ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5144/2012

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș sub nr. 9250/100/2011,

reclamanta SC O.P. SA a chemat în judecată pe pârâtul M.I.Ș., solicitând să se

dispună, în baza art. 256 C. muncii și art. 404

1

- art. 404

2

C. proc. civ., obligarea pârâtului la restituirea sumei de 11.029,38 RON,

actualizată la data plății efective în raport cu indicele de inflație, urmare a

dublei executări a Sentinței civile nr. 905 din 25 august 2008, pronunțată de

Tribunalul Maramureș în Dosarul nr. 4775/100/2007.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a

arătat, în esență, că prin sentința menționată a fost obligată la plata către

pârât a drepturilor salariale, suma rezultată după reținerea la sursă și

achitarea către bugetul statului a taxelor și impozitelor aferente, în cuantum

de 7.184 RON, fiind executată voluntar. A învederat că, în data de 24 noiembrie

2008, pârâtul a executat silit și suma de 11.029,38 RON, urmare solicitării

adresate B.E.J. E.L., în vederea executării silite a aceluiași titlu

executoriu, în Dosarul de executare nr. 1302/2008. A considerat că întoarcerea

executării ar avea loc prin restituirea sumei de 11.029,38 RON, deoarece

obligația reclamantei fusese îndeplinită prin plata făcută benevol la data de

17 septembrie 2007, mijlocul procesual ales fiind dat de prevederile art. 256

alin. (1) C. muncii și art. 404 alin. (3) C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 124 din 24 ianuarie

2012, Tribunalul Maramureș a admis excepția necompetenței sale materiale și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului

1 București, considerând că raportul juridic depus judecății nu a păstrat

natura aceluia în baza căruia s-a emis titlul executoriu și că dispozițiile

legale aplicabile cu privire la competență sunt cele prevăzute în Cartea a V-a,

C. proc. civ.

Pe de altă parte, deși obiectul cererii de

repunere în situația anterioară îl constituie executarea unui titlu desființat,

cererea formulată potrivit art. 404

2

alin. (3) C. proc. civ.,

acestea nu vizează analiza executării înseși în așa fel încât, în lipsa unui

text care să dea în competența instanței de executare întoarcerea executării,

se impune a fi sesizată judecătoria în circumscripția căreia s-a făcut

executarea, așa cum prevede art. 373 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, sintagma „instanța judecătorească

potrivit legii", cuprinsă în art. 404 alin. (3) trebuie înțeleasă în

sensul că are în vedere instanța a cărei competență materială se determină în

funcție de criteriul valorii obiectului cererii de chemare în judecată.

În temeiul acestui criteriu, în raport cu

dispozițiile art. 1 raportat la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., competența materială de soluționare în primă instanță a cererii de

restituire a sumei de 11.029,38 RON aparține judecătoriei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 10825/299/2012.

Prin cererea depusă la data de 11 aprilie

2012, reclamanta a precizat că înțelege să își întemeieze cererea de chemare în

judecată exclusiv pe prevederile art. 256 C. muncii.

Prin Sentința civilă nr. 6824 din 17 aprilie

2012, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat, la rându-i, competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș și, constatând

existența unui conflict negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și

a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea

conflictului.

În motivarea sentinței, s-a arătat că

reclamanta nu a formulat o cerere de întoarcere a executării silite, neinvocând

motive specifice acesteia (desființarea titlului executoriu sau a executării

silite), ceea ce reiese atât din formularea inițială a acțiunii, cât și din

precizarea depusă la data de 11 aprilie 2012. În consecință, nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 404 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate

prin Decizia nr. 5/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

competența neaparținând instanței de executare.

Cauza acțiunii, astfel cum reiese din cererea

de chemare în judecată, o reprezintă obligația salariatului de restituire a

sumelor pretins nedatorate pe care le-a încasat de la angajator, prevăzută de

art 256 alin. (1) C. muncii. Prin cererea precizatoare depusă la data de 11

aprilie 2012, reclamanta a clarificat temeiul în drept, acțiunea fiind

întemeiată exclusiv pe prevederile art. 256 C. muncii.

Potrivit art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.,

competența materială privind judecarea conflictelor de muncă aparține

tribunalului.

Potrivit art. 231 C. muncii, conflictul de

muncă reprezintă conflictul dintre salariați și angajatori privind interesele

cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din

desfășurarea raporturilor de muncă. În speță, pretinsa obligație de restituire

către angajator a sumelor nedatorate primite de salariat rezultă din

desfășurarea raporturilor de muncă, fiind prevăzută de art. 256 alin. (1) C.

muncii, în cadrul răspunderii patrimoniale a salariatului, motiv pentru care

prezentul litigiu reprezintă un conflict individual de drepturi, de competența

Tribunalului Maramureș.

