ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3490/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3490/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

Timișoara, reclamanta SC U. SRL a solicitat să se dispună anularea Deciziei de impunere

din 12 decembrie 2008 și a Raportului de inspecție fiscală din 9 decembrie 2008,

acte încheiate de pârâta Administrația Finanțelor Publice a municipiului Timișoara,

precum și anularea deciziei din 13 martie 2009 emisă de pârâta Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Județului Timiș privind soluționarea contestației având ca

obiect suma totală de 5.253.079 RON.

În baza dispozițiilor

art. 124 alin. (1) și (2) și art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., reclamanta a solicitat

de asemenea obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice a municipiului Timișoara

la plata dobânzii de 0,1% pe zi, aplicată la suma de 5.253.079 RON, cu începere

de la data de 27 octombrie 2008, când decontul de TVA aferent lunii septembrie 2008

a fost depus la rambursare și până la rambursarea efectivă întregii sume.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin actele administrative contestate a fost respinsă în

mod neîntemeiat cererea sa de rambursare a TVA în sumă de 5.253.079 RON, din care

TVA în sumă de 882.313 RON este aferentă facturii din 16 septembrie 2008, TVA în

sumă de 3.963.239 RON este aferentă facturii din 16 septembrie 2008, iar pentru

diferența de TVA în sumă de 407.527 RON nu s-a justificat cauza respingerii dreptului

de deducere.

Reclamanta a susținut

că pentru TVA aferentă celor două facturi din 16 septembrie 2008 întocmite pentru

achiziționarea de terenuri și construcții situate în localitatea Beregsău Mare,

organele fiscale au considerat greșit că nu poate fi recunoscut dreptul de deducere,

deși vânzătorii, SC S.F. SRL și SC S.P. SRL au depus notificările din 2 septembrie

2008 și din 3 martie 2008 pentru taxarea operațiunii de livrare de terenuri și clădiri,

îndeplinind astfel cerințele prevăzute de art. 141 alin. (3) din Legea nr. 571/2003

privind C. fisc..

Reclamanta a mai arătat

că dreptul la rambursarea TVA i-a fost greșit respins și cu motivarea că nu se cunoaște

intenția contribuabilului dacă achizițiile efectuate sunt destinate vânzării, deși

intenția de a realiza operațiuni taxabile din punctul de vedere al TVA rezultă în

mod evident din notificarea înregistrată din 20 noiembrie 2008, prin care a optat

pentru taxarea operațiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea

nr. 571/2003. De altfel, intenția contribuabilului de a realiza operațiuni impozabile

este dată și de faptul că s-a întocmit un plan de afaceri cu privire la realizarea

unei platforme logistice pe raza comunei Beregsău Mare, Județul Timiș.

Din acest motiv, s-a susținut

că operațiunile pe care societatea le va realiza sunt operațiuni taxabile , pentru

care are dreptul de deducere, conform art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003,

iar din economia reglementărilor fiscale, nu rezultă că realizarea de operațiuni

impozabile este condiționată de existența unor angajați cu contract individual de

muncă sau de realizarea de venituri din activitatea desfășurată.

În argumentarea contestației

a fost invocat și principiul neutralității fiscale aplicat în jurisprudența Curții

Europene de Justiție, cu motivarea că, în aplicarea sistemului comun de TVA asupra

tranzacțiilor cu bunuri și servicii, taxa aplicată este proporțională cu prețul

bunurilor și serviciilor, indiferent de numărul tranzacțiilor care au loc înainte

de stagiul în care taxa este percepută definitiv, ceea ce înseamnă că valoarea taxei

percepute variază în funcție de cota aplicabilă și de valoarea bunurilor și serviciilor

tranzacționate.

Considerarea TVA aferentă

achizițiilor de imobile ca fiind nedeductibile este deci ilegală și încalcă flagrant

principiile dublei impuneri și al neutralității TVA, principii fundamentale recunoscute

în legislația comunitară relevantă și transformă cuantumul TVA într-un cost al afacerii.

Pârâta Administrația Finanțelor

Publice a municipiului Timișoara a solicitat pe cale de excepție să se constate

că nu are calitate procesuală pasivă în cererea de anulare a deciziei din 13 martie

2009, arătând că aceasta a fost emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Județului Timiș.

