ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5144/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș sub nr. 9250/100/2011, reclamanta SC O.P. SA a chemat în judecată pe pârâtul M.I.Ș., solicitând să se dispună, în baza art. 256 C. muncii și art. 404 1 - art. 404 2 C. proc. civ., obligarea pârâtului la restituirea sumei de 11.029,38 RON, actualizată la data plății efective în raport cu indicele de inflație, urmare a dublei executări a Sentinței civile nr. 905 din 25 august 2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș în Dosarul nr. 4775/100/2007. În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat, în esență, că prin sentința menționată a fost obligată la plata către pârât a drepturilor salariale, suma rezultată după reținerea la sursă și achitarea către bugetul statului a taxelor și impozitelor aferente, în cuantum de 7.184 RON, fiind executată voluntar.

A învederat că, în data de 24 noiembrie 2008, pârâtul a executat silit și suma de 11.029,38 RON, urmare solicitării adresate B.E.J. E.L., în vederea executării silite a aceluiași titlu executoriu, în Dosarul de executare nr. 1302/2008. A considerat că întoarcerea executării ar avea loc prin restituirea sumei de 11.029,38 RON, deoarece obligația reclamantei fusese îndeplinită prin plata făcută benevol la data de 17 septembrie 2007, mijlocul procesual ales fiind dat de prevederile art. 256 alin. (1) C. muncii și art. 404 alin. (3) C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 124 din 24 ianuarie 2012, Tribunalul Maramureș a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, considerând că raportul juridic depus judecății nu a păstrat natura aceluia în baza căruia s-a emis titlul executoriu și că dispozițiile legale aplicabile cu privire la competență sunt cele prevăzute în Cartea a V-a, C. proc. civ. Pe de altă parte, deși obiectul cererii de repunere în situația anterioară îl constituie executarea unui titlu desființat, cererea formulată potrivit art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ., acestea nu vizează analiza executării înseși în așa fel încât, în lipsa unui text care să dea în competența instanței de executare întoarcerea executării, se impune a fi sesizată judecătoria în circumscripția căreia s-a făcut executarea, așa cum prevede art. 373 alin. (2) C. proc.

civ. Astfel, sintagma „instanța judecătorească potrivit legii", cuprinsă în art. 404 alin. (3) trebuie înțeleasă în sensul că are în vedere instanța a cărei competență materială se determină în funcție de criteriul valorii obiectului cererii de chemare în judecată. În temeiul acestui criteriu, în raport cu dispozițiile art. 1 raportat la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența materială de soluționare în primă instanță a cererii de restituire a sumei de 11.029,38 RON aparține judecătoriei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 10825/299/2012. Prin cererea depusă la data de 11 aprilie 2012, reclamanta a precizat că înțelege să își întemeieze cererea de chemare în judecată exclusiv pe prevederile art. 256 C. muncii.

Prin Sentința civilă nr. 6824 din 17 aprilie 2012, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat, la rându-i, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș și, constatând existența unui conflict negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului. În motivarea sentinței, s-a arătat că reclamanta nu a formulat o cerere de întoarcere a executării silite, neinvocând motive specifice acesteia (desființarea titlului executoriu sau a executării silite), ceea ce reiese atât din formularea inițială a acțiunii, cât și din precizarea depusă la data de 11 aprilie 2012. În consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 404 alin. (3) C. proc.

civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 5/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, competența neaparținând instanței de executare. Cauza acțiunii, astfel cum reiese din cererea de chemare în judecată, o reprezintă obligația salariatului de restituire a sumelor pretins nedatorate pe care le-a încasat de la angajator, prevăzută de art 256 alin. (1) C. muncii. Prin cererea precizatoare depusă la data de 11 aprilie 2012, reclamanta a clarificat temeiul în drept, acțiunea fiind întemeiată exclusiv pe prevederile art. 256 C. muncii. Potrivit art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., competența materială privind judecarea conflictelor de muncă aparține tribunalului. Potrivit art. 231 C. muncii, conflictul de muncă reprezintă conflictul dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

În speță, pretinsa obligație de restituire către angajator a sumelor nedatorate primite de salariat rezultă din desfășurarea raporturilor de muncă, fiind prevăzută de art. 256 alin. (1) C. muncii, în cadrul răspunderii patrimoniale a salariatului, motiv pentru care prezentul litigiu reprezintă un conflict individual de drepturi, de competența Tribunalului Maramureș. Soluționând conflictul negativ de competență, în baza art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența judecării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, pentru următoarele considerente: Conflictul negativ de competență a fost generat de calificarea juridică diferită dată cererii de chemare în judecată, având ca obiect restituirea de către pârât a unei sume de bani pretins nedatorate, executate silit, în condițiile în care plata sumei fusese efectuată anterior de către reclamantă, de bunăvoie.

