ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1575/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 3 august 2009, reclamanta SC U. SRL a solicitat să se dispună anularea deciziei de impunere nr. 840 din 12 decembrie 2008 și a raportului de inspecție fiscală din 9 decembrie 2008, acte încheiate de pârâta Administrația Finanțelor Publice a municipiului Timișoara, precum și anularea deciziei nr. 1000/69 din 13 martie 2009 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș privind soluționarea contestației având ca obiect suma totală de 5.253.079 lei. În baza dispozițiilor art. 124 alin. (1) și (2) și art. 70 alin. (1) C. proc.

fisc., reclamanta a solicitat de asemenea obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice a municipiului Timișoara la plata dobânzii de 0,1% pe zi, aplicată la suma de 5.253.079 lei, cu începere de la data de 27 octombrie 2008, când decontul de TVA aferent lunii septembrie 2008 a fost depus la rambursare și până la rambursarea efectivă întregii sume. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrative contestate a fost respinsă în mod neîntemeiat cererea sa de rambursare a TVA în sumă de 5.253.079 lei, din care TVA în sumă de 882.313 lei este aferentă facturii din 16 septembrie 2008, TVA în sumă de 3.963.239 lei este aferentă facturii din 16 septembrie 2008, iar pentru diferența de TVA în sumă de 407.527 lei nu s-a justificat cauza respingerii dreptului de deducere.

Reclamanta a susținut că pentru TVA aferentă celor două facturi din 16 septembrie 2008 întocmite pentru achiziționarea de terenuri și construcții situate în localitatea Beregsău Mare, organele fiscale au considerat greșit că nu poate fi recunoscut dreptul de deducere, deși vânzătorii, SC S.F. SRL și SC S.P. SRL au depus notificările din 2 septembrie 2008 și din 3 martie 2008 pentru taxarea operațiunii de livrare de terenuri și clădiri, îndeplinind astfel cerințele prevăzute de art. 141 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Reclamanta a mai arătat că dreptul la rambursarea TVA i-a fost greșit respins și cu motivarea că nu se cunoaște intenția contribuabilului dacă achizițiile efectuate sunt destinate vânzării, deși intenția de a realiza operațiuni taxabile din punctul de vedere al TVA rezultă în mod evident din notificarea din 20 noiembrie 2008, prin care a optat pentru taxarea operațiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003. De altfel, intenția contribuabilului de a realiza operațiuni impozabile este dată și de faptul că s-a întocmit un plan de afaceri cu privire la realizarea unei platforme logistice pe raza comunei Beregsău Mare, Județul Timiș.

Din acest motiv, s-a susținut că operațiunile pe care societatea le va realiza sunt operațiuni taxabile, pentru care are dreptul de deducere, conform art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, iar din economia reglementărilor fiscale, nu rezultă că realizarea de operațiuni impozabile este condiționată de existența unor angajați cu contract individual de muncă sau de realizarea de venituri din activitatea desfășurată. În argumentarea contestației a fost invocat și principiul neutralității fiscale aplicat în jurisprudența Curții Europene de Justiție, cu motivarea că, în aplicarea sistemului comun de TVA asupra tranzacțiilor cu bunuri și servicii, taxa aplicată este proporțională cu prețul bunurilor și serviciilor, indiferent de numărul tranzacțiilor care au loc înainte de stagiul în care taxa este percepută definitiv, ceea ce înseamnă că valoarea taxei percepute variază în funcție de cota aplicabilă și de valoarea bunurilor și serviciilor tranzacționate.

Considerarea TVA aferentă achizițiilor de imobile ca fiind nedeductibile este deci ilegală și încalcă flagrant principiile dublei impuneri și al neutralității TVA, principii fundamentale recunoscute în legislația comunitară relevantă și transformă cuantumul TVA într-un cost al afacerii. Pârâta Administrația Finanțelor Publice a municipiului Timișoara a solicitat pe cale de excepție să se constate că nu are calitate procesuală pasivă în cererea de anulare a deciziei nr. 1000/69 din 13 martie 2009, arătând că aceasta a fost emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș.

Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal a pronunțat sentința civilă nr. 232 din 29 aprilie 2010, prin care a admis în parte acțiunea, a anulat decizia de impunere din 12 decembrie 2008 și decizia nr. 1000/69 din 13 martie 2009 în privința sumei de 5.147.376,91 lei, respingând cererile de anulare a acestor acte administrative în privința sumei de 78.702,09 lei, de anulare a raportului de inspecție fiscală din 9 decembrie 2008 și de acordare a dobânzilor prevăzute de Codul de procedură fiscală, obligând pârâtele să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice a municipiului Timișoara a fost respinsă, cu motivarea că, legitimarea procesuală a acestei pârâte nu este determinată de cererea de anulare a deciziei nr. 1000/69 din 13 martie 2009, dar de cererea de anulare a celorlalte două acte administrative pentru care este autoritate emitentă și anume, decizia de impunere din 12 decembrie 2008 și raportul de inspecție fiscală din 9 decembrie 2008. Pe fondul cauzei, instanța de fonda susținut că, deși achizițiile de terenuri și de clădiri sunt operațiuni scutite de taxă, fără drept de deducere, potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., în alin. (3) al aceluiași text de lege se prevede că, orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operațiunilor respective, iar conform normelor metodologice cuprinse la pct. 38 alin. (2)-(6) și pct. 39 din H.G.

nr. 44/2004, opțiunea de taxare se va notifica organelor fiscale competente pe formularul reglementat de norme și se va exercita de la data înscrisă în notificare. Față de aceste prevederi legale, s-a considerat că în mod greșit organele fiscale au apreciat că achiziția imobilelor evidențiate în contractul de vânzare – cumpărare încheiat cu SC S.P. SRL reprezintă o operațiune scutită de TVA, fără drept de deducere, în condițiile în care vânzătorul s-a conformat dispozițiilor art. 141 alin. (3) C. fisc., depunând notificarea din 3 martie 2008 privind opțiunea de taxare, în care a indicat corect toate imobilele vândute, prin raportare la numerele cărților funciare, numerele cadastrale și suprafețele aferente vândute.

Pentru aceleași considerente, s-a reținut că în mod greșit organele fiscale nu au admis dreptul de deducere a TVA aferentă operațiunii de vânzare – cumpărare pentru care s-a încheiat contractul din 16 septembrie 2008, deși vânzătorul SC S.F. SRL a depus notificarea din 2 septembrie 2008 privind opțiunea de taxare a operațiunii. De asemenea, s-a avut în vedere că, în notificarea respectivă, au fost indicate bunurile vândute prin contractul din 16 septembrie 2008, mai puțin cele individualizate în C.F. Beregsău Mare, număr cadastral, teren în suprafață de 873 mp.

Pentru acest teren s-a considerat că livrarea efectuată nu s-a aflat sub incidența dispozițiilor art. 141 alin. (3) C. fisc., astfel că reclamanta nu poate beneficia de deducerea TVA aferentă în sumă de 78.677,85 lei înscrisă în factura din 16 septembrie 2008. Dreptul de deducere a TVA a fost recunoscut reclamantei și față de împrejurarea că aceasta este înregistrată în scopuri de TVA, are ca obiect de activitate cumpărarea și vânzarea de bunuri imobile, cod CAEN 6810 și prin notificarea înregistrată la autoritatea fiscală competentă din 28 noiembrie 2008 a optat pentru taxarea operațiunilor de înstrăinare a bunurilor imobile identificate prin numărul cărții funciare, numărul cadastral și suprafața aferentă.

