ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5277/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, la data de 11 aprilie 2011, reclamantul G.S. a chemat în judecată C.S. M. Baia Mare pentru ca acesta să fie obligat la plata sumei de 13.650 euro, reprezentând salarii restante, conform contractului de muncă nr. 101/2008 încheiat între părți și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculată asupra sumei solicitate. Prin Sentința nr. 1457 din 9 septembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 4829/100/2011, Tribunalul Maramureș, secția civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii coroborate cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992.

Instanța a reținut că, față de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința și cum în speța, reclamantul are domiciliul în Serbia, în temeiul dispozițiilor legale menționate mai sus, a dispus declinarea spre competentă soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin Sentința nr. 6037 din 10 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 7014413/2011, Tribunalul București, secția a VI-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, motivat de faptul că, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, competența de soluționare a cauzei, având ca obiect conflict de muncă, revine instanței de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului.

Totodată, constatând intervenit conflictul negativ de competență a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere faptul că reclamantul are domiciliul în Serbia și are raporturi de muncă în România, în orașul Baia Mare, ceea ce determină aplicarea dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 105/1992, stabilind competența instanțelor române în soluționarea cauzei. Tribunalul București a avut în vedere și dispozițiile Legii nr. 62/2011, privind dialogul social, care este o lege specială, stabilind, în prevederile art. 210, o competență alternativă, respectiv domiciliul sau locul de muncă al reclamantului.

Asupra conflictului negativ de competență, Înalta Curte constată următoarele: Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș la data de 11 aprilie 2011. Din conținutul acesteia reiese faptul că între reclamant și pârât au fost derulate raporturi de muncă, activitatea fiind desfășurată pe teritoriul României, respectiv în Jud. Maramureș. Pârâtul are sediul în România, iar reclamantul are domiciliul în Serbia, astfel încât, în stabilirea competenței de soluționare a cauzei, trebuie avut în vedere și acest element de extraneitate.

În speță, competența instanței române decurge din aplicarea art. 19 pct. 1 din Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001 al Consiliului U.E., din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, text în vigoare pentru România începând cu data de 1 ianuarie 2007, potrivit căruia "un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat". În aplicarea acestei reguli, față de împrejurarea că pârâtul, în calitate de angajator, are sediul în România (stat pe teritoriul căruia s-a desfășurat și activitatea decurgând din raportul de muncă), competența de soluționare a cauzei revine instanței române.

Prevederile Regulamentului (C.E.) nr. 44/2001 reglementează numai competența instanțelor unui stat membru al U.E.. Instanța competentă din punct de vedere teritorial din respectivul stat membru este stabilită conform dreptului intern al statului respectiv. Potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile referitoare la conflicte de muncă "se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul". Dispozițiile art. 201 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social (prin care s-a instituit în materia conflictelor individuale de muncă o competență alternativă, respectiv fie a instanței de la domiciliul reclamantului, fie a instanței de la locul de muncă al acestuia) nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece au intrat în vigoare după data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului Maramureș.

Ca atare, dispozițiile din dreptul intern, care guvernează competența teritorială a instanțelor în material acestui litigiu de muncă, sunt cele prevăzute de art. 269 alin. (2) C. muncii. însă, aceste dispoziții legale, care stabilesc o competență teritorială exclusivă a instanței în circumscripția căreia își are domiciliul sau reședința reclamantul, nu pot fi aplicate, deoarece reclamantul din prezenta cauză nu are domiciliul sau reședința în România. Ne aflăm în ipoteza în care, deși conform regulilor stabilite prin Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001, competența soluționării litigiului revine instanței române, instanța competentă din punct de vedere teritorial nu poate fi determinată datorită faptului că norma de competență internă face trimitere la criteriul domiciliului sau al reședinței reclamantului, care nu sunt pe teritoriul României.

În contextul dat, neputându-se stabili care anume dintre instanțele din România este îndreptățită să soluționeze procesul, competența revine, potrivit art. 155 din Legea nr. 105/1992, Tribunalului București. Prin urmare, pentru toate aceste considerente, instanța competentă să soluționeze pricina este Tribunalul București.

ÎNALTA CURTE ȘI JUSTIȚIE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi, 14 noiembrie 2013