Curtea de Apel Timișoara,

secția de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 232

din 29 aprilie 2010, prin care a admis în parte acțiunea, a anulat decizia de impunere

din 12 decembrie 2008 și decizia din 13 martie 2009 în privința sumei de 5.147.376,91

RON, respingând cererile de anulare a acestor acte administrative în privința sumei

de 78.702,09 RON, de anulare a raportului de inspecție fiscală din 9 decembrie 2008

și de acordare a dobânzilor prevăzute de C. proc. fisc., obligând pârâtele să plătească

reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1.500 RON.

Excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice a municipiului Timișoara

a fost respinsă, cu motivarea că, legitimarea procesuală a acestei pârâte nu este

determinată de cererea de anulare a deciziei din 13 martie 2009, dar de cererea

de anulare a celorlalte două acte administrative pentru care este autoritate emitentă

și anume, decizia de impunere din 12 decembrie 2008 și raportul de inspecție fiscală

din 9 decembrie 2008.

Pe fondul cauzei, instanța

de fonda susținut că, deși achizițiile de terenuri și de clădiri sunt operațiuni

scutite de taxă, fără drept de deducere, potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (2)

lit. f) din C. fisc., în alin. (3) al aceluiași text de lege se prevede că, orice

persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operațiunilor respective, iar conform

normelor metodologice cuprinse la pct. 38 alin. (2)-(6) și pct. 39 din H.G. nr.

44/2004, opțiunea de taxare se va notifica organelor fiscale competente pe formularul

reglementat de norme și se va exercita de la data înscrisă în notificare.

Față de aceste prevederi

legale, s-a considerat că în mod greșit organele fiscale au apreciat că achiziția

imobilelor evidențiate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC S.P.

SRL reprezintă o operațiune scutită de TVA, fără drept de deducere, în condițiile

în care vânzătorul s-a conformat dispozițiilor art. 141 alin. (3) din C. fisc.,

depunând notificarea din 3 martie 2008 privind opțiunea de taxare, în care a indicat

corect toate imobilele vândute, prin raportare la numerele cărților funciare, numerele

cadastrale și suprafețele aferente vândute.

Pentru aceleași considerente,

s-a reținut că în mod greșit organele fiscale nu au admis dreptul de deducere a

TVA aferentă operațiunii de vânzare-cumpărare pentru care s-a încheiat contractul

din 16 septembrie 2008, deși vânzătorul SC S.F. SRL a depus notificarea din 2 septembrie

2008 privind opțiunea de taxare a operațiunii. De asemenea, s-a avut în vedere că,

în notificarea respectivă, au fost indicate bunurile vândute prin contractul din

16 septembrie 2008, mai puțin cele individualizate în CF Beregsău Mare, teren în

suprafață de 873 mp.

Pentru acest teren s-a

considerat că livrarea efectuată nu s-a aflat sub incidența dispozițiilor art. 141

alin. (3) din C. fisc., astfel că reclamanta nu poate beneficia de deducerea TVA

aferentă în sumă de 78.677,85 RON înscrisă în factura din 16 septembrie 2008.

Dreptul de deducere a

TVA a fost recunoscut reclamantei și față de împrejurarea că aceasta este înregistrată

în scopuri de TVA , are ca obiect de activitate cumpărarea și vânzarea de bunuri

imobile, cod CAEN și prin notificarea înregistrată la autoritatea fiscală competentă

din 28 noiembrie 2008 a optat pentru taxarea operațiunilor de înstrăinare a bunurilor

imobile identificate prin numărul cărții funciare, numărul cadastral și suprafața

aferentă. În raport de normele metodologice emise în aplicarea dispozițiilor

art. 141 alin. (3) din C. fisc., instanța de fond a considerat că, depunerea cu

întârziere a notificării nu anulează dreptul reclamantei de a opta pentru taxare

și nici dreptul la deducerea TVA, dat fiind că, la data întocmirii raportului de

inspecție fiscală din 9 decembrie 2008 și a deciziei de impunere din 12 decembrie

2008, organele fiscale aveau cunoștință de notificarea depusă pentru taxarea achizițiilor

efectuate în perioada supusă verificării.

Susținerea organelor fiscale

că nu se cunoaște cu certitudine destinația achizițiilor efectuate a fost înlăturată,

cu motivarea că nu au fost luate în considerare documentele depuse de reclamantă

și din care rezulta că bunurile achiziționate erau destinate operațiunilor taxabile.

