ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1344/2019

Ședința publică din data de 17 septembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență se constată următoarele:

- obligarea pârâtei la plata salariului de bază și emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, aflat în plată în administrația publică centrală, începând cu 21.12.2016 la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale;

- plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație;

- menținerea acestei modalități de calcul și în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

În drept, au fost invocate prevederile din Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Decizia nr. 794/2016, O.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 și art. 2 lit. e) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 16 alin. (1) și art. 41 alin. (2) din Constituția României, art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul International cu privire la drepturile civile și politice și art. 14 din CEDO, art. 5, art. 6 și art. 159 și art. 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018 C. proc. civ., art. 72 C. proc. civ., art. 1430 C. civ., art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție, art. 4 din Carta specială Europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) și f), art. 159, art. 242, art. 169 din Legea nr. 53/2003 cu modificările și completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53, art. 41 alin. (2) din Constituție, Ordonanța nr. 137/2000, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, țară deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x din 19 iulie 2000, și ale Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x din 2 decembrie 2000, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - Forma consolidată astăzi, 08.05.2017 are la bază publicarea din Buletinul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 554/2004, _HG nr. 432/2004, Codul Muncii, Legea nr. 153/2007.

În argumentarea acestei soluții, s-a reținut că reclamanții au domiciliul și locul de muncă pe raza județului Alba, fiind incidente prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, scopul acestor norme fiind de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

În argumentarea acestei soluții, s-a reținut că cererea de chemare în judecată este formulată de mai mulți reclamanți, aceștia formulând pretenții identice în contradictoriu cu angajatorul iar cererea a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului majorității reclamanților.

Totodată, s-a reținut că sunt incidente prevederile art. 59 C. proc. civ. referitoare la coparticiparea procesuală facultativă, având în vedere că drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecătii fiind similare.

Prin urmare, s-a constatat că Tribunalul București a fost legal și corect sesizat, în raport cu dispozițiile art. 269 alin. (3) Codul muncii, fiind competent să soluționeze și acțiunile disjunse.

Față de considerentele expuse, în baza art. 132 și art. 133 alin. (2) din C. proc. civ., instanța a constatat că excepția de necompetență teritorială invocată de pârâta Curtea de Conturi a României este întemeiată, iar competența de soluționare a acțiunii a fost declinată în favoarea Tribunalului București fiind constatat ivit conflictul negativ de competență.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba pentru următoarele considerente:

Se reține că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, la 1 februarie 2018, sub nr. x/2018, mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză, au învestit instanța de judecată cu soluționarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând obligarea acesteia la plata salariului de bază și emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, aflat în plată în administrația publică centrală, începând cu 21.12.2016 la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și, totodată, menținerea acestei modalități de calcul și în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

În cauza de față sunt reunite cererile formulate de reclamanții A., B. și C., cu domiciliul, reședința sau locul de muncă în același județ.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:

"conflictul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată, totodată, că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, raportat la dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a disjuns cererea formulată de reclamanții din prezenta cauză prin încheierea din 19 septembrie 2018 și a rămas învestit cu cea formulată de alți reclamanți, în funcție de județul în circumscripția căruia se află Camera de Conturi unde își au locul de muncă aceștia.

Astfel, s-a format dosarul nr. x/2018 care îi vizează pe reclamanții ce au locul de muncă și domiciliul în județul Alba.

Prin urmare, reținând că reclamanții din prezenta cauză au domiciliul pe raza județului Alba și sunt salariați ai Camerei de Conturi Alba, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

În speță, acțiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești arătate în cererea de chemare în judecată.

Astfel, fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, în contradictoriu cu angajatorul, mai exact cu camerele teritoriale de muncă ale Curții de Conturi unde aceștia își desfășoară activitatea, împrejurare care este de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În cauză, pentru o parte dintre reclamanți instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare care face să dispară legătura dintre aceștia, constând în finalitatea comună prefigurată, aceea de a atrage competența unei singure instanțe. Măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență deoarece, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, competența se stabilește în funcție de domiciliul reclamantului sau sediul angajatorului, respectiv camerele teritoriale ale Curții de Conturi.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București, neputând fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul conflict de competență.

În consecință, nu se poate considera că, în raport cu prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul București, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosarul nr. x/2018 care au domiciliul în municipiul București, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții din dosarul disjuns nr. x/2018 care au domiciliul pe raza teritorială a județului Alba, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2019.