ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4690/2014

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 2202 din 4 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins contestația în anulare formulată de S.E. împotriva deciziei nr. 5216 din 8 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă, reținând că aspectele învederate de contestator nu pot fi încadrate în motivele prevăzute expres de art. 317 și 318 C. proc. civ. Împotriva deciziei nr. 2202 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare contestatorul S.E., aducând critici încheierii de ședință din data de 4 mai 2012, pronunțate în Dosarul nr. 395/1/2012 cu privire la denumirea actuală a SC R. SA, pe care le-a încadrat în prevederile art. 317 alin. (1), (2) și (3) C. proc.

civ., arătând că acest aspect l-a prezentat și în Dosarul nr. 42101/3/2009 al Curții de Apel București, în ședința publică din 15 octombrie 2010. Cu privire la cel de-al doilea temei legal invocat, art. 318 C. proc. civ., contestatorul a susținut că reprezintă justificarea cererii de conexare a Dosarului nr. 7902/3/2008 la Dosarul nr. 42101/3/2009, care se află atașat la Dosarul nr. 7186/1/2012, greșelile materiale fiind precizate în cererile adresate Înaltei Curți și menționate în contestație, răspunsurile primite la acestea aflându-se atașate la dosar. Prin Decizia nr. 5277 din 16 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins contestația în anulare formulată de S.E.

împotriva Deciziei nr. 2202 din 4 mai 2012, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că în motivare se invocă de către contestator erori materiale strecurate în încheieri de ședință pronunțate în alte cauze și, prin urmare, neputând fi identificate critici care să atragă incidența prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 și art. 318 C. proc. civ., nu este întrunită niciuna dintre ipotezele juridice reglementate de aceste texte de lege menționate de parte drept temei al contestației în anulare. Împotriva Deciziei nr. 5277 din 16 mai 2013 a formulat din nou contestație în anulare contestatorul S.E., invocând dispozițiile art. 317, 318 și 320 C. proc.

civ. În motivarea contestației în anulare se arată, în esență, faptul că procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită conform legii și, cu toate acestea, instanța a dispus lăsarea cauzei la ordine, considerând procedura de citare legal îndeplinită. Mai arată contestatorul că datorită absenței a 4 (patru) dintre intimați a ridicat problema reprezentării tuturor acestora de către reprezentantul M.M.F.P.S., însă instanța a reținut că acesta are delegație de reprezentare numai pentru respectiva instituție și a decis rămânerea în pronunțare, fără a-și exprima punctul de vedere solicitat cu privire la absența celorlalți intimați.

Contestatorul arată că, deși a înregistrat o singură acțiune, pe rolul instanței supreme s-au format două dosare privind aceleași părți și având același obiect, astfel că a solicitat soluționarea cererii de conexare a celor două dosare, însă instanța a respins contestația formulată, fără a argumenta cauza creării a două dosare la o singură cerere adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestatorul apreciază că eroarea materială la care se referă în motivarea contestației sale s-a produs la data introducerii acțiunii, când s-a produs o disjungere a cauzei printr-o activitate de arhivă. Solicită anularea deciziei contestate și soluționarea dosarului de către un alt complet, în condiții de deplină imparțialitate, fără a afecta dreptul părților la un proces echitabil.

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc.

civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.” Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare. Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil. În primul rând, Înalta Curte remarcă faptul că prin decizia atacată cu prezenta contestație în anulare nu s-a soluționat un recurs promovat de contestator, ci s-a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de același contestator împotriva deciziei nr. 2202 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins ca inadmisibilă o altă contestație în anulare.

Din analiza textelor legale anterior citate rezultă că un exercițiu legal al contestației în anulare, cale extraordinară de atac, este condiționat de invocarea unor motive de fapt care să se circumscrie în mod riguros celor limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) și respectiv art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Dispozițiile normelor menționate au caracter imperativ, astfel că nerespectarea lor, prin formularea unor motive care nu corespund realității, obligă la respingerea contestației ca inadmisibilă. Deși formal contestatorul și-a fundamentat cererea pe aceste dispoziții legale, în realitate aspectele învederate nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele expres și limitativ prevăzute de legiuitor.

Mai mult decât atât, obiectul contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. este restrâns la hotărârile instanțelor de recurs, respectiv la acelea prin care s-a soluționat recursul, prin exercitarea controlului judiciar, astfel că n-ar putea fi introdusă o astfel de contestație împotriva unei hotărâri dată într-o contestație în anulare, similară celei care face obiectul prezentei contestații. Înalta Curte constată, așadar, că, sub un dublu aspect, contestația în anulare formulată de contestatorul S.E. este inadmisibilă. Potrivit dispozițiilor art. 320 alin. (3) din același cod, „Hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată”, acest text de lege reprezentând o aplicație a principiului unicității dreptului de a folosi o cale de atac și având ca finalitate tocmai evitarea reiterării unei căi de atac.

Or, în speță, hotărârea atacată a fost pronunțată într-o contestație în anulare. Cum, potrivit principiului unicității dreptului de a folosi o cale de atac, împotriva unei astfel de hotărâri nu mai poate fi exercitată o nouă contestație în anulare, calea de atac formulată în cauză va fi respinsă ca inadmisibilă. Totodată, motivele invocate de către contestator în susținerea cererii sale nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea subliniază permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale enumerate mai înainte.

În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de S.E. împotriva deciziei nr. 5277 din 16 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 decembrie 2014.