ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 486/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta SC I. SA în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș - Serviciul Soluționare Contestații, pârât D.G.F.P. Timiș - Administrația Financiară pentru Contribuabilii Mijlocii Timiș a solicitat anularea Deciziei nr. 1548/146 din 18 mai 2009, respectiv anularea parțială a Deciziei de impunere nr. 162 din 17 decembrie 2008, pentru suma de 993.038 lei și returnarea sumei de 920.518 lei, ajunsă la bugetul de stat prin măsurile de executare silită. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în perioada 22-25 septembrie, 1-3, 6-10, 13-16, 27-29 octombrie, 3-7, 10-14, 17-21, 24-26 noiembrie, 2-5, 7-10, 15-16 decembrie 2008 organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P.

Timiș au efectuat o verificare privind modul de constituire, declarare și virare a taxei pe valoarea adăugată pentru perioada 01 mai 2005 - 30 iunie 2008 și impozitului pe profit pentru perioada 01 iulie 2005 - 30 iunie 2008; corectitudinea datelor din „Declarația recapitulativă privind livrările/achizițiile intracomunitare" întocmită pentru perioada trim. 1- 2007 - trim. 2 - 2008, respectiv respectarea disciplinei financiar-contabile, în urma căreia a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală nr. 32048 din 16 decembrie 2008 și a fost emisă Decizia de impunere nr. 162 din 17 decembrie 2008. Prin Decizia nr. 1548 din 18 mai 2009 A.N.A.F., D.G.F.P. Timiș, a admis parțial contestația formulată de către reclamantă admițând ca deductibilă TVA în cuantum de 45.581 Lei și majorări de întârziere de 26.939 lei și a considerat ca nedeductibilă suma totală de 920.066 Iei, compusă din 522.663 lei reprezentând TVA și 397.403 lei reprezentând accesorii.

Arată reclamanta că, atât în cuprinsul Raportului de inspecție fiscală, cât și în decizia de soluționare a contestației, organele fiscale au încălcat prevederile imperative ale art. art. 6 C. proc. fisc. Cea de-a doua încălcare legislativă utilizată în mod voit eronat, cu singurul scop de a stabili în sarcina sa obligații suplimentare de plată, se referă la servicii legate de operațiuni de export care în conformitate cu art. 81 alin. (1) din Legea nr. 141/1007 sunt definite astfel: „Regimul de export constă în scoaterea definitivă a mărfurilor românești de pe teritoriul României.” Ca atare, reclamanta a subliniat faptul că operațiunile efectuate de ea sunt cele de prelucrare a unor bunuri în cadrul unui regim vamal suspensiv de perfecționare activă (obținerea de produse compensatoare) și nu de export întrucât bunurile conform definiției nu sunt mărfuri românești.

A apreciat reclamanta că s-a încălcat în mod voit atât principiul bunei credințe prevăzut în art. 12 al C. proc. fisc., cât și principiul interpretării stricte a legislației fiscale prevăzut în cuprinsul art. 13 al aceluiași act normativ. Reclamanta a mai susținut că măsura organelor fiscale de a stabili în sarcina sa TVA suplimentară de plată pentru prestările de servicii efectuate în perioada ianuarie 2007 - iunie 2008 și accesorii, folosind un temei de drept generic („prevederile O.M.F. 2221/2006 și O.M.E.F.

1823/2007") reprezintă o încălcare deosebit de gravă a dreptului constituțional de apărare al contribuabilului, reclamanta fiind în situația de a ghici documentele la care organele fiscale fac referire, chiar și luând în considerare „Anexele 11.3 și 11.4". De asemenea, a arătat că stabilirea în sarcina sa de TVA suplimentar de plată constituie o încălcare a principiului neutralității acestui impozit - principiu conform căruia taxa pe valoarea adăugată nu trebuie să constituie un cost al afacerii. În fine, a susținut că, atât prin Decizia de impunere, cât și prin Decizia de soluționare a contestației, organele fiscale au stabilit nelegal în sarcina reclamantei impozit pe profit suplimentar de plată în cuantum de 333 lei, adăugând acestuia accesorii de 119 lei.