În raport de normele metodologice emise în aplicarea dispozițiilor art. 141 alin. (3) C. fisc., instanța de fond a considerat că, depunerea cu întârziere a notificării nu anulează dreptul reclamantei de a opta pentru taxare și nici dreptul la deducerea TVA, dat fiind că, la data întocmirii raportului de inspecție fiscală din 9 decembrie 2008 și a deciziei de impunere din 12 decembrie 2008, organele fiscale aveau cunoștință de notificarea depusă pentru taxarea achizițiilor efectuate în perioada supusă verificării. Susținerea organelor fiscale că nu se cunoaște cu certitudine destinația achizițiilor efectuate a fost înlăturată, cu motivarea că nu au fost luate în considerare documentele depuse de reclamantă și din care rezulta că bunurile achiziționate erau destinate operațiunilor taxabile.

În acest sens, s-a avut în vedere că, intențiile reclamantei de a utiliza imobilele achiziționate în folosul unor operațiuni taxabile s-au demarat într-un termen foarte scurt de la achiziție, prin obținerea certificatului de urbanism pentru demolare din 28 noiembrie 2008, urmată de obținerea autorizației pentru demolare din 18 mai 2009, obținerea certificatului de urbanism pentru construire din 2 decembrie 2008, iar în scopul întocmirii PUZ-ului pentru „schimbare destinații” și parcelare pentru servicii, depozite, logistică, comerț, agrement pe o suprafață de aproximativ 152 ha pe raza comunei Beregsău Mare, s-au obținut o serie de avize și s-a încheiat contractul de prestări servicii din 12 noiembrie 2008 pentru întocmirea documentației planului urbanistic zonal aferent.

Instanța de fond a considerat că în mod greșit organele fiscale au înlăturat aceste acte ca nefiind relevante și nu au aplicat dispozițiile art. 41 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a codului fiscal, care prevăd că, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa din momentul în care intenționează să desfășoare o activitate economică, urmând ca intenția să fie evaluată în baza unor elemente obiective, cum ar fi angajarea de costuri sau efectuarea de investiții pregătitoare necesare inițierii activității respective. În cauză, s-a apreciat că reclamanta a dovedit că a achiziționat imobilele fie în scopul revânzării, optând pentru taxarea acestor operațiuni, fie în scopul desfășurării unor activități economice taxabile, așa după cum rezultă din costurile angajate pentru investițiile ulterioare, manifestate prin planul de afaceri și certificatul de urbanism.

Pentru aceste considerente, instanța de fond a reținut că este cunoscută destinația imobilelor achiziționate de reclamantă, iar exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă nu este condiționată de realizarea de venituri, în sensul desfășurării de activități trecute, prezente sau viitoare, prin realizarea unui plafon al cifrei de afaceri, fiind doar necesar ca veniturile să reprezinte operațiuni taxabile, în sensul că operațiunile realizate de agentul economic solicitant al rambursării să nu fie scutite de taxă, fără drept de deducere. Cererea de anulare a raportului de inspecție fiscală din 9 decembrie 2008 a fost respinsă, reținându-se că acest act nu cuprinde decât constatările organelor de inspecție fiscală, fără a avea caracterul unui titlu de creanță în sensul dispozițiilor art. 110 C. proc.

fisc. Instanța de fond a respins și cererea de acordare a dobânzilor solicitate de reclamantă, constatând că trebuie urmată procedura prevăzută de art. 117 alin. (2) C. proc. fisc., prin formularea unei cereri pe cale separată adresată direct organelor fiscale. Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș și Administrația Finanțelor Publice a municipiului Timișoara, solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă și în privința sumei de 5.147.376,91. Recurentele au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind lipsită de temei legal.