În acest sens, s-a avut în vedere că, intențiile reclamantei de a utiliza imobilele

achiziționate în folosul unor operațiuni taxabile s-au demarat într-un termen foarte

scurt de la achiziție, prin obținerea certificatului de urbanism pentru demolare

din 28 noiembrie 2008, urmată de obținerea autorizației pentru demolare din 18 mai

2009, obținerea certificatului de urbanism pentru construire din 2 decembrie 2008,

iar în scopul întocmirii PUZ-ului pentru „schimbare destinații” și parcelare pentru

servicii, depozite, logistică, comerț, agrement pe o suprafață de aproximativ 152

ha pe raza comunei Beregsău Mare, s-au obținut o serie de avize și s-a încheiat

contractul de prestări servicii din 12 noiembrie 2008 pentru întocmirea documentației

planului urbanistic zonal aferent.

Instanța de fond a considerat

că în mod greșit organele fiscale au înlăturat aceste acte ca nefiind relevante

și nu au aplicat dispozițiile art. 41 alin. (1) din normele metodologice de aplicare

a C. fisc., care prevăd că, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa

din momentul în care intenționează să desfășoare o activitate economică, urmând

ca intenția să fie evaluată în baza unor elemente obiective, cum ar fi angajarea

de costuri sau efectuarea de investiții pregătitoare necesare inițierii activității

respective.

În cauză, s-a apreciat

că reclamanta a dovedit că a achiziționat imobilele fie în scopul revânzării, optând

pentru taxarea acestor operațiuni, fie în scopul desfășurării unor activități economice

taxabile, așa după cum rezultă din costurile angajate pentru investițiile ulterioare,

manifestate prin planul de afaceri și certificatul de urbanism.

Pentru aceste considerente,

instanța de fond a reținut că este cunoscută destinația imobilelor achiziționate

de reclamantă, iar exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă nu este condiționată

de realizarea de venituri, în sensul desfășurării de activități trecute, prezente

sau viitoare, prin realizarea unui plafon al cifrei de afaceri, fiind doar necesar

ca veniturile să reprezinte operațiuni taxabile, în sensul că operațiunile realizate

de agentul economic solicitant al rambursării să nu fie scutite de taxă, fără drept

de deducere.

Cererea de anulare a raportului

de inspecție fiscală din 9 decembrie 2008 a fost respinsă, reținându-se că acest

act nu cuprinde decât constatările organelor de inspecție fiscală, fără a avea caracterul

unui titlu de creanță în sensul dispozițiilor art. 110 C. proc. fisc..

Instanța de fond a respins

și cererea de acordare a dobânzilor solicitate de reclamantă, constatând că trebuie

urmată procedura prevăzută de art. 117 alin. (2) C. proc. fisc., prin formularea

unei cereri pe cale separată adresată direct organelor fiscale.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat recurs pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș

și Administrația Finanțelor Publice a municipiului Timișoara, solicitând modificarea

în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă

și în privința sumei de 5.147.376,91.

Recurentele au invocat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea

instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind

lipsită de temei legal.

Pentru TVA în sumă de

5.147.376,91 RON, s-a susținut că au fost greșit anulate actele administrative contestate

de intimata-reclamantă, întrucât aceasta nu a dovedit îndeplinirea cerințelor impuse

de lege pentru exercitarea dreptului de deducere.

Astfel, în privința achiziției

efectuate cu factura din 16 septembrie 2008 s-a arătat că intimata nu a prezentat

notificarea depusă de SC S.P. SRL la organul fiscal teritorial. Din acest motiv,

recurentele au arătat că nu au fost respectate cerințele impuse de art. 141

alin. (3) din Legea nr. 571/2003, ceea ce are drept consecință incidența prevederilor

alin. (2) lit. f) din același text de lege, conform cărora, operațiunea de livrare

de terenuri cu clădiri este o operațiune scutită de TVA, fără drept de deducere

și deci TVA aferentă achiziției terenurilor este nedeductibilă.

Recurentele au criticat

și interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit.

a) din Legea nr. 571/2003, care prevăd că, orice persoană impozabilă are dreptul

să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în

folosul operațiunilor taxabile.

Cum la data desfășurării

inspecției fiscale nu se cunoștea cu certitudine destinația achizițiilor efectuate,

recurentele au arătat că intimata nu avea dreptul la deducerea TVA, cu atât mai

mult cu cât, de la înființare și până la data de 30 septembrie 2008, nu a desfășurat

operațiuni impozabile din punct de vedere al TVA, nu a avut nici un angajat și nici

nu a înregistrat venituri care să conducă la concluzia existenței unei activități

economice.