În drept, a invocat dispozițiile art. 139 alin. (1) din Constituția României; art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 19, art. 21-24, art. 126, art. 127, art. 145, art. 146, art. 147, art. 1471. art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., art. 6, art. 12, art. 13, art. 43, art. 205-208 ale O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. Pârâta D.G.F.P. Timiș, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 952 din 09 iunie 2010 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, având în vedere că dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Învestită cu soluționarea cauzei,Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 455 din 18 octombrie 2011, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC I. SA Timișoara împotriva pârâtei D.G.F.P.

Timiș și a dispus anularea parțială a Deciziei nr. 1548/146 din 18 mai 2009 emisă de D.G.F.P. Timiș - Serviciul Soluționare Contestații, precum și a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 162 din 17 decembrie 2008 emisă de D.G.F.P. Timiș - Administrația Financiară pentru Contribuabilii Mijlocii Timiș. Totodată, a menținut obligațiile fiscale stabilite în sarcina reclamantei prin aceste acte administrative fiscale pentru suma totală de 208.285,15 lei din care TVA de plată aferent perioadei mai 2005 - iunie 2008 în sumă de 124.621 lei, majorări de întârziere în sumă de 82.311,47 lei și penalități de întârziere de 13.512,68 lei, a respins în rest acțiunea precum și cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată în cauză.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, următoarele: În privința sumelor puse în sarcina reclamantei prin decizia de impunere, reprezentând impozit pe profit suplimentar de plată cu accesorii aferente, contestate în limita sumei totale de 452 lei, acțiunea reclamantei este nefondată, în condițiile în care în procedura prealabilă sesizării instanței aceasta nu a precizat punctual căror cheltuieli le corespunde impozitul pe profit astfel contestat, organul de soluționare a contestației deducând că sunt vizate cheltuielile cu serviciile de reparații destinate reabilitării apartamentului în care locuiesc angajații societății, fiind expuse în decizia pârâtei cu nr. 1548/146 din 18 mai 2009 argumente potrivit cărora, în lipsa unor documente doveditoare cu privire la raportul dintre suprafața construită a locuinței de serviciu, prevăzută de Legea locuinței nr. 114/1996, majorată cu 10% și totalul suprafeței construite a locuinței, nu se poate determina în ce măsură aceste cheltuieli sunt deductibile, concluzionându-se că pentru aceste sume, contestația este nesusținută.

De asemenea, instanța de fond a constatat că pentru restul sumelor contestate în cauză, așa cum a reținut și expertul judiciar desemnat în cauză, organul de inspecție fiscală a apreciat în mod corect că pentru operațiunile de export, în scopul aplicării scutirii de TVA, aceasta era obligată să prezinte documentele doveditoare enumerate în art. 6 pct. 10 din Ordinul M.F.P. nr. 1846/2003. Mai mult decât atât, reclamanta însăși a susținut că în cererea de chemare în judecată că nu a fost în măsură să prezinte în cursul inspecției fiscale toate documentele justificative solicitate pentru verificarea caracterului deductibil al TVA ori a scutirilor de la plata acestei taxe.

În ceea ce privește modul de apreciere și valorificare a documentelor contabile de către inspectorii fiscali referitoare la scutirea de la plata TVA instanța a constatat că pentru operațiunile derulate de societate după data de 01 ianuarie 2007, expertul a stabilit în limita căror sume reclamanta a dovedit că bunurile în privința cărora a prestat servicii au părăsit teritoriul național. Referitor la susținerea alegația reclamantei potrivit căreia organul fiscal ar fi motivat în drept doar generic actele emise (raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere), instanța a reținut că aceasta este de asemenea, nefondată, putându-se observa că sunt indicate pentru fiecare situație în parte descrierea stării de fapt și indicarea concretă a temeiului de drept, prin analizarea cărora s-au stabilit creanțele fiscale în sarcina reclamantei.