Soluționând conflictul negativ de competență,

în baza art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența

judecării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, pentru

următoarele considerente:

Conflictul negativ de competență a fost

generat de calificarea juridică diferită dată cererii de chemare în judecată,

având ca obiect restituirea de către pârât a unei sume de bani pretins

nedatorate, executate silit, în condițiile în care plata sumei fusese efectuată

anterior de către reclamantă, de bunăvoie.

Astfel, instanța de judecată sesizată de

către reclamantă, respectiv Tribunalul Maramureș, a considerat că litigiul are

ca obiect o cerere de întoarcere a executării silite, prin restabilirea

situației anterioare, caz în care este incidentă Decizia nr. 5 din 12 martie

2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

într-un recurs în interesul legii, în timp ce Judecătoria Sectorului 1

București, având în vedere temeiul de drept indicat explicit de către

reclamantă, a considerat că este vorba despre un conflict de muncă, aplicabile

fiind dispozițiile art. 269 alin. (1) cu referire la art. 256 C. muncii.

Se constată în cauză că obiectul cererii de

chemare în judecată îl reprezintă solicitarea reclamantei, în calitate de

angajator, de obligare a pârâtului, salariatul său, de restituire a unei sume

de bani pretins nedatorate, încasate de la reclamantă.

Prin aceste pretenții, nu se tinde la

desființarea titlului executoriu, pentru a fi viabilă ipoteza întoarcerii

executării silite, ci la înlăturarea plății nedatorate, în cadrul executării

unui contract de muncă.

Sunt incidente, astfel, prevederile art. 256

alin. (1) C. muncii, ce reglementează obligația salariatului care a încasat de

la angajator o sumă nedatorată, de restituire a acesteia, prevederi indicate expres

de către reclamantă ca temei juridic al cererii introductive.

Fiind vorba despre un conflict de muncă, sunt

aplicabile normele de competență prevăzute de legislația muncii, respectiv de

Legea dialogului social nr. 62/2011, care reprezintă lege specială în raport cu

C. muncii și derogă de la acesta. Legea nr. 62/2011, publicată fiind în M. Of.

la data de 10 mai 2011, era în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată din prezenta cauză - 21 noiembrie 2011.

Potrivit art. 210 din lege, cererile

referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează

instanței judecătorești competente, în a cărei circumscripție își are

domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În aplicarea acestei norme și văzând și

dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., competența de soluționare în

primă instanță a cererii aparține Tribunalului București, în a cărui rază

teritorială se află sediul reclamantei (nefiind viabilă cea de-a doua ipoteză,

privind locul de muncă, reclamanta fiind chiar angajatorul).

Instanța care soluționează conflictul negativ

de competență nu poate stabili, însă, competența de soluționare a cauzei în

favoarea unei alte instanțe decât cele în conflict (Tribunalul Maramureș și

Judecătoria Sectorului 1 București), în caz contrar, încălcându-se limitele

regulatorului de competență.

Nu s-ar putea reține, pentru stabilirea

competenței în favoarea unei terțe instanțe, considerente de oportunitate, în

vederea asigurării unei durate rezonabile a procedurii jurisdicționale, întrucât

o asemenea hotărâre nu produce efecte obligatorii pentru terța instanță,

aceasta fiind îndreptățită să-și verifice propria competență de soluționare a

cauzei.

Nu este posibilă nici respingerea sesizării

pentru regulator de competență, întrucât sunt întrunite formal condițiile unui

conflict negativ de competență, două instanțe dezînvestindu-se reciproc.

Singura soluție viabilă în această situație

este stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței în

fața căreia s-a ivit conflictul negativ de competență, respectiv Judecătoria

Sectorului 1 București, care ar urma, în conformitate cu dezlegările date prin

prezenta decizie, să-și decline competența în favoarea Tribunalului București,

cu atât mai mult cu cât judecătoria, deși a reținut, în mod corect, temeiul

juridic al cererii, nu a trimis cauza instanței competente potrivit normei

incidente (art. 210 din Legea nr. 62/2011, ce coincide, pentru ipoteza din

speță, cu art. 269 alin. (1) C. muncii, la care a făcut referire Judecătoria

Sectorului 1 București în hotărârea de dezînvestire).

Față de considerentele expuse, Înalta Curte,

în aplicarea art. 20 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei

în favoarea Judecătoriei Sector 1 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29

iunie 2012.

Procesat

de GGC - AZ