ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1851/2017

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 07.12.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureș și Ministerul Finanțelor Publice, să dispună:

1. obligarea pârâtului Ministerul Justiției a emite un nou ordin de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare, cu drepturile acordate prin hotărâri judecătorești irevocabile privind creșterile salariale de 2%, 5%, 11%, prevăzute de O.G nr. 10/2007 privind creșterile salariale;

2. obligarea pârâților de rândul 1-3 la calcularea și plata diferenței salariale rezultată din aplicarea creșterilor salariale de 2%, 5%, 11%, urmând să se țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară începând cu data de 22.08.2013 la zi și în continuare pentru viitor, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzilor legale penalizatoare aferente, prevăzute de O.G. nr. 13/2011;

Prin sentința civilă nr. 1215 din 04.04.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția de necompetență materială și teritorială a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

Curtea de apel a reținut că reclamanta are calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Baia Mare, iar cererea de chemare în judecată introdusă are ca obiect, ca finalitate juridică, obligarea pârâților la plata, către reclamantă, a drepturilor salariate recunoscute și acordate acesteia prin sentința civilă nr. 1386 din 17 decembrie 2007 a Tribunalului Maramureș, secția de litigii de muncă și asigurări sociale, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2411 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj.

Astfel, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, curtea a reținut că litigiul dedus judecăți se subsumează unui conflict de muncă în accepțiunea prevederilor art. 266 din C. muncii potrivit căruia jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

A apreciat că, în aceste condiții, sunt incidente prevederile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. potrivit cărora tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, deci și cererile referitoare Ia executarea contractelor individuale de muncă.

În cauza dedusă judecății, competența materială și teritorială de soluționare a cauzei revine tribunalului ca instanță de drept comun, în baza prevederilor legale prevăzute de art. 269 din C. muncii, art. 208 și 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Chemarea în judecată, în calitate de pârât, a Ministerului Justiției nu este de natură să atragă competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Astfel, competența materială de soluționare a cauzei se determină în funcție de obiectul cererii de chemare în judecată, care în prezenta cauză se subsumează unui litigiu de dreptul muncii, iar nu în funcție de persoana pârâtului.

Curtea de apel a mai reținut că litigiul dedus judecății nu se grefează pe un raport juridic de drept administrativ care să atragă competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

împrejurarea că reclamantul a chemat în judecată o autoritate publică centrală, respectiv Ministerul Justiției nu este de natură să atragă, de plano, competența materială de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, întrucât actul autorității publice centrale prin care a fost dispusă această măsură nu îndeplinește cerința de a fi emis în regim de putere publică.

Așadar, adresa din 18 noiembrie 2016 emisă de Ministerul Justiției, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului de plată a drepturilor saiariale solicitate prin cererea de chemare în judecată, nu reprezintă un act administrativ pe care autoritatea publică pârâtă îl poate dispune în virtutea capacității de drept administrativ a acesteia, care presupune aptitudinea acesteia de a emite acte administrative în regim de putere publică.

Curtea reține că adresa nr. 2/80916/18.li. 2016 emisă de Ministerul Justiției este, fără discuție, un act juridic emis de o autoritate publica centrală în executarea legii, însă actul j uridic menționat anterior nu creează un raport j uridic de drept public, ci unul de dreptul muncii, având ca obiect refuzul de acordare către reciamanți a unor drepturi saiariale recunoscute acestora în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Pe de altă parte, este de observat că la emiterea adresei 2/80916 din 18 noiembrie 2016, Ministerul Justiției a acționat în temeiul unei competențe speciale stabilite de acte normative care guvernează raporturi de drept material cu caracter eminamente civil privind raporturile juridice de muncă.