În temeiul art. 274 C.pr.civ., instanța a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată în cauză, dat fiind că în speță nu se poate reține culpa procesuală a organului fiscal pârât. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta D.G.F.P. Timiș, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente: Societatea reclamantă în perioada supusă verificării a efectuat operațiuni de spălare și vopsire industriala a produselor textile, pentru clienți din afara țării, opinând ca în speța s-ar fi impus aplicarea prevederilor art. 5 pct. 4 al O.M.F.P. nr. 1846/2003 ce reglementează modalitatea de justificare a scutirii de TVA fără a prezenta însă în acest sens probe organelor fiscale respectiv un contract din care să rezulte modul de lucru cu partenerul străin.

De asemenea, reclamanta nu a depus nici o factură din care să rezulte serviciile executate asupra bunurilor si bunurile asupra cărora serviciile acestea au fost executate, mai mult decât atât, aceasta depunând facturi ale unui partener român SC G.C. SRL, deși facturarea s-a făcut către un partener extern. Totodată reclamanta a considerat ca se impune în cauză exonerarea sa de la plata TVA, dar fără a aduce probe din care să rezulte acest aspect, respectiv dovada legăturii economice dintre G.M. SPA din Italia si SC G.C. SRL din România. Pe de altă parte societatea contestatoare nu a făcut dovada că produsele asupra cărora s-au făcut prestări servicii au părăsit teritoriul României astfel încât contrar susținerilor sale nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 lit. h), pct. pct. 2 C. fisc.

cu modificările si completările ulterioare, fiindu-i aplicabile prevederile Titlului VI pct. 15A1 alin. (2) din H.G. 44/2004 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, unde se arată că dacă cel puțin una din condiții nu este îndeplinită, se aplică regula impozitării în țara în care prestarea a fost efectiv realizată, respectiv în România. Criticile formulate de recurentă se încadrează în prevederile art. 304 1 C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Astfel, referitor la critica potrivit căreia instanța de fond nu ar fi trebuit să pronunțe soluția în baza unor probe noi, depuse pe parcursul procesului și inexistente în faza administrativă a soluționării contestației, aceasta este nefundamentată, neexistând o normă procedurală în acest sens, iar contestația împotriva actului administrativ – fiscal fiind calificată, în teoria și practica judiciară, ca o cale de atac devolutivă (ce permite rediscutarea tuturor aspectelor de fapt și de drept avute în vedere la emiterea actului atacat, inclusiv administrarea unor noi probe.

Totodată, potrivit art. 6 C. proc. fisc., aprecierea stării de fapt fiscale se face pe baza constatărilor „complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză”.

Celelalte aprecieri ale instanței de fond, privitoare la depunerea documentelor justificative ale scutirii de TVA pentru o parte din operațiunile economice analizate de organul fiscal, realitatea prestării serviciilor și dovada părăsirii teritoriului României a bunurilor asupra cărora s-au făcut prestări de servicii au la bază expertiza judiciară contabilă efectuată în cauză și obiecțiunile formulate la aceasta, prin care s-au stabilit, în esență, următoarele: - evidența contabilă de gestiune conține toate datele privind recepția avizelor de expediere a mărfii și datele privind conținutul avizelor de expediere a mărfii prelucrate ce apoi se regăsesc în facturile emise partenerului extern; - SC I. SA a prezentat documente justificative scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru serviciile efectuate în perioada mai 2005 - iunie 2008, iar marfa prelucrată a fost exportată clientului extern; - sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (4) din O.M.F.P.

1846/2003 și H.G. 2222/2006 conform cărora „în situația în care din cauze independente de voința furnizorului sau prestatorului, nu pot fi prezentate toate documentele justificative prevăzute de prezentele instrucțiuni, scutirea de taxă pe valoarea adăugată se poate aplica dacă există alte documente prin care se poate face dovada realizării operațiunii". - cuantumul de TVA aferent facturilor de servicii executate de SC I. SA asupra bunurilor care au fost plasate în regim de perfecționare activă sau exportate pentru care se justifică scutirea de taxă pe valoarea adăugată în perioada mai 2005 - iunie 2008 este în sumă de 501.244 lei,iar aceasta este purtătoare de accesorii în sumă de 369.683,52 lei.

Pentru considerentele de fapt și de drept menționate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată este legală și temeinică, instanța de control judiciar va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Timiș împotriva sentinței civile nr. 455 din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 5000 lei către intimată reprezentând cheltuieli de judecată cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.