ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1178/2019

HOTĂRÂRE

04.06.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1178/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 4 iunie 2019

Asupra conflictului negativ de competență:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, pronunțarea unei hotărâri prin care instanța să dispună obligarea pârâtei la plata salariului de bază și emiterea unor ordine la nivelul maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, aflat în plată în administrația publică centrală, începând cu 21 decembrie 2016 la zi, conform deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și menținerea acestei modalități de calcul și în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Decizia nr. 794/2016, O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 și art. 2 lit. e) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 16 alin. (1) si art. 41 alin. (2) din Constituția României, art. 23 alin. (2) din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul International cu privire la drepturile civile și politice și art. 14 din CEDO, art. 5, art. 6, art. 159 și art. 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018 C. proc. civ., art. 72 C. proc. civ. vizând chemarea în garanție, art. 1430 C. civ., art. 7 și art. 23 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 2 și art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul 212/1974, art. 14 din Convenția europeana privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la aceasta Convenție, art. 4 din Carta speciala europeana revizuita (ratificata prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) și f), art. 159, art. 242, art. 169 din Legea nr. 53/2003 cu modificările și completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53, art. 41 alin. (2) din Constituție, Ordonanța nr. 137/2000, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x din 19 iulie 2000 și ale Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x din 2 decembrie 2000, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - Forma consolidată astăzi, 08.05.2017 are la bază publicarea din Buletinul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/9 martie 2005, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 94/1992 republicata, Legea nr. 188/1999 republicată, H.G. nr. 432/2004, Codul muncii, Legea nr. 153/2007.

Prin sentința civilă nr. 7479 din 17 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

În argumentarea soluției pronunțate, prima instanță a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea 62/2011 care prevăd că în domeniul conflictelor de muncă competența teritorială este exclusivă și, în aceste condiții, instanța competentă potrivit legii să soluționeze litigiul pendinte este Tribunalul Maramureș, având în vedere că domiciliul reclamanților, dar și locul de muncă al acestora sunt situate în jud. Maramureș.

Prin sentința civilă nr. 178 din 1 martie 2019, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă, și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București. S-a constatat ivit conflict negativ de competență, s-a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

În motivarea acestei soluții, instanța a constatat că în materia conflictelor individuale de muncă legiuitorul a atribuit în mod imperativ competența teritorială de soluționare instanțelor de la domiciliul reclamantului. În mod excepțional, potrivit art. 269 alin. (3) C. proc. civ., în caz de coparticipare procesuală activă, cererea de chemare în judecată poate fi adresată instanței competente pentru oricare dintre reclamanți, în această ipoteză operând, în fapt, o prorogare legală de competență.

Totodată, s-a mai reținut că toți reclamanții sunt salariați ai aceluiași angajator, invocă aceeași problemă de fapt și de drept și formulează aceeași pretenție, iar finalitatea urmărită constă în înlăturarea unor diferențe salariale, probatoriul solicitat a fi administrat fiind unic. În aceste condiții, instanța a constatat că între cereri există o strânsă legătură în sensul art. 59 C. proc. civ. și că cererile formulate întrunesc condițiile necesare pentru a fi calificate ca o ipoteză de litisconsorțiu activ, subiectiv și facultativ. Prin urmare, s-a apreciat că necesitatea judecării tuturor cererilor împreună se impune cu atât mai mult cu cât reclamanți urmăresc să înlăture o diferență de tratament salarial.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11 aprilie 2019, astfel că, fiind sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., instanța constată că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, motiv pentru care va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la 1 februarie 2018, sub dosarul nr. x/2018, mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză, au învestit instanța de judecată cu soluționarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând obligarea acesteia la plata salariului de bază și emiterea unor ordine la nivelul maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, aflat în plată în administrația publică centrală, începând cu 21 decembrie 2016 la zi, conform deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și menținerea acestei modalități de calcul și în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:

"conflictul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată, totodată, că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, raportat la dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a disjuns cererea formulată de reclamanții din prezenta cauză prin încheierea din 19 septembrie 2018 și a rămas învestit cu cea formulată de alți reclamanți, în funcție de județul în circumscripția căruia se află Camera de Conturi unde își au locul de muncă reclamanții sau domiciliul acestora.

Astfel, s-a format dosarul nr. x/2018 care îi vizează pe reclamanții A. și B., care au domiciliul și locul de muncă în jud. Maramureș.

Prin urmare, reținând că reclamanții din prezenta cauză au domiciliul pe raza județului Maramureș și sunt salariați ai Camerei de Conturi Maramureș, Tribunalul București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

În speță, acțiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești arătate în cererea de chemare în judecată.

Astfel, fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, în contradictoriu cu angajatorul, mai exact cu camerele teritoriale de muncă ale Curții de Conturi unde aceștia își desfășoară activitatea, împrejurare care este de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În speță, pentru o parte dintre reclamanți instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare care face să dispară legătura dintre aceștia, constând în finalitatea comună prefigurată, aceea de a atrage competența unei singure instanțe. Măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență deoarece, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, competența se stabilește în funcție de domiciliul reclamantului sau sediul angajatorului, respectiv camerele teritoriale ale Curții de Conturi.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București, neputând fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul conflict de competență.

În consecință, nu se poate considera că în raport cu prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii Tribunalul București, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosarul nr. x/2018 care au domiciliul sau locul de muncă în municipiul București, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții din dosarul disjuns nr. x/2018 care au domiciliul și locul de muncă pe raza teritorială a județului Maramureș, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.