ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5125/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5125/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra contestației
în anulare de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC T.
SA a solicitat anularea Raportului de inspecție fiscală nr. 7260 din 17 iunie
2010, a Deciziei de impunere nr. 410 din 17 iunie 2010 și a Deciziei de
soluționare a contestației nr 2406/453 din 14 decembrie 2010 emise de pârâta
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș cu privire la suma de
1.221.614 RON, reprezentând TVA respinsă la rambursare.
În motivarea cererii,
reclamanta a contestat legalitatea actelor administrativ-fiscale întocmite de
pârâtă cu privire la neacceptarea deductibilității TVA aferentă ratelor de
leasing din Contractul de leasing financiar nr. 339 F/2008 și pe cale de consecință,
respingerea rambursării TVA în sumă de 1.221.614 RON, arătând că este eronată
concluzia organelor de inspecție fiscală privind lipsa de obiect a contractului
și neîndeplinirea condițiilor prevăzute de O.G. nr. 51/1997 pentru calificarea
acestui contract ca fiind de leasing.
Curtea de Apel
Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a pronunțat Sentința
civilă nr. 441 din 10 octombrie 2011, prin care a respins ca neîntemeiată
acțiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanta nu are dreptul la deducerea
TVA aferentă ratelor de leasing din Contractul nr. 339/F din 7 aprilie 2008,
întrucât a introdus pe rolul Tribunalului București acțiunea în rezilierea
contractului, reziliere care implică și restituirea plăților efectuate,
inclusiv a TVA aferentă, care nu se mai încadrează în sfera taxei de dedus
reglementată conform dispozițiilor art. 125 pct. 30 C. fisc.
Instanța de fond a
mai avut în vedere faptul că, orice operațiune de livrare de bunuri sau
prestare de servicii trebuie să asigure un folos, adică să se realizeze în
beneficiul operațiunilor taxabile, ceea ce nu s-a constatat în cauză, întrucât
obiectul contractului de închiriere în regim de leasing financiar nu a intrat
în posesia reclamantei spre a fi îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de
art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc., dar nici nu va fi livrat în viitor,
datorită formulării acțiunii în rezilierea contractului.
Interpretările Curții
Europene de Justiție în ceea ce privește exercitarea dreptului de deducere a
TVA aferentă cheltuielilor cu investițiile efectuate înainte de începerea
realizării efective a unei activități economice au fost considerate ca
nerelevante în cauză, cu motivarea că și legislația internă permite deducerea
acestor cheltuieli în condițiile cuprinse la pct. 45 din Normele metodologice
de aplicare a codului fiscal, dar reclamanta nu se află în situația de a
efectua investiții înainte de începerea activității economice, desfășurând o
activitate economică în legătură cu care a efectuat o investiție (achitarea
avansului și ratelor aferente contractului de leasing financiar), investiție
care însă este lipsită de orice avantaj economic în folosul reclamantei care nu
se află în posesia bunului mobil spre a justifica astfel achitarea ratelor de
leasing.
În situația în care
ulterior reclamanta va intra în posesia bunului care constituie obiectul
contractului de leasing, instanța de fond a apreciat că aceasta poate să-și
exercite dreptul de deducere a TVA aferentă pentru toată perioada în discuție,
conform prevederilor art. 147
1
alin. (2) din C.fisc.
Împotriva acestei
sentințe, a declarat recurs reclamanta SC „T." SA Timișoara, solicitând
modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii și anulării
Raportului de inspecție fiscală nr 7260 din 17 iunie 2010, a Deciziei de
impunere fiscală nr. 410 din 17 iunie 2010, a Deciziei nr. 2406/453 din 14
decembrie 2010 pentru suma de 1.221.614 RON, reprezentând TVA aferentă
Contractului de leasing nr. 339/F/2008 și neacceptată la deducere.
Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia
nr. 3915 din 3 octombrie 2012 a respins cererea recurentei-reclamante de
suspendare a judecării dosarului în baza dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct.
1 C. proc. civ.; a respins recursul declarat de SC T. SA Timișoara împotriva
Sentinței civile nr. 441 din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara,
secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de control judiciar a reținut că recurenta SC T. SA Timișoara,
în calitate de utilizator, a încheiat la data de 7 aprilie 2008 Contractul de
leasing financiar nr. 339 F cu SC „T.M.L. IFN” SA București, în calitate de
locator, obiectul contractului fiind transmiterea de către locator către
utilizator a dreptului de folosință, în regim de leasing financiar asupra unei
aeronave "Y" cu seria producătorului 3160, modificat în „C.R.”, care
face obiectul Contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 7 aprilie 2008 între
C.I. Inc. din Texas, Statele Unite ale Americii, în calitate de vânzător și SC
"T.M.L. IFN" SA București, în calitate de cumpărător.
