea

ce nu s-a realizat până la întocmirea actelor administrativ-fiscale contestate

în cauză.

S-a apreciat ca

nefondată și critica din recurs privind interpretarea dată de instanța de fond

dispozițiilor art. 167 din Titlul X al Directivei 2006/112/CE a Consiliului

Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe

valoare adăugată și care prevăd că, în măsura în care bunurile și serviciile

sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile,

aceasta are dreptul, în statul membru în care efectuează operațiunile

respective, de a deduce din valoarea TVA, transpusă în legislația internă prin

dispozițiile art. 145 din C.fisc., care au constituit temeiul juridic al

actelor contestate, reținându-se în mod corect că recurenta-reclamantă nu

îndeplinește cerințele legale pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA

aferentă ratelor de leasing din Contractul de leasing financiar nr. 339F din 7

aprilie 2008.

S-a mai arătat că din

însuși cuprinsul Adresei nr. 430503 din 22 aprilie 2010 emisă de Ministerul

Finanțelor Publice - Direcția de legislație în domeniul TVA rezultă că

reprezintă o opinie care nu poate fi reținută ca temei pentru soluționarea

litigiului în cauză, având ca obiect un raport juridic de drept fiscal reglementat

prin norme de drept public.

Apărarea din recurs

privind valabilitatea Contractului de leasing financiar nr. 339F din 7 aprilie

2008 și efectele juridice pe care continuă să le producă în lipsa unui litigiu

pentru rezilierea contractului a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că

toate acestea vizează raporturile juridice dintre părțile contractante și nu

condiționează exercitarea dreptului de deducere a TVA, a cărui recunoaștere nu

poate interveni decât în cazurile prevăzute expres de Codul fiscal.

Susținerea recurentei

privind îmbogățirea fără justă cauză a statului prin respingerea dreptului său

la deducerea TVA aferentă ratelor de leasing, pentru care SC "T.M.L.

IFN" SA București a virat la bugetul statului TVA colectată, a fost

apreciată ca vădit neîntemeiată, fiind rezultatul unei înțelegeri greșite a

raporturilor juridice bugetare având ca obiect taxa pe valoare adăugată, ca

impozit indirect stabilit asupra operațiunilor de transfer al proprietății

bunurilor și asupra prestărilor de servicii.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare recurenta SC T. SA, solicitând

anularea acesteia, rejudecarea recursului și modificarea Sentinței civile nr.

441 din 10 octombrie 2011 în sensul admiterii contestației societății și

anulării actelor administrativ fiscale contestate, pentru motive încadrate în

dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea cererii,

s-a argumentat, în esență, că soluția pronunțată este rodul unei greșeli

materiale constând în neobservarea convențiilor prezentate în probatoriu

raportat la dispozițiile art. 143 alin. (1) lit. i) din C. fisc., reiterându-se

situația de fapt supusă examinării instanțelor precedente.

Au fost criticate ca

eronate considerentele și concluziile instanței de control judiciar referitor

la reținerea situației de fapt și interpretarea dispozițiilor legale invocate

de către contestatoare în recurs și s-a susținut că raționamentul instanței de

recurs potrivit căruia contestatoarea nu întrunește condițiile cerute de art.

145 alin. (2) lit. a) din C.fisc. este rodul unei erori materiale generată de

neobservarea conținutului pieselor dosarului și a dispozițiilor art. 143 alin.

(1) lit. i) din C. fisc.

Examinând cauza și

decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta

contestație în anulare este nefondată, și o va respinge, pentru considerentele

ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 alin. (1) C. proc. civ. prevede că:

„Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textul care o reglementează este de strictă interpretare.

În cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Prima ipoteză a

textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi

condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării

taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat,

etc.

Fiind un text de

excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul

nu vizează stabilirea situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici

modul cum instanța a înțeles să interpreteze înscrisurile cauzei sau

prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de

interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a

aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Față de cele ce

preced, analizând decizia criticată, Înalta Curte apreciază că în pricina de

față nu pot fi identificate elemente de natură a contura existența unei erori

materiale în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Se constată că, în

speță, instanța de recurs a apreciat în mod corect, în raport de actele și

lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantei este nefondat, pronunțând o

hotărâre legală și temeinică, cu expunerea completă și convingătoare a

motivelor care au format convingerea instanței și după examinarea exhaustivă a

ansamblului probator raportat la susținerile recurentei.

Aspectele invocate de

către contestatoare nu pot fi încadrate în ipoteza unei erori materiale în

sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Susținerile din

motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a apărărilor

invocate în recurs, și critici directe ale raționamentului instanței de control

judiciar, a modului în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile

legale incidente raportat la conținutul înscrisurilor depuse în probațiune,

prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului.

Pe de altă parte, se

constată că instanța de control judiciar a analizat temeinic motivele de recurs

și argumentele contestatoarei apreciate a fi pertinente în cauză, neputându-se

reține nici incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. numai pentru că instanța de recurs nu a adoptat interpretarea dorită de

către contestatoare.

Înalta Curte are în

vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant,

Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina

redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de

a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea

semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de

circumstanțe esențiale și imperative.

O cale extraordinară

de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre

este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența

unui „defect fundamental”.

De asemenea Curtea,

permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică

respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei

hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil,

reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03

Hotărârea din 29 iulie 2008).

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare declarată de SC T. SA Timișoara împotriva Deciziei nr. 3915 din 3

octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 aprilie 2013.

Procesat de GGC - LM