ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 569/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 969 din 27 iulie 2011 Unitatea Administrativ Teritorială a Județului Brăila, în calitate de reclamantă, a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 2 din 21 ianuarie 2011, respectiv a punctelor IV, V și VI și desființarea Încheierii nr. VI 296/2011 de soluționare a contestației reclamantei, în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României. Prin sentința nr. 395 din 24 noiembrie 2011, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Brăila, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

A desființat Încheierea nr. VI 296/2011 a Curții de Conturi. A anulat în parte Decizia nr. 2 din 21 ianuarie 2011 a Camerei Județene de Conturi Brăila, respectiv pentru punctele IV, V și VI cu privire la stabilirea în sarcina reclamantei, Unitatea Administrativ Teritorială Județul Brăila a obligației de recuperare a sumelor reprezentând drepturi bănești acordate funcționarilor publici și personalului contractual, precum suma reprezentând plata serviciilor de consultanță și asistență juridică. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: - Cu privire la punctul IV din decizie, s-a constatat că sporurile salariale acordate funcționarilor publici din cadrul Consiliului Județean Brăila, în sumă de 20.046 lei și contribuțiile sociale aferente acestor sporuri s-a făcut cu respectarea reglementărilor în vigoare de către reclamantă.

- este eronată aprecierea autorității pârâte, cum că prevederile acordului colectiv de muncă ar fi ilegale, întrucât în conformitate cu disp. art. 25 din H.G. nr. 858/2007, acordurile colective nu pot conține prevederi contrare, drepturi și obligații, stabilite sub nivelul minim prin acte normative, iar potrivit disp. art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Nu există text de lege care să interzică comisiilor județene să cuprindă în bugetele locale a fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor de muncă a salariaților.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 304 1 C. proc. civ. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brăila, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Cererea de chemare în judecată formulată de Unitatea Administrativ Teritorială Județul Brăila are ca obiect anularea Încheierii nr. VI/296/ 2011 a Curții de Conturi a României prin care s-a respins plângerea formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 2/2011 emisă de Camera Județeană de Conturi Brăila, care a stabilit în sarcina reclamantei recuperarea sumelor acordate nelegal salariaților. În drept, Decizia nr. 2/2011 și Încheierea nr. VI/296/2011 s-au întemeiat pe prevederile Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi și ale Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități.

Actele normative susmenționate, și care reprezintă temeiul juridic al actelor administrative deduse judecății, nu cuprind norme derogatorii de la regulile de drept comun din Legea nr. 554/2004 cu privire la competența materială de soluționare a litigiilor de contencios administrativ.

Astfel, competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, litigiul privind un act administrativ emis de o autoritate publică locală se soluționează în fond de către tribunal. În același sens, în ședința Plenului Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 20 februarie 2012 s-a hotărât că aparține tribunalului competența de soluționare a litigiilor având ca obiect acțiuni prin care se solicită: (1) anularea încheierii emise de Curtea de Conturi a României în soluționarea contestației administrative formulate împotriva măsurilor prevăzute prin decizia emisă de Camera de Conturi Județeană; (2) anularea deciziei emisă de Camera de Conturi Județeană; (3) anularea procesului-verbal de constatare încheiat de Camera de Conturi Județeană.

Astfel, în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și având în vedere actele ce formează obiectul litigiului, s-a apreciat că actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ, este decizia emisă de Camera de Conturi Județeană, care este o autoritate publică de nivel local. S-a mai reținut că și atunci când, prin încheierea pe care o pronunță, structura centrală a Curții de Conturi a României respinge sau admite în parte contestația formulată împotriva deciziei emise de Camera de Conturi Județeană, actul administrativ care produce efecte juridice și care este supus obligației de executare este tot decizia emisă de Camera de Conturi Județeană, care este o autoritate publică de nivel local.

Trebuie precizat că soluțiile de principiu adoptate la nivelul secției reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine pronunțarea unor soluții neunitare, mai ales că rolul Înaltei Curți este acela de unificare a practicii judiciare, iar soluțiile acesteia nu pot constitui sursă de insecuritate a raporturilor juridice. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Brăila, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României, împotriva Sentinței nr. 395 din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brăila, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2013.