Conform Convenției
din 23 aprilie 2008 încheiată între SC "T.M.L. IFN" SA București și
SC T. SA, anexă la Contractul nr. 339F din 7 aprilie 2008, termenul de livrare
a aeronavei a fost stabilit la data de 15 iulie 2008.
Prin Raportul de
inspecție fiscală nr. 7260 din 17 iunie 2010, Decizia de impunere fiscală nr.
410 din 17 iunie 2010 și Decizia nr. 2406/453 din 14 decembrie 2010
intimata-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș a
constatat că recurenta-reclamantă nu are drept de deducere pentru suma de
1.221.614 RON, reprezentând TVA aferentă facturilor emise de SC "T.M.L.
IFN" SA în baza Contractului de leasing nr. 339/F din 7 aprilie 2008
pentru ratele de leasing 14 - 20 și avans rata leasing 13 achitată de
societatea recurentă în perioada 1 mai - 31 decembrie 2009, supusă controlului
fiscal finalizat prin actele administrative contestate în prezenta cauză.
Instanța de control
judiciar a fond a apreciat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea
corectă a dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc. în raport cu
situația de fapt dovedită în cauză și din care rezultă, în mod necontestat, că
bunul care a constituit obiectul contractului de leasing financiar nu a fost
predat și nici nu a fost prestat serviciul de închiriere contractat în baza
convenției respective, astfel că, recurenta-reclamantă nu a beneficiat de
folosința bunului și nu a dovedit că a plătit ratele de leasing în folosul
realizării unor operațiuni taxabile.
Din acest motiv, a
fost respinsă ca vădit nefondată susținerea din recurs privind dovada
utilizării efective a aeronavei modelul "Y" pentru serviciile
aeroportuare prestate și facturate de aeroporturile internaționale din
București, Constanța și Timișoara, reținându-se și că din facturile depuse ca
argument pentru apărarea respectivă, rezultă că a avut calitatea de cumpărător
pentru aceste servicii Compania „J.A.” SRL, care a încheiat cu
recurenta-reclamantă la 22 iulie 2008 contractul de închiriere pentru 7
avioane, diferite însă de aeronava care a constituit obiectul Contractului de
leasing financiar nr. 339 din 7 aprilie 2008.
S-a mai arătat că
apărarea recurentei este de asemenea nefondată față de „convenția de utilizare
a aeronavei pentru modelul "Y" cu numărul de serie al producătorului
3160” din 13 mai 2008, prin care părțile contractante au stipulat expres că
vânzătorul va păstra dreptul de proprietate, custodia și controlul operațional
al aeronavei, care va rămâne înmatriculată în Registrul din Statele Unite până
la primirea înmatriculării în Registrul unic de înmatriculare a aeronavelor
civile din România și la Centrul de Operare al operatorului - SC „J.S.” SRL, ceea
ce nu s-a realizat până la întocmirea actelor administrativ-fiscale contestate
în cauză.
S-a apreciat ca
nefondată și critica din recurs privind interpretarea dată de instanța de fond
dispozițiilor art. 167 din Titlul X al Directivei 2006/112/CE a Consiliului
Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe
valoare adăugată și care prevăd că, în măsura în care bunurile și serviciile
sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile,
aceasta are dreptul, în statul membru în care efectuează operațiunile
respective, de a deduce din valoarea TVA, transpusă în legislația internă prin
dispozițiile art. 145 din C.fisc., care au constituit temeiul juridic al
actelor contestate, reținându-se în mod corect că recurenta-reclamantă nu
îndeplinește cerințele legale pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA
aferentă ratelor de leasing din Contractul de leasing financiar nr. 339F din 7
aprilie 2008.
S-a mai arătat că din
însuși cuprinsul Adresei nr. 430503 din 22 aprilie 2010 emisă de Ministerul
Finanțelor Publice - Direcția de legislație în domeniul TVA rezultă că
reprezintă o opinie care nu poate fi reținută ca temei pentru soluționarea
litigiului în cauză, având ca obiect un raport juridic de drept fiscal reglementat
prin norme de drept public.