De altfel, s-a precizat

că, în cazul achizițiilor pentru care nu se cunoaște destinația, conform dispozițiilor

art. 147 alin. (5) din Legea nr. 571/ 2003, se întocmește o evidență într-o coloană

distinctă din jurnalul pentru cumpărări, iar TVA deductibilă aferentă se deduce

pe bază de pro-rata.

În cauză, s-a arătat că

intimata nu a întocmit o asemenea evidență și nici nu și-a exprimat la organul fiscal

teritorial opțiunea de taxare a oricăreia din operațiunile scutite de taxă. În atare

situație, recurentele au susținut că sunt incidente dispozițiile pct. 40 din H.G.

nr. 44/2004, care prevăd că, persoanele impozabile nu pot să aplice taxarea pentru

operațiunile scutite, iar beneficiarii unor astfel de operațiuni, nu au dreptul

de deducere sau de rambursare a TVA.

Din analiza documentelor

puse la dispoziția organelor fiscale, s-a arătat că rezultă evidențierea achizițiilor

respective în conturile de imobilizări corporale, în conturile, astfel că nu se

cunoaște intenția contribuabilului cu privire la bunurile achiziționate, iar jurnalul

de cumpărări nu conține o coloană distinctă, în conformitate cu prevederile

art. 147 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.

Prin decizia nr. 1575

din 16 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, au fost admise recursurile, a fost modificată sentința în sensul că a

fost respinsă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

În motivarea soluției

s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003,

achizițiile de terenuri cu clădiri sunt operațiuni scutite de taxă, fără drept de

deducere, dar potrivit alin. (3) din același text de lege, orice persoană impozabilă

poate opta pentru taxarea operațiunilor respective, în condițiile stabilite prin

norme.

În normele metodologice

de aplicare a C. fisc., cuprinse la pct. 38 alin. (2)-(6) și pct. 39 din H.G.

nr. 44/2004, s-a prevăzut că opțiunea de taxare a operațiunilor menționate la

art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 se va notifica organelor fiscale

competente pe formularul reglementat de norme și se va exercita de la data înscrisă

în notificare.

În cauză, se constată

că intimata-reclamantă nu a prezentat notificarea depusă de SC S.P. SRL la organul

fiscal teritorial privind operațiunea de taxare pentru livrarea de terenuri cu clădiri

aferente facturii din 16 septembrie 2008, nefiind îndeplinite cerințele impuse de

prevederile art. 141 alin. (3) din Legea nr. 571/2003.

Din acest motiv, organele

fiscale au constatat întemeiat incidența dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f)

din Legea nr. 571/2003, conform cărora operațiunea de livrare de terenuri cu clădiri

este o operațiune scutită de TVA, fără drept de deducere și în consecință, TVA aferentă

în sumă de 3.963.239 RON nu este deductibilă și nu poate fi rambursată intimatei-reclamante.

Pentru rambursarea TVA

în sumă totală de 5.147.376,91 RON, instanța de fond a apreciat eronat că intimata-reclamantă

are dreptul la deducere ca efect al opțiunii sale de taxare a operațiunilor scutite

de taxă prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003.

Potrivit dispozițiilor

pct. 40 din H.G. nr. 44/2004, persoanele impozabile nu pot aplica taxarea pentru

operațiunile scutite cu excepția celor prevăzute la art. 141 alin. (3) din C.

fisc., iar beneficiarii unor astfel de operațiuni nu au dreptul de deducere sau

de rambursare a TVA.

Notificarea depusă de

intimata-reclamantă privind opțiunea de taxare a operațiunilor prevăzute la

art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. a fost înregistrată din 28 noiembrie 2008

și chiar dacă se referă la imobilele achiziționate la 16 septembrie 2008 nu poate

fi avută în vedere la acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă, deoarece nu

a fost efectuată în conformitate cu prevederile pct. 38 alin. (2)-(6) și pct. 39

din H.G. nr. 44/2004, fiind ulterioară datei celor două operațiuni de vânzare-cumpărare

și fără nici o referire la data de la care se va exercita dreptul de deducere.

Instanța de fond a apreciat

fără temei legal că notificarea depusă ulterior operațiunilor de achiziție trebuia

avută în vedere de organele fiscale pentru recunoașterea dreptului intimatei-reclamante

la rambursarea TVA aferentă operațiunilor respective.