Pentru TVA în sumă de 5.147.376,91 lei, s-a susținut că au fost greșit anulate actele administrative contestate de intimata – reclamantă, întrucât aceasta nu a dovedit îndeplinirea cerințelor impuse de lege pentru exercitarea dreptului de deducere. Astfel, în privința achiziției efectuate cu factura din 16 septembrie 2008 s-a arătat că intimata nu a prezentat notificarea depusă de SC S.P. SRL la organul fiscal teritorial. Din acest motiv, recurentele au arătat că nu au fost respectate cerințele impuse de art. 141 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, ceea ce are drept consecință incidența prevederilor alin. (2) lit. f) din același text de lege, conform cărora, operațiunea de livrare de terenuri cu clădiri este o operațiune scutită de TVA, fără drept de deducere și deci TVA aferentă achiziției terenurilor este nedeductibilă.

Recurentele au criticat și interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, care prevăd că, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile. Cum la data desfășurării inspecției fiscale nu se cunoștea cu certitudine destinația achizițiilor efectuate, recurentele au arătat că intimata nu avea dreptul la deducerea TVA, cu atât mai mult cu cât, de la înființare și până la data de 30 septembrie 2008, nu a desfășurat operațiuni impozabile din punct de vedere al TVA, nu a avut nici un angajat și nici nu a înregistrat venituri care să conducă la concluzia existenței unei activități economice.

De altfel, s-a precizat că, în cazul achizițiilor pentru care nu se cunoaște destinația, conform dispozițiilor art. 147 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, se întocmește o evidență într-o coloană distinctă din jurnalul pentru cumpărări, iar TVA deductibilă aferentă se deduce pe bază de pro – rata. În cauză, s-a arătat că intimata nu a întocmit o asemenea evidență și nici nu și-a exprimat la organul fiscal teritorial opțiunea de taxare a oricăreia din operațiunile scutite de taxă. În atare situație, recurentele au susținut că sunt incidente dispozițiile pct. 40 din H.G. nr. 44/2004, care prevăd că, persoanele impozabile nu pot să aplice taxarea pentru operațiunile scutite, iar beneficiarii unor astfel de operațiuni, nu au dreptul de deducere sau de rambursare a TVA.

Din analiza documentelor puse la dispoziția organelor fiscale, s-a arătat că rezultă evidențierea achizițiilor respective în conturile de imobilizări corporale, astfel că nu se cunoaște intenția contribuabilului cu privire la bunurile achiziționate, iar jurnalul de cumpărări nu conține o coloană distinctă, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (5) din Legea nr. 571/2003. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile pentru următoarele considerente: Prin contractele de vânzare – cumpărare din 16 septembrie 2008 intimata – reclamantă SC U. SRL a achiziționat de la SC S.F. SRL și SC S.P.

SRL imobile situate în comuna Beregsău Mare, Județul Timiș, achitând TVA eferentă în sumă de 3.963.239 lei și respectiv, 882.239 lei, conform facturilor fiscale din 16 septembrie 2008. Prin decontul de TVA înregistrat la Administrația Finanțelor Publice a municipiului Timișoara sub nr. 75456 din 27 octombrie 2008, intimata – reclamantă a solicitat rambursarea TVA în sumă totală de 5.253.079 lei, reprezentând TVA aferentă celor două facturi din 16 septembrie 2008 și TVA în sumă de 407.527 lei aferentă facturii din 31 iulie 2008. Cererea de rambursare a TVA a fost respinsă de recurentele – pârâte prin raportul de inspecție fiscală din 9 decembrie 2008, decizia de impunere din 12 decembrie 2008 și decizia nr. 1000/69 din 13 martie 2009, reținându-se că intimata – reclamantă nu a prezentat notificarea depusă de SC S.P.

SRL la organul fiscal teritorial privind opțiunea de taxare pentru livrarea de terenuri cu clădiri aferente facturii din 15 septembrie 2008 și că, la data desfășurării inspecției fiscale, nu se cunoștea cu certitudine destinația achizițiilor efectuate, respectiv dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operațiuni taxabile, cu atât mai mult cu cât, de la data înființării și până la data de 30 septembrie 2008, societatea nu a desfășurat nici o activitate, nu a înregistrat venituri din care să rezulte existența unei activități economice și nu a avut nici un angajat. Instanța de fond a constatat în mod greșit nelegalitatea actelor administrative prin care recurentele – pârâte au respins cererea societății intimate de rambursare a TVA și soluția pronunțată în acest sens, se dovedește a fi nelegală și netemeinică.

