ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7137/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 28 noiembrie 2011, reclamanta SC O.P. SA a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtul P.G. pronunțarea unei hotărâri prin intermediul căreia acesta să fie obligat la restituirea sumei de 1.742,43 RON, actualizate la data plății efective în raport cu indicele de inflație, ca urmare a dublei executări a Sentinței civile nr. 72 din 17 ianuarie 2008. În motivare, reclamanta arată că prin Sentința civilă nr. 72 din 17 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost obligată la plata către pârât a unor drepturi salariale.

Suma în cuantum de 8.050 RON, după reținerea la sursă și achitarea către bugetul statului a taxelor și impozitelor, a fost executată voluntar în contul de salariu al pârâtului. Cu toate acestea, la data de 1 decembrie 2008, pârâtul a executat silit și suma de 1.742,43 RON în baza aceluiași titlu executoriu. Apreciază reclamanta că întoarcerea executării poate avea loc prin restituirea sumei de 1.742,43 RON, deoarece a executat benevol obligația din cuprinsul titlului executoriu la data de 9 octombrie 2008. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 256 C. muncii și ale art. 404 2 alin. (3) C. proc civ. Prin Sentința civilă nr. 488 din 16 februarie 2012, Tribunalul Timiș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, reținând că obiectul cererii de chemare în judecată este întoarcerea executării Sentinței civile nr. 72/2008 și restabilirea situației anterioare executării prin obligarea pârâtului la restituirea sumelor încasate.

Competența materială a unor astfel de cereri este exclusivă și revine judecătoriei, față de dispozițiile privitoare la executarea silită. La rândul său, Judecătoria Timișoara, prin Sentința civilă nr. 16062 din 21 iunie 2012, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că potrivit precizării de acțiune formulată la termenul de judecată din 26 aprilie 2012, reclamanta își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 256 C. muncii, așa încât tribunalul este instanța competentă să soluționeze litigiul. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, care la termenul din data de 13 septembrie 2012, a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Tribunalului București.

Prin Sentința civilă nr. 7022 din 13 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, reținând că prin acțiune reclamanta invocă aspecte legate de întoarcerea executării silite, indicând ca temeiuri de drept atât dispozițiile art. 404 2 C. proc civ., cât și dispozițiile art. 256 C. muncii.

Cu toate acestea, de vreme ce reclamanta urmărește restituirea unei sume ce a făcut obiectul unor acte de executare silită efectuate la inițiativa creditorului obligației de plată prevăzută într-un titlu executoriu, nefiind vorba așadar de restituirea unor sume necuvenite la care se referă art. 256 C. muncii, achitate de angajator salariatului său în legătura cu munca acelui salariat, ci de împrejurări referitoare la aspecte ulterioare pronunțării titlului executoriu, instanța apreciază că soluționarea unor astfel de cereri sunt de competența judecătoriei în a cărei circumscripție se face executarea în conformitate cu dispozițiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, câtă vreme contestatoarea invocă incidente ce vizează faza procesuală a executării silite, subsecventă fazei procesuale de soluționare irevocabilă a fondului litigiului, Tribunalul București a constatat că soluționarea cererii având ca obiect restituirea unor sume executate silit sunt de competența instanței de executare, potrivit dispozițiilor art. 373 alin. (2), art. 400 alin. (1) și art. 404 1 C. proc. civ., respectiv judecătoria în circumscripția căreia se face executarea, neputându-se susține că aceste solicitări sunt aspecte ce pot soluționate pe calea prevăzută de art. 256 C. muncii. Constatând intervenit conflictul negativ de competență, Tribunalul București, în conformitate cu art. 21 și art. 22 C. proc.

civ. a înaintat cauza Înaltei Curții de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia. Cu privire la conflictul negativ de competență Înalta Curte reține următoarele: Obiectul prezentului litigiu este întoarcerea executării Sentinței civile nr. 72 din 17 ianuarie 2008 a Tribunalului Timiș, reclamanta solicitând obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1.742,43 RON, actualizate la data plății efective în raport cu indicele de inflație, ca urmare a dublei executări a hotărârii judecătorești menționate, arătând că, în calitate de debitoare, a executat voluntar acest titlu executoriu (virând suma de bani datorată în contul de salariu al creditorului), iar ulterior pârâtul a procedat și la executarea silită a debitoarei în temeiul aceluiași titlu executoriu.

Textul art. 404 2 C. proc. civ., în întregul lui, reglementează competența instanței cu privire la soluționarea cererii de întoarcere a executării silite și modalitatea de sesizare a acesteia. Textul alin. (3) al art. 404 2 C. proc. civ. vizează însă un caz aparte de restabilire a situației anterioare pe calea unei acțiuni separate, doar în situațiile în care nu s-a dispus restabilirea situației anterioare în condițiile alin. (1) și (2) ale art. 404 2 C. proc. civ. Ca atare, rezultă că cel interesat solicită restabilirea situației anterioare nu pe cale accesorie, ci pe calea unui proces distinct.

Or, în condițiile în care sediul materiei este cuprins în cartea a V-a „Despre executarea silită”, secțiunea a VII-a „Întoarcerea executării”, se apreciază că natura juridică a întoarcerii executării - astfel cum a fost definită atât în doctrină, cât și în literatura de specialitate, dar și în practica judiciară - „de executare silită în sens invers” determină și instanța competentă pentru soluționarea ei în acest caz și anume, instanța de executare - judecătoria, așa cum rezultă din dispozițiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ. Pe cale de consecință, cum competența de încuviințare a executării silite revine, potrivit art. 373 alin. (2) C. proc. civ., judecătoriei, ca instanță de executare, rezultă că, în virtutea principiului simetriei, competența de soluționare în primă instanță a cererii de întoarcere a executării revine tot judecătoriei, ca instanță de executare potrivit art. 400 alin. (1) C. proc.

civ. Totodată, în virtutea aceluiași principiu, al simetriei, dacă executarea nu s-a putut obține decât prin ordinul unei instanțe judecătorești, atunci și revocarea unei executări - înțeleasă ca o a doua executare în sens invers - se poate obține doar prin ordinul aceleiași instanțe, fiind singura care cunoaște în detaliu modul de săvârșire a procesului de executare silită. Față de considerentele expuse, având în vedere atât sediul legal de reglementare a instituției întoarcerii executării, cât și natura și fundamentul juridic al instituției întoarcerii executării și, implicit, caracterul de „contestației specială la executare”, care derivă din chiar executarea anterioară a titlului executoriu, se apreciază că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404 2 alin. (3) C. proc.

civ., „instanța judecătorească competentă potrivit legii”, în restabilirea situației anterioare (întoarcerea executării) pe calea unei acțiuni separate este instanța de executare, respectiv judecătoria. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia în interesul legii nr. 5 din 12 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 251/13.04.2012. Prin dispozitivul acestei decizii, s-a decis că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ., instanța judecătorească competentă potrivit legii să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situației anterioare este instanța de executare, respectiv judecătoria.” Cum dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., rezultă că și din această perspectivă competența de soluționare a prezentei cauze aparține Judecătoriei Timișoara. Față de cele ce preced, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 5 din 12 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța competentă să judece pricina este Judecătoria Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara - județul Timiș. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AS