Apărarea din recurs
privind valabilitatea Contractului de leasing financiar nr. 339F din 7 aprilie
2008 și efectele juridice pe care continuă să le producă în lipsa unui litigiu
pentru rezilierea contractului a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că
toate acestea vizează raporturile juridice dintre părțile contractante și nu
condiționează exercitarea dreptului de deducere a TVA, a cărui recunoaștere nu
poate interveni decât în cazurile prevăzute expres de Codul fiscal.
Susținerea recurentei
privind îmbogățirea fără justă cauză a statului prin respingerea dreptului său
la deducerea TVA aferentă ratelor de leasing, pentru care SC "T.M.L.
IFN" SA București a virat la bugetul statului TVA colectată, a fost
apreciată ca vădit neîntemeiată, fiind rezultatul unei înțelegeri greșite a
raporturilor juridice bugetare având ca obiect taxa pe valoare adăugată, ca
impozit indirect stabilit asupra operațiunilor de transfer al proprietății
bunurilor și asupra prestărilor de servicii.
Împotriva acestei
decizii a formulat contestație în anulare recurenta SC T. SA, solicitând
anularea acesteia, rejudecarea recursului și modificarea Sentinței civile nr.
441 din 10 octombrie 2011 în sensul admiterii contestației societății și
anulării actelor administrativ fiscale contestate, pentru motive încadrate în
dispozițiile art. 318 C. proc. civ.
În motivarea cererii,
s-a argumentat, în esență, că soluția pronunțată este rodul unei greșeli
materiale constând în neobservarea convențiilor prezentate în probatoriu
raportat la dispozițiile art. 143 alin. (1) lit. i) din C. fisc., reiterându-se
situația de fapt supusă examinării instanțelor precedente.
Au fost criticate ca
eronate considerentele și concluziile instanței de control judiciar referitor
la reținerea situației de fapt și interpretarea dispozițiilor legale invocate
de către contestatoare în recurs și s-a susținut că raționamentul instanței de
recurs potrivit căruia contestatoarea nu întrunește condițiile cerute de art.
145 alin. (2) lit. a) din C.fisc. este rodul unei erori materiale generată de
neobservarea conținutului pieselor dosarului și a dispozițiilor art. 143 alin.
(1) lit. i) din C. fisc.
Examinând cauza și
decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu
dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta
contestație în anulare este nefondată, și o va respinge, pentru considerentele
ce vor fi arătate în continuare.
Contestația în
anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în
condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând
contestația în anulare specială, art. 318 alin. (1) C. proc. civ. prevede că:
„Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când
dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,
respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să
cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Motivele contestației
în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar
textul care o reglementează este de strictă interpretare.
În cadrul
contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la
drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia
dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.
Prima ipoteză a
textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi
condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor
elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,
cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării
taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat,
etc.
Fiind un text de
excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul
nu vizează stabilirea situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici
modul cum instanța a înțeles să interpreteze înscrisurile cauzei sau
prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de
interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a
aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.
Față de cele ce
preced, analizând decizia criticată, Înalta Curte apreciază că în pricina de
față nu pot fi identificate elemente de natură a contura existența unei erori
materiale în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Se constată că, în
speță, instanța de recurs a apreciat în mod corect, în raport de actele și
lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantei este nefondat, pronunțând o
hotărâre legală și temeinică, cu expunerea completă și convingătoare a
motivelor care au format convingerea instanței și după examinarea exhaustivă a
ansamblului probator raportat la susținerile recurentei.
Aspectele invocate de
către contestatoare nu pot fi încadrate în ipoteza unei erori materiale în
sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Susținerile din
motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a apărărilor
invocate în recurs, și critici directe ale raționamentului instanței de control
judiciar, a modului în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile
legale incidente raportat la conținutul înscrisurilor depuse în probațiune,
prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului.
Pe de altă parte, se
constată că instanța de control judiciar a analizat temeinic motivele de recurs
și argumentele contestatoarei apreciate a fi pertinente în cauză, neputându-se
reține nici incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.
civ. numai pentru că instanța de recurs nu a adoptat interpretarea dorită de
către contestatoare.
Înalta Curte are în
vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant,
Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina
redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de
a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea
semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de
circumstanțe esențiale și imperative.
O cale extraordinară
de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre
este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența
unui „defect fundamental”.
De asemenea Curtea,
permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică
respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei
hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil,
reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03
Hotărârea din 29 iulie 2008).
Pentru aceste
considerente, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația
în anulare declarată de SC T. SA Timișoara împotriva Deciziei nr. 3915 din 3
octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 23 aprilie 2013.
Procesat de GGC - LM