ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 857/2019

HOTĂRÂRE

16.04.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 857/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 16 aprilie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2018, urmare a disjungerii, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, pronunțarea unei hotărâri prin care instanța să dispună obligarea pârâtei la plata salariului de bază și emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, aflat în plată în administrația publică centrală, începând cu 21 decembrie 2016 la zi, conform deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și menținerea acestei modalități de calcul și, în continuare, până la o eventuală modificare legislativă.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 și art. 2 lit. e) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 16 alin. (1) si art. 41 alin. (2) din Constituția României, art. 23 alin. (2) din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul International cu privire la drepturile civile și politice și art. 14 din CEDO, art. 5, art. 6, art. 159 și art. 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018 C. proc. civ., art. 72 C. proc. civ. vizând chemarea în garanție, art. 1430 C. civ., art. 7 și art. 23 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 2 și art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul 212/1974, art. 14 din Convenția europeana privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la aceasta Convenție, art. 4 din Carta speciala europeana revizuita (ratificata prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) și f), art. 159, art. 242, art. 169 din Legea nr. 53/2003 cu modificările și completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53, art. 41 alin. (2) din Constituție, Ordonanța nr. 137/2000, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x din 19 iulie 2000 și ale Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x din 2 decembrie 2000, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - Forma consolidată astăzi, 08.05.2017 are la bază publicarea din Buletinul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 71/2015.

Prin sentința civilă nr. 7480 din 17 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

În argumentarea soluției pronunțate, prima instanță a reținut că, în raport cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, art. 210 din Legea 62/2011 și faptul că reclamantul are domiciliul și locul de muncă pe raza județului Mureș competența soluționării cauzei aparține Tribunalului Mureș.

Prin sentința civilă nr. 29 din 22 ianuarie 2019, Tribunalul Mureș, secția Civilă a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București. S-a constatat ivit conflict negativ de competență, s-a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

În motivarea acestei soluții, instanța a constatat că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, având în vedere dispozițiile art. 269 alin. (2) și (3) din Codul Muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 59 C. proc. civ., astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanților din prezentul dosar.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 februarie 2019, stabilindu-se termen de judecată astăzi când instanța a hotărât următoarele:

Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 1 februarie 2018, sub dosarul nr. x/2018, mai mulți reclamanți, printre care și cel din prezenta cauză, au învestit instanța de judecată cu soluționarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând obligarea acesteia la plata salariului de bază și emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, aflat în plată în administrația publică centrală, începând cu 21 decembrie 2016 la zi, conform deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și menținerea acestei modalități de calcul și, în continuare, până la o eventuală modificare legislativă.

Litigiul pendinte are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:

"conflictul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, raportat la dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a disjuns cererea formulată de reclamantul din prezenta cauză prin încheierea din 19 septembrie 2018 și a rămas învestit cu cea formulată de alți reclamanți, în funcție de județul în circumscripția căruia se află locul de muncă al reclamanților.

Astfel, s-a format dosarul nr. x/2018, care îl vizează pe reclamantul A., în privința căruia s-a constatat că are domiciliul și locul de muncă în județul Mureș.

Prin urmare, reținând că reclamantul din prezenta cauză are domiciliul pe raza județului Mureș și este salariat al Curții de Conturi Hunedoara, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

În speță, acțiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către reclamant a drepturilor bănești arătate în cererea de chemare în judecată.

Astfel, reclamantul urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, în contradictoriu cu angajatorul, mai exact cu camera teritorială de muncă a Curții de Conturi unde acesta își desfășoară activitatea, împrejurare care este de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În speță, pentru o parte dintre reclamanți instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare care face să dispară legătura dintre aceștia, constând în finalitatea comună prefigurată, aceea de a atrage competența unei singure instanțe. Măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență deoarece, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, competența se stabilește în funcție de domiciliul reclamantului sau sediul angajatorului, respectiv camera teritorială a Curții de Conturi.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București, neputând fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul conflict de competență.

În consecință, nu se poate considera că în raport cu prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul București, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosarul nr. x/2018 care au domiciliul în municipiul București, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul din dosarul disjuns nr. x/2018 care are domiciliul pe raza teritorială a județului Mureș, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.