Concluzia instanței de

fond contravine dispozițiilor art. 145 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, care prevăd

că, dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei.

În consecință, notificarea

intimatei-reclamante privind opțiunea de taxare a operațiunilor prevăzute la

art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 nefiind depusă la data operațiunilor

de achiziție, când s-a plătit TVA, și nici la data depunerii decontului de TVA aferent

lunii septembrie 2008, înregistrat din 27 octombrie 2008, prin care s-a solicitat

rambursarea soldului sumei negative de TVA din perioada 1 septembrie 2003-30 septembrie

2008, în cuantum de 5.253.079 RON, nu constituie temei pentru deducerea TVA aferentă

operațiunilor dintr-o perioadă anterioară celei la care a fost notificat organul

fiscal competent, cu atât mai mult cu cât nu are înscrisă data de la care se va

exercita dreptul de deducere.

Acțiunea formulată de

intimata-reclamantă a fost de asemenea greșit admisă în raport de situația de fapt

concretă a contribuabilului și de dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 571/2003, care prevăd că, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa

aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul realizării

de operațiuni taxabile.

Instanța de fond a considerat

neîntemeiat ca fiind îndeplinită în cauză această cerință legală, deși în perioada

verificată (1 septembrie 2003-30 septembrie 2008) intimata-reclamantă nu a obținut

venituri conform obiectului de activitate sau alte venituri care să intre în sfera

de aplicare a TVA, nu a avut angajați și cifra de afaceri a fost 0.

Intimata-reclamantă nu

a contestat această situație de fapt, susținând că achizițiile efectuate sunt destinate

unor activități viitoare, fără însă a respecta dispozițiile art. 147 alin. (5) din

Legea nr. 571/2003, care reglementează situația juridică, inclusiv sub aspectul

evidenței contabile, a achizițiilor pentru care nu se cunoaște destinația, respectiv

dacă vor fi utilizate la realizarea de operațiuni care dau drept de deducere sau

pentru operațiuni care nu dau drept de deducere.

Conform acestei reglementări,

achizițiile pentru care nu se cunoaște destinația, respectiv dacă vor fi utilizate

pentru realizarea de operațiuni care dau drept de deducere sau pentru operațiuni

care nu dau drept de deducere, ori pentru care nu se poate determina proporția în

care sunt sau vor fi utilizate pentru operațiuni care dau drept de deducere și operațiuni

care nu dau drept de deducere se evidențiază într-o coloană distinctă din jurnalul

pentru cumpărări, iar taxa deductibilă aferentă acestor achiziții se deduce pe bază

de pro-rata.

Achizițiile efectuate

de intimata-reclamantă au fost evidențiate în conturile de imobilizări corporale,

în conturile corespunzătoare și jurnalul de cumpărări nu conține o coloană distinctă

privind achizițiile pentru care nu se cunoaște destinația, astfel cum prevăd dispozițiile

legale susmenționate.

Înscrisurile depuse la

dosarul cauzei au fost interpretate greșit de instanța de fond ca o dovadă a destinației

imobilelor achiziționate de intimata-reclamantă la 16 septembrie 2008, deși acestea

nu conțin suficiente elemente pentru determinarea activității economice ulterioare.

Astfel, organele de control

fiscal au constatat întemeiat că sunt lipsite de relevanță planul de afaceri depus

de intimata-reclamantă, certificatul de urbanism pentru demolare, contractul de

prestări servicii pentru demolare, avizele pentru schimbarea destinației terenurilor

și parcelare pentru servicii, depozite, logistică, comerț, agrement pe o suprafață

de 152 ha pe raza comunei Beregsău Mare, Județul Timiș.

Deși intimata-reclamantă

a obținut certificatul de urbanism din 28 noiembrie 2008 eliberat de Consiliul Județean

Timiș, se constată că valabilitatea lui a fost prelungită până la 28 noiembrie 2010,

nefiind elaborat planul urbanistic zonal pentru zona servicii, comerț, agrement,

depozitare și nici nu s-a eliberat o autorizație de construcție.

În consecință, prin actele

administrative întocmite de recurentele-pârâte s-a stabilit corect că nu se cunoaște

destinația bunurilor imobile achiziționate la 16 septembrie 2008 și că acestea nu

au fost evidențiate într-o coloană separată în jurnalul de cumpărări, ceea ce are

drept consecință, respingerea cererii formulate de intimata-reclamantă pentru rambursarea

TVA aferentă facturilor din 16 septembrie 2008.