Așadar, invocarea ca temei de drept, de către reclamant, în cuprinsul cererii de chemare în judecată a dispozițiilor cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu este de natură să atragă competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, pentru rigoarea și acuratețea demersului judiciar instanța reținând că prevederile cuprinse în actul normativ menționat anterior nu reprezintă temeiul de drept substanțial al cererii de chemare în judecată, ci doar temeiul de drept procesual, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 cuprinzând, în esență, în conținutul acesteia norme de procedură civilă.

Competența materială și teritorială de soluționare a cauzei nu poate fi reținută în favoarea Curții de Apel București prin raportare la prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,

În concluzie, reclamanta nu a învestit instanța de judecată cu o plângere formulată împotriva actului administrativ emis de Ministrul Justiției prin care a fost soluționată contestația administrativă îndreptată împotriva ordinelor emise de Ministrul Justiției, ordine prin care au fost stabilite drepturile saiariale ale reclamantei.

Cauza a fost înregistrată la data de 09.05.2017 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal care, prin sentința civilă nr. 1280 din 18.05.2017, a admis excepția de necompetență funcțională și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile - litigii de muncă și asigurări sociale.

Pe rolul completului de litigii de muncă prezenta cauza a fost înregistrată la data de 22.06.2016, cu prim termen de judecată la data de 21.09.2017, când tribunalul, verificându-și competența în temeiul art. 131 din C. proc. civ., a invocat din oficiu excepția de necompetentă materială a secției 1 civile a Tribunalului Maramureș - completul litigii de muncă.

Prin sentința nr. 742 din 25.09.2017, Tribunalul Maramureș, secția I civilă, a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VlII-a de contencios administrativ și fiscal.

Pronunțându-se cu prioritate asupra acestei excepții, conform prevederilor art, 248 din C. proc. civ., tribunalul a reținut următoarele:

Prezenta cauză poartă între reclamantă, judecător în cadrul Judecătoriei Baia Mare și ordonatorii de credite care au atribuții în stabilirea și/sau plata drepturilor lor salariale.

Reclamanta a solicitat obligarea ordonatorului principal de credite să emită un nou ordin de salarizare în conformitate cu sentința civilă nr. 1386 din 17 decembrie 2007 a Tribunalului Maramureș, prin care pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiției și Tribunalul Maramureș au fost obligați să-i acorde cele trei tranșe ale creșterilor salariale prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 10/2007, respectiv cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006, cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007, față de niveîul din luna martie 2007, cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007.

Reclamanta a învederat că drepturile sale salariale nu au fost calculate prin includerea acestor majorări, chiar dacă acordarea lor s-a dispus prin hotărâre judecătorească, motiv pentru care a solicitat emiterea unui act administrativ de salarizare corespunzător.

De observat ca, așa cum rezultă din întâmpinarea pârâtului Ministerul Justiției, la data de 21.12.2016 acesta a emis Ordinul MJ nr. 4680 în baza art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 și a O.U.G. nr. 20/2016, în vederea eliminării diferențelor salariale dintre magistrați, inclusiv a celor determinate ca urmare a unor hotărâri judecătorești de care beneficiau doar unii magistrați, cum este cazul majorărilor de 5%, 2% și 11%.

Față de emiterea ordinului Ministrului Justiției nr. 4680 din 21 decembrie 2016, s-a solicitat respingerea acțiunii pentru perioada anterioară datei de 1.08.2016, ca neîntemeiată și ca rămasă fără obiect după data de 1.08.2016.

De asemenea, trebuie reținut inclusiv punctul de vedere al pârâtei Curtea de Apel Cluj, care a învederat că va putea plăti drepturile salariale solicitate de reclamantă, judecător la Judecătoria Baia Mare, doar dacă ministrul justiției va emite pentru aceasta un ordin de modificare a drepturilor salariale.

Ca atare, prin promovarea prezentei acțiuni, reclamanta a urmărit emiterea unui nou ordin de salarizare corespunzător hotărârii judecătorești prin care i s-a recunoscut dreptul de a beneficia de majorările salariale prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 10/2007, de 5%, 2% și 11%, acțiune care, în opinia tribunalului, ar trebui să aibă același regim juridic ca și acțiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis și care este considerat ilegal. Prin urmare, sunt aplicabile și în această pricină dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce privește modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiție.

