ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3113/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, reclamantul Complexul Muzeal de Științele Naturii a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea Încheierii nr. VI/196 din 10 mai 2011. În motivarea cererii, reclamantul Complexul Muzeal de Științele Naturii a precizat că s-a efectuat un audit financiar asupra contului de execuție bugetară pe anul 2009 de către pârâtă, care a încheiat Procesul-verbal de constatare nr. 2235/2010, în baza căruia s-a emis Decizia nr. 51/2010. Împotriva acestei decizii, reclamanta a precizat că a formulat contestație, iar prin Încheierea nr. VI/196/10 mai 2011, s-a dispus respingerea contestației.

Prin Încheierea nr. VI/196 din 10 mai 2011 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României s-a reținut că s-au acordat sporuri salariale, fără bază legală, respectiv indemnizației de hrană, sporului de condiții vătămătoare, ajutoare de Crăciun și Paști. Cu privire la acordarea indemnizației de hrană, reclamanta a precizat că aceasta a fost acordată în baza art. 38 din Contractul colectiv de muncă. De asemenea potrivit art. 72 din Legea nr. 188/1999, autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici privind constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, sănătate și securitate în muncă.

Au fost invocate și dispozițiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993, care stipulează că, pe lângă drepturile de salarii, personalul unităților bugetare mai poate beneficia și de alte drepturi ce se acordă în natură, masă gratuită. Acordarea acestei indemnizații de hrană a avut scopul de a asigura personalului o alimentație de protecție pentru întărirea organismului. Pentru acordarea sporului de condiții vătămătoare s-a avut în vedere buletinul de determinare prin expertizarea locurilor de muncă nr. 44/2006 emis de Direcția Județeană de Sănătate Publică - Medicină Preventivă. De asemenea și prin H.G. nr. 281/2003 se prevede expres plata unui spor de până la 15% pentru personalul care lucrează în condiții vătămătoare.

În ceea ce privește plata ajutorului de Crăciun și Paști, reclamanta a precizat că acestea s-au acordat în baza contractului colectiv de muncă la nivel de unitate și a contractului colectiv de muncă la nivel de ramură. Sumele pentru indemnizația de hrană, sporul de vătămare, ajutoarele de Paști și de Crăciun au fost cuprinse în bugetul anului 2009, și aprobate de ordonatorul principal de credite. La aprobarea bugetului s-a avut în vedere și faptul că reclamanta a înregistrat sume importante ca venituri proprii (528.000 RON) din activități specifice. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată, susținând că acordarea acestor sporuri salariale, respectiv indemnizație de hrană în cuantum de 15 RON/zi salariat, spor de calculator în procent de 10 - 15% în baza art. 32 lit. e) din contract, și ajutoarele de Crăciun și de Paști în sumă de 214.213 RON, în baza art. 37 lit. a) din contract, sunt nelegale.

Prin Sentința nr. 52 din 1 februarie 2012 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată, ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin Încheierea nr. VI/196 din 10 mai 2011 s-a dispus respingerea contestației formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 51/2010, prin care s-a constatat că s-au acordat sporuri salariale de către reclamanta Complexul Muzeal de Științele Naturii fără bază legală, respectiv indemnizația de hrană, sporul de lucru în condiții vătămătoare și ajutoarele de Paști și de Crăciun pentru anul 2009. Curtea de apel a constatat că drepturile salariale pentru personalul contractual bugetar și funcționarii publici sunt reglementate de lege, iar reclamanta, ca instituție publică, trebuie să se supună acestui cadru legislativ.

A apreciat instanța fondului că acordarea indemnizației de hrană pentru anul 2009 s-a efectuat, în afara cadrului legal, întrucât potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 republicată, contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. În atare condiții, s-a apreciat că susținerea reclamantei potrivit căreia acordarea indemnizației de hrană s-a făcut în baza art. 38 din Contractul colectiv de muncă, nu poate fi primită, cât timp din cadrul legal al salarizării funcționarilor publici și a personalului contractual bugetar, respectiv O.G.

nr. 6/2007, H.G. nr. 281/1993 și O.G. nr. 10/2007, nu rezultă o astfel de posibilitate. S-a constatat de asemenea că reclamanta a interpretat eronat dispozițiile art. 72 din Legea nr. 188/1999, deoarece nu se poate pune semnul egalității între acordarea indemnizației de hrană și îmbunătățirea condițiilor la locul de muncă care vizează cu totul alte aspecte. Pe de altă parte, alocație individuală de hrană putea fi acordată personalului bugetar doar sub forma tichetelor de masă, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998, și nu sub forma unor sume de bani.

În ceea ce privește acordarea sporului pentru condiții vătămătoare și periculoase s-a constatat că locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului și condițiile de acordare se stabilesc prin regulament elaborat de Ministerul Sănătății și de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, la propunerea ministerelor, celorlalte instituții centrale și locale ale administrației publice interesate, după consultarea sindicatelor. În speță, prin Regulamentul nr. 1132/6366/1993 s-au nominalizat în mod expres locurile de muncă și categoriile de personal care beneficiază de sporul pentru condiții vătămătoare și periculoase, locurile de muncă pentru care reclamanta a acordat aceste sporuri neregăsindu-se în enumerarea limitativă.

S-a apreciat de asemenea că nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că la acordarea sporului de condiții vătămătoare s-a avut în vedere buletinul de determinare prin expertizarea locurilor de muncă nr. 44/2006 emis de Direcția Județeană de Sănătate Publică - Medicină Preventivă, avându-se în vedere că buletinul invocat are doar caracter de recomandare. Cu privire la acordarea ajutoarelor de Paști și de Crăciun pentru anul 2009, prima instanță a constatat că reclamanta nu s-a încadrat în dispozițiile expres prevăzute de art. 11 din O.G. nr. 10/2008, apreciind că aceste ajutoare au fost acordate de către reclamantă în baza contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, în contradicție cu această normă și cu prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Complexul Muzeal de Științele Naturii, criticând hotărârea pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale a primei instanțe. Obiectul acțiunii îl constituie anularea Încheierii nr. VI.196 din 10 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a României și, pe cale de consecință, a Deciziei nr. 51 din 9 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Galați.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și dispozițiile menționate, se impune a se stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.O. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația". Din aceste dispozițiile legale, rezultă că actul administrativ care produce efecte juridice, ce este supus obligației executării, este decizia structurii Curții de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele pentru a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Într-adevăr, regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de Comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ". Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ,

inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, deci de o autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

În ședința Plenului Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 20 februarie 2012 s-a hotărât că aparține tribunalului competența de soluționare a litigiilor având ca obiect acțiuni prin care se solicită: (1) anularea încheierii emise de Curtea de Conturi a României în soluționarea contestației administrative formulate împotriva măsurilor prevăzute prin decizia emisă de Camera de Conturi Județeană; (2) anularea deciziei emisă de Camera de Conturi Județeană; (3) anularea procesului-verbal de constatare încheiat de Camera de Conturi Județeană. Soluțiile de principiu adoptate la nivelul secției reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine pronunțarea unor soluții neunitare, mai ales că rolul Înaltei Curți este acela de unificare a practicii judiciare, iar soluțiile acesteia nu pot constitui sursă de insecuritate a raporturilor juridice.

De altfel, înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și în astfel de litigii, cum este și cel care formează obiectul cauzei deduse judecății, că revine tribunalelor competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze (Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012). Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Galați, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Complexul Muzeal de Științe ale Naturii împotriva Sentinței nr. 52 din 1 februarie 2012 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Galați, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2013. Procesat de GGC - LM