Pentru suma de 407.527

RON, reprezentând TVA aferentă unui număr de cinci facturi întocmite pentru plata

avansului la contractele de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 2008 și onorariul

notarului public, au fost de asemenea greșit anulate acele administrative deduse

judecății, în condițiile în care intimata-reclamantă nu a dovedit că beneficiază

de dreptul la rambursarea TVA pentru operațiunile respective.

Împotriva deciziei

nr. 1575 din 16 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a formulat revizuire SC U. SRL Timișoara, iar la 2

iunie 2011 a formulat o cerere de modificarea căii extraordinare de atac în contestație

în anulare, în temeiul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., solicitând admiterea

contestației, anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului.

În motivarea contestației

în anulare se invocă faptul că instanța de recurs nu a observat două documente importate

care se aflau la dosarul cauzei și chiar a reținut că aceste dovezi nu ar exista,

ceea ce constituie o greșeală materială în sensul art. 318 C. proc. civ..

Se arată că, în înțelesul

art. 318 C. proc. civ. „greșeala „materială”, ca motiv de contestație în anulare,

trebuie:

- să existe în dosar,

- să fie evidentă,

- să fie săvârșită de

instanță datorită omiterii sau confundării unor elemente și date materiale importante

ale cauzei, condiții care sunt îndeplinite în cauză, deoarece;

- notificarea opțiunii

de taxare a operațiunii există la dosarul cauzei fiind depusă și înregistrată din

3 martie 2008;

- notificarea opțiunii

de taxare nu a fost observată de instanța de recurs pentru că era depusă de la data

întocmirii Raportului de inspecție fiscală din 9 decembrie 2008;

- prin efectul notificării

opțiunii de taxare, vânzătorul a adăugat TVA la prețul terenului și a colectat TVA,

ceea ce creează premisa deductibilității TVA la subscrisa cumpărătoare, în condițiile

art. 146 alin. (1) C. fisc..

De asemenea, se invocă

al doilea motiv de contestație în anulare, greșita reținere a instanței de recurs

cu privire la neelaborarea planului urbanistic zonal deoarece contestatoarea a obținut,

după o lungă perioadă de avizare, la data de 30 martie 2010, aprobarea planului

urbanistic zonal pentru zona servicii, comerț, agrement, depozitare.

Însă, instanța de recurs

nu a observat hotărârea din 31 martie 2010 emisă de Primăria comunei Săcălaz prin

care a fost aprobat Planul urbanistic zonal și care a fost depusă în fața instanței

de recurs și comunicată pârâtelor.

Neobservarea hotărârii

din 30 martie 2010 a dus la o apreciere greșită a stării de fapt și implicit la

o soluție greșită asupra fondului cauzei pentru că acest înscris face dovada faptului

că SC U. SRL intenționa să folosească terenurile achiziționate ca să desfășoare

activități specifice obiectului său de activitate.

D.G.F.P. Timiș a formulat

întâmpinare și a solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată.

După examinarea motivelor

contestației în anulare, aceasta va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăși instanței

ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege,

să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Art. 318 alin. (1) C.

proc. civ. reglementează contestația în anulare specială, iar potrivit acestui text,

hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele

de modificare sau casare.

În cauza de față nu suntem

în prezența unei greșeli materiale în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza

I C. proc. civ., deoarece „greșelile materiale” la care se referă textul vizează

erori cu privire la aspecte de ordin formal și nu aspecte de fond ale cauzei, cum

ar fi modul în care instanța de recurs a apreciat probele administrate sau a înțeles

să interpreteze o dispoziție legală.

Verificarea unei greșeli

materiale, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., nu trebuie să implice

reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în

anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine

făcută ci numai pentru motivele expuse și limitativ prevăzute de lege, iar prin

aceste motive de contestație nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea

recursului la recurs.

Or, în cauză, contestatoarea

invocă tocmai aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs,

prin modul de apreciere al probelor, prin stabilirea situației de fapt și în raport

de dispozițiile legale aplicabile, a înțeles să exercite controlul hotărârii atacate,

astfel că acestea exced noțiunii de „greșeală materială”, în sensul dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ. iar contestația în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC

U. SRL Timișoara împotriva Deciziei nr. 1575 din 16 martie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie

2011.