Conform dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, achizițiile de terenuri cu clădiri sunt operațiuni scutite de taxă, fără drept de deducere, dar potrivit alin. (3) din același text de lege, orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operațiunilor respective, în condițiile stabilite prin norme. În normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, cuprinse la pct. 38 alin. (2)-(6) și pct. 39 din H.G. nr. 44/2004, s-a prevăzut că opțiunea de taxare a operațiunilor menționate la art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 se va notifica organelor fiscale competente pe formularul reglementat de norme și se va exercita de la data înscrisă în notificare. În cauză, se constată că intimata – reclamantă nu a prezentat notificarea depusă de SC S.P.

SRL la organul fiscal teritorial privind operațiunea de taxare pentru livrarea de terenuri cu clădiri aferente facturii din 16 septembrie 2008, nefiind îndeplinite cerințele impuse de prevederile art. 141 alin. (3) din Legea nr. 571/2003. Din acest motiv, organele fiscale au constatat întemeiat incidența dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, conform cărora operațiunea de livrare de terenuri cu clădiri este o operațiune scutită de TVA, fără drept de deducere și în consecință, TVA aferentă în sumă de 3.963.239 lei nu este deductibilă și nu poate fi rambursată intimatei – reclamante. Pentru rambursarea TVA în sumă totală de 5.147.376,91 lei, instanța de fond a apreciat eronat că intimata – reclamantă are dreptul la deducere ca efect al opțiunii sale de taxare a operațiunilor scutite de taxă prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003.

Potrivit dispozițiilor pct. 40 din H.G. nr. 44/2004, persoanele impozabile nu pot aplica taxarea pentru operațiunile scutite cu excepția celor prevăzute la art. 141 alin. (3) C. fisc., iar beneficiarii unor astfel de operațiuni nu au dreptul de deducere sau de rambursare a TVA. Notificarea depusă de intimata – reclamantă privind opțiunea de taxare a operațiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. a fost înregistrată la 28 noiembrie 2008 și chiar dacă se referă la imobilele achiziționate la 16 septembrie 2008 nu poate fi avută în vedere la acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă, deoarece nu a fost efectuată în conformitate cu prevederile pct. 38 alin. (2)-(6) și pct. 39 din H.G.

nr. 44/2004, fiind ulterioară datei celor două operațiuni de vânzare – cumpărare și fără nici o referire la data de la care se va exercita dreptul de deducere. Instanța de fond a apreciat fără temei legal că notificarea depusă ulterior operațiunilor de achiziție trebuia avută în vedere de organele fiscale pentru recunoașterea dreptului intimatei – reclamante la rambursarea TVA aferentă operațiunilor respective. Concluzia instanței de fond contravine dispozițiilor art. 145 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, care prevăd că, dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei.

În consecință, notificarea intimatei – reclamante privind opțiunea de taxare a operațiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 nefiind depusă la data operațiunilor de achiziție, când s-a plătit TVA, și nici la data depunerii decontului de TVA aferent lunii septembrie 2008, înregistrat la 27 octombrie 2008, prin care s-a solicitat rambursarea soldului sumei negative de TVA din perioada 1 septembrie 2003 – 30 septembrie 2008, în cuantum de 5.253.079 lei, nu constituie temei pentru deducerea TVA aferentă operațiunilor dintr-o perioadă anterioară celei la care a fost notificat organul fiscal competent, cu atât mai mult cu cât nu are înscrisă data de la care se va exercita dreptul de deducere.

Acțiunea formulată de intimata – reclamantă a fost de asemenea greșit admisă în raport de situația de fapt concretă a contribuabilului și de dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, care prevăd că, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul realizării de operațiuni taxabile.

