ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4690/2014

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2202 din 4 mai 2012, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a

respins contestația în anulare formulată de S.E. împotriva deciziei nr. 5216

din 8 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ca inadmisibilă, reținând că

aspectele

învederate de contestator nu pot fi încadrate în motivele prevăzute expres de art.

317 și 318 C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr.

2202 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare contestatorul S.E.,

aducând critici încheierii de ședință din data de 4 mai 2012, pronunțate în Dosarul

nr. 395/1/2012 cu privire la denumirea actuală a SC R. SA, pe care le-a

încadrat în prevederile art. 317 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., arătând

că acest aspect l-a prezentat și în Dosarul nr. 42101/3/2009 al Curții de Apel

București, în ședința publică din 15 octombrie 2010.

Cu privire la cel

de-al doilea temei legal invocat, art. 318 C. proc. civ., contestatorul a

susținut că reprezintă justificarea cererii de conexare a Dosarului nr. 7902/3/2008

la Dosarul nr. 42101/3/2009, care se află atașat la Dosarul nr. 7186/1/2012,

greșelile materiale fiind precizate în cererile adresate Înaltei Curți și

menționate în contestație, răspunsurile primite la acestea aflându-se atașate

la dosar.

Prin Decizia nr. 5277

din 16 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins contestația în anulare formulată de S.E. împotriva

Deciziei nr. 2202 din 4 mai 2012, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut, în esență, că în motivare se invocă de

către contestator erori materiale strecurate în  încheieri de ședință

pronunțate în alte cauze și, prin urmare, neputând fi identificate critici care

să atragă incidența prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 și art. 318 C.

proc. civ., nu este întrunită niciuna dintre ipotezele juridice reglementate de

aceste texte de lege menționate de parte drept temei al contestației în

anulare.

Împotriva Deciziei nr.

5277 din 16 mai 2013 a formulat din nou contestație în anulare contestatorul S.E.,

invocând dispozițiile art. 317, 318 și 320 C. proc. civ.

În motivarea

contestației în anulare se arată, în esență, faptul că procedura de chemare a

părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită conform legii

și, cu toate acestea, instanța a dispus lăsarea cauzei la ordine, considerând procedura

de citare legal îndeplinită.

Mai arată

contestatorul că datorită absenței a 4 (patru) dintre intimați a ridicat

problema reprezentării tuturor acestora de către reprezentantul M.M.F.P.S.,

însă instanța a reținut că acesta are delegație de reprezentare numai pentru respectiva

instituție și a decis rămânerea în pronunțare, fără a-și exprima punctul de

vedere solicitat cu privire la absența celorlalți intimați.

Contestatorul arată

că, deși a înregistrat o singură acțiune, pe rolul instanței supreme s-au

format două dosare privind aceleași părți și având același obiect, astfel că a

solicitat soluționarea cererii de conexare a celor două dosare, însă instanța a

respins contestația formulată, fără a argumenta cauza creării a două dosare la

o singură cerere adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Contestatorul

apreciază că eroarea materială la care se referă în motivarea contestației sale

s-a produs la data introducerii acțiunii, când s-a produs o disjungere a cauzei

printr-o activitate de arhivă.

Solicită anularea

deciziei contestate și soluționarea dosarului de către un alt complet, în

condiții de deplină imparțialitate, fără a afecta dreptul părților la un proces

echitabil.

Examinând

cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și

cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta

contestație în anulare este inadmisibilă.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

În conformitate cu

dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate

mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau

recursului:

1.

când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat

pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;

2.

când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine

publică privitoare la competență.”

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate,

în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar

instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă

recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind

actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele

administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile

și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată

este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare”.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a

textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi

condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării

taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat,

etc.

Fiind un text de

excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul

nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor

și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale,

situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o

cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

În

primul rând, Înalta Curte remarcă faptul că prin decizia atacată cu prezenta

contestație în anulare nu s-a soluționat un recurs promovat de contestator, ci

s-a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de același

contestator împotriva

deciziei nr. 2202 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins

ca inadmisibilă

o altă contestație în anulare.

Din

analiza textelor legale anterior citate rezultă că un exercițiu legal al

contestației în anulare, cale extraordinară de atac, este condiționat de

invocarea unor motive de fapt care să se circumscrie în mod riguros celor

limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) și respectiv art. 318 alin. (1) C.

proc. civ.

Dispozițiile

normelor menționate au caracter imperativ, astfel că nerespectarea lor, prin

formularea unor motive care nu corespund realității, obligă la respingerea

contestației ca inadmisibilă.

Deși

formal contestatorul și-a fundamentat cererea pe aceste dispoziții legale, în

realitate aspectele învederate nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele

expres și limitativ prevăzute de legiuitor.

Mai

mult decât atât, obiectul contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art.

318 C. proc. civ. este restrâns la hotărârile instanțelor de recurs, respectiv la

acelea prin care s-a soluționat recursul, prin exercitarea controlului

judiciar, astfel că n-ar putea fi introdusă o astfel de contestație împotriva

unei hotărâri dată într-o contestație în anulare, similară celei care face

obiectul prezentei contestații.

Înalta

Curte constată, așadar, că, sub un dublu aspect, contestația în anulare

formulată de contestatorul S.E. este inadmisibilă.

Potrivit

dispozițiilor art. 320 alin. (3) din același cod, „Hotărârea dată în

contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată”, acest

text de lege reprezentând o aplicație a principiului unicității dreptului de a

folosi o cale de atac și având ca finalitate tocmai evitarea reiterării unei

căi de atac.

Or, în speță,

hotărârea atacată a fost pronunțată într-o contestație în anulare.

Cum, potrivit

principiului unicității dreptului de a folosi o cale de atac, împotriva unei

astfel de hotărâri nu mai poate fi exercitată o nouă contestație în anulare,

calea de atac formulată în cauză va fi respinsă ca inadmisibilă.

Totodată, motivele

invocate de către contestator în susținerea cererii sale nu pot fi încadrate în

textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.

Înalta Curte are în

vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant,

Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina

redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de

a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea

semnificația unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai

de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate

fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a

apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect

fundamental”. De asemenea, Curtea subliniază permanent că principiul

securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res

iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile

afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție

(cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Față de cele ce

preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare

nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale

enumerate mai înainte.

În consecință, pentru

considerentele arătate, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge contestația în anulare de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de S.E. împotriva deciziei nr. 5277 din 16 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 5 decembrie 2014.