ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5277/2013

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată

pe rolul Tribunalului Maramureș, la data de 11 aprilie 2011,

reclamantul G.S. a chemat în judecată

C.S. M. Baia Mare pentru ca acesta să fie obligat la plata sumei de 13.650

euro, reprezentând salarii restante, conform contractului de muncă nr. 101/2008

încheiat între părți și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculată

asupra sumei solicitate.

Prin Sentința

nr. 1457 din 9 septembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 4829/100/2011,

Tribunalul Maramureș, secția civilă,

a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii coroborate cu

dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992.

Instanța

a reținut că, față de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile

referitoare la conflictele de muncă se adresează

instanței

competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau

reședința și cum în speța, reclamantul are domiciliul în Serbia, în temeiul

dispozițiilor legale menționate mai sus, a dispus declinarea spre competentă

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin Sentința

nr. 6037 din 10 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 7014413/2011, Tribunalul

București, secția a VI-a conflicte de muncă și asigurări sociale,

a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, motivat de faptul că, potrivit

dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social,

competența de soluționare a cauzei, având ca obiect conflict de muncă, revine instanței

de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului.

Totodată,

constatând intervenit conflictul negativ de competență a sesizat Înalta Curte

de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia.

Pentru a

dispune astfel, instanța a avut în vedere faptul că reclamantul are domiciliul

în Serbia și are raporturi de muncă în România, în orașul Baia Mare, ceea ce

determină aplicarea dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 105/1992, stabilind

competența instanțelor române în soluționarea cauzei. Tribunalul București a

avut în vedere și dispozițiile Legii nr. 62/2011, privind dialogul social, care

este o lege specială, stabilind, în prevederile art. 210, o competență

alternativă, respectiv domiciliul sau locul de muncă al reclamantului.

Asupra

conflictului negativ de competență, Înalta Curte constată următoarele:

Cererea

de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș la

data de 11 aprilie 2011. Din conținutul acesteia reiese faptul că între

reclamant și pârât au fost derulate raporturi de muncă, activitatea fiind

desfășurată pe teritoriul României, respectiv în Jud. Maramureș. Pârâtul are

sediul în România, iar reclamantul are domiciliul în Serbia, astfel încât, în

stabilirea competenței de soluționare a cauzei, trebuie avut în vedere și acest

element de extraneitate.

În

speță, competența instanței române decurge din aplicarea art. 19 pct. 1 din

Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001 al Consiliului U.E., din 22 decembrie 2000

privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în

materie civilă și comercială,

text în vigoare pentru

România începând cu data de 1 ianuarie 2007, potrivit căruia "un angajator

domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție

înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este

domiciliat".

În

aplicarea acestei reguli, față de împrejurarea că pârâtul, în calitate de

angajator, are sediul în România (stat pe teritoriul căruia s-a desfășurat și

activitatea decurgând din raportul de muncă), competența de soluționare a

cauzei revine instanței române.

Prevederile

Regulamentului (C.E.) nr. 44/2001 reglementează numai competența instanțelor

unui stat membru al U.E.. Instanța competentă din punct de vedere teritorial din

respectivul stat membru este stabilită conform dreptului intern al statului

respectiv.

Potrivit art. 269

alin. (2) C. muncii, cererile referitoare la conflicte de muncă "se

adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are

domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Dispozițiile art.

201 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social (prin care s-a instituit în

materia conflictelor individuale de muncă o competență alternativă, respectiv

fie a instanței de la domiciliul reclamantului, fie a instanței de la locul de

muncă al acestuia) nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece au intrat în

vigoare după data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului Maramureș.

Ca

atare, dispozițiile din dreptul intern, care guvernează competența teritorială

a instanțelor în material acestui litigiu de muncă, sunt cele prevăzute de art.

269 alin. (2) C. muncii. însă, aceste dispoziții legale, care stabilesc o

competență teritorială exclusivă a instanței în circumscripția căreia își are

domiciliul sau reședința reclamantul, nu pot fi aplicate, deoarece reclamantul

din prezenta cauză nu are domiciliul sau reședința în România.

Ne aflăm

în ipoteza în care, deși conform regulilor stabilite prin Regulamentul (C.E.) nr.

44/2001, competența soluționării litigiului revine instanței române, instanța

competentă din punct de vedere teritorial nu poate fi determinată datorită

faptului că norma de competență internă face trimitere la criteriul

domiciliului sau al reședinței reclamantului, care nu sunt pe teritoriul

României.

În contextul

dat, neputându-se stabili care anume dintre instanțele din România este

îndreptățită să soluționeze procesul, competența revine, potrivit art. 155 din Legea

nr. 105/1992, Tribunalului București.

Prin urmare,

pentru toate aceste considerente, instanța competentă să soluționeze pricina

este Tribunalul București.

ÎNALTA CURTE ȘI JUSTIȚIE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi, 14 noiembrie 2013