Instanța de fond a considerat neîntemeiat ca fiind îndeplinită în cauză această cerință legală, deși în perioada verificată (1 septembrie 2003 - 30 septembrie 2008) intimata – reclamantă nu a obținut venituri conform obiectului de activitate sau alte venituri care să intre în sfera de aplicare a TVA, nu a avut angajați și cifra de afaceri a fost 0. Intimata – reclamantă nu a contestat această situație de fapt, susținând că achizițiile efectuate sunt destinate unor activități viitoare, fără însă a respecta dispozițiile art. 147 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, care reglementează situația juridică, inclusiv sub aspectul evidenței contabile, a achizițiilor pentru care nu se cunoaște destinația, respectiv dacă vor fi utilizate la realizarea de operațiuni care dau drept de deducere sau pentru operațiuni care nu dau drept de deducere.

Conform acestei reglementări, achizițiile pentru care nu se cunoaște destinația, respectiv dacă vor fi utilizate pentru realizarea de operațiuni care dau drept de deducere sau pentru operațiuni care nu dau drept de deducere, ori pentru care nu se poate determina proporția în care sunt sau vor fi utilizate pentru operațiuni care dau drept de deducere și operațiuni care nu dau drept de deducere se evidențiază într-o coloană distinctă din jurnalul pentru cumpărări, iar taxa deductibilă aferentă acestor achiziții se deduce pe bază de pro-rata. Achizițiile efectuate de intimata – reclamantă au fost evidențiate în conturile de imobilizări corporale, în conturile corespunzătoare și jurnalul de cumpărări nu conține o coloană distinctă privind achizițiile pentru care nu se cunoaște destinația, astfel cum prevăd dispozițiile legale susmenționate.

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei au fost interpretate greșit de instanța de fond ca o dovadă a destinației imobilelor achiziționate de intimata – reclamantă la 16 septembrie 2008, deși acestea nu conțin suficiente elemente pentru determinarea activității economice ulterioare. Astfel, organele de control fiscal au constatat întemeiat că sunt lipsite de relevanță planul de afaceri depus de intimata – reclamantă, certificatul de urbanism pentru demolare, contractul de prestări servicii pentru demolare, avizele pentru schimbarea destinației terenurilor și parcelare pentru servicii, depozite, logistică, comerț, agrement pe o suprafață de 152 ha pe raza comunei Beregsău Mare, Județul Timiș.

Deși intimata – reclamantă a obținut certificatul de urbanism din 28 noiembrie 2008 eliberat de Consiliul Județean Timiș, se constată că valabilitatea lui a fost prelungită până la 28 noiembrie 2010, nefiind elaborat planul urbanistic zonal pentru zona servicii, comerț, agrement, depozitare și nici nu s-a eliberat o autorizație de construcție.

În consecință, prin actele administrative întocmite de recurentele – pârâte s-a stabilit corect că nu se cunoaște destinația bunurilor imobile achiziționate la 16 septembrie 2008 și că acestea nu au fost evidențiate într-o coloană separată în jurnalul de cumpărări, ceea ce are drept consecință, respingerea cererii formulate de intimata – reclamantă pentru rambursarea TVA aferentă facturilor din 16 septembrie 2008. Pentru suma de 407.527 lei, reprezentând TVA aferentă unui număr de cinci facturi întocmite pentru plata avansului la contractele de vânzare – cumpărare din 16 septembrie 2008 și onorariul notarului public, au fost de asemenea greșit anulate acele administrative deduse judecății, în condițiile în care intimata – reclamantă nu a dovedit că beneficiază de dreptul la rambursarea TVA pentru operațiunile respective.

Față de considerentele care au fost expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite ambele recursuri și potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea atacată, în sensul că, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC U. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Administrația Finanțelor Publice Timișoara și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței nr. 232 din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că, respinge acțiunea formulată de reclamanta SC U. SRL, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2011.