În acest context, reținând că reclamanta își desfășoară activitatea ca judecător în cadrul Judecătoriei Baia Mare, făcând aplicarea art. 7 alin. (2) din Capitolul VOI din Anexa VI Ia Legea nr. 284/2010, tribunalul a conchis că, în speță, competența materială de soluționare a pricinii aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Aceeași competență ar interveni și dacă s-ar aplica dreptul comun în materia contenciosului administrativ, întrucât, în esență, reclamanta critica refuzul unei autorități de emitere a unui act administrativ la care se susține că era obligată.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține armatoarele:

Înalta Curte reține faptul că obiectul acțiunii introductive îl reprezintă cererea prin care reclamanta A., care are calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Baia Mare, a solicitat instanței obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureș și Ministerul Finanțelor Publice la plata drepturilor salariale recunoscute și acordate acesteia prin sentința civilă nr. 1386 din 17 decembrie 2007 a Tribunalului Maramureș, secția de litigii de muncă și asigurări sociale, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2411 din 10.11.2009 a Curții de Apel Cluj.

Se constată că obiectul cererii introductive se circumscrie materiei litigiilor de muncă, respectiv privește un conflict de muncă în accepțiunea dispozițiilor art. 266 din Codul Muncii. Astfel, potrivit textului de lege menționat, jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. potrivit cărora tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, deci și cererile referitoare la executarea contractelor individuale de muncă.

Faptul că unul din petitele acțiunii îl reprezintă cererea de obligare a pârâtului Ministerul Justiției de a emite un nou ordin de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare, cu drepturile acordate prin hotărâri

judecătorești irevocabile privind creșterile salariale de 2%, 5%, 11%, prevăzute de O.G nr. 10/2007 pnvind creșterile salariale, nu atrage incidența în cauză a prevederile ari 7 alin. (2), Cap. VOI din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Potrivit prevederilor art. 7, Cap. VIII din Anexa nr. VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

Alin. (1):

"Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, ia organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile".

Alin.(2):

"Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile".

În cauză, reclamanta nu a formulat contestație împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale sau a unui ordin de încadrare, ca fiind greșit emis, ci a solicitat plata drepturilor salariale recunoscute și acordate acesteia prin sentința civilă nr. 1386 din 17 decembrie 2007 a Tribunalului Maramureș, secția de litigii de muncă și asigurări sociale, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2411 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj.

Având în vedere petitele acțiunii, este evidentă existența unui conflict de muncă ivit în legătură cu raporturile de serviciu dintre reclamantă și pârâți, în calitate de angajat și angajatori, fiind vorba despre raporturi juridice de muncă, iar litigiul dedus judecății este unul de dreptul muncii.

Codul muncii reglementează raporturile de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii.

Acesta se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice.

De esența jurisdicției muncii este existența unui conflict între angajat și angajator privind drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

Conflictul individual de muncă apare în legătură cu plata unor drepturi salariale, ce rezultă din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin raportul de muncă.

Competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține tribunalului în primă instanță, conform dispozițiilor art. art. 269 din C. muncii, art. 208 și 210 din Legea nr. 62/2011.

Prin urmare, în speța, nu se poate reține formularea unei plângeri împotriva actului administrativ al ordonatorului de credite, în condițiile și termenele prevăzute de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Constatând că litigiul de față nu se circumscrie sferei contenciosului administrativ, așa cum este definit expres de legiuitor prin dispozițiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, în raport de existența raporturilor de serviciu între părți și de natura dreptului și a scopului urmărit prin exercitarea acțiunii, înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, ca instanță specializată de dreptul muncii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

Definitivă.

Pronunțată-în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2017.