Astfel, instanța de judecată sesizată de către reclamantă, respectiv Tribunalul Maramureș, a considerat că litigiul are ca obiect o cerere de întoarcere a executării silite, prin restabilirea situației anterioare, caz în care este incidentă Decizia nr. 5 din 12 martie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, în timp ce Judecătoria Sectorului 1 București, având în vedere temeiul de drept indicat explicit de către reclamantă, a considerat că este vorba despre un conflict de muncă, aplicabile fiind dispozițiile art. 269 alin. (1) cu referire la art. 256 C. muncii. Se constată în cauză că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă solicitarea reclamantei, în calitate de angajator, de obligare a pârâtului, salariatul său, de restituire a unei sume de bani pretins nedatorate, încasate de la reclamantă.

Prin aceste pretenții, nu se tinde la desființarea titlului executoriu, pentru a fi viabilă ipoteza întoarcerii executării silite, ci la înlăturarea plății nedatorate, în cadrul executării unui contract de muncă. Sunt incidente, astfel, prevederile art. 256 alin. (1) C. muncii, ce reglementează obligația salariatului care a încasat de la angajator o sumă nedatorată, de restituire a acesteia, prevederi indicate expres de către reclamantă ca temei juridic al cererii introductive. Fiind vorba despre un conflict de muncă, sunt aplicabile normele de competență prevăzute de legislația muncii, respectiv de Legea dialogului social nr. 62/2011, care reprezintă lege specială în raport cu C. muncii și derogă de la acesta.

Legea nr. 62/2011, publicată fiind în M. Of. la data de 10 mai 2011, era în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată din prezenta cauză - 21 noiembrie 2011. Potrivit art. 210 din lege, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente, în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. În aplicarea acestei norme și văzând și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., competența de soluționare în primă instanță a cererii aparține Tribunalului București, în a cărui rază teritorială se află sediul reclamantei (nefiind viabilă cea de-a doua ipoteză, privind locul de muncă, reclamanta fiind chiar angajatorul).

Instanța care soluționează conflictul negativ de competență nu poate stabili, însă, competența de soluționare a cauzei în favoarea unei alte instanțe decât cele în conflict (Tribunalul Maramureș și Judecătoria Sectorului 1 București), în caz contrar, încălcându-se limitele regulatorului de competență. Nu s-ar putea reține, pentru stabilirea competenței în favoarea unei terțe instanțe, considerente de oportunitate, în vederea asigurării unei durate rezonabile a procedurii jurisdicționale, întrucât o asemenea hotărâre nu produce efecte obligatorii pentru terța instanță, aceasta fiind îndreptățită să-și verifice propria competență de soluționare a cauzei. Nu este posibilă nici respingerea sesizării pentru regulator de competență, întrucât sunt întrunite formal condițiile unui conflict negativ de competență, două instanțe dezînvestindu-se reciproc.

Singura soluție viabilă în această situație este stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței în fața căreia s-a ivit conflictul negativ de competență, respectiv Judecătoria Sectorului 1 București, care ar urma, în conformitate cu dezlegările date prin prezenta decizie, să-și decline competența în favoarea Tribunalului București, cu atât mai mult cu cât judecătoria, deși a reținut, în mod corect, temeiul juridic al cererii, nu a trimis cauza instanței competente potrivit normei incidente (art. 210 din Legea nr. 62/2011, ce coincide, pentru ipoteza din speță, cu art. 269 alin. (1) C. muncii, la care a făcut referire Judecătoria Sectorului 1 București în hotărârea de dezînvestire).

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea art. 20 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 iunie 2012. Procesat de GGC - AZ