ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 729/2019

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, sub dosarul nr. x/2017, la data de 21 noiembrie 2017, mai mulți reclamanți, printre care și A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României, Consiliul pentru Combaterea Discriminării și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună: - obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50%, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; - obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; - obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; - obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la efectuarea cuvenitelor mențiuni, conform cerințelor de mai sus; - obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu și obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate. În drept, au fost invocate prevederile art. 453 C. proc. civ., art. 72 și urm. C. civ., Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.G. nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 și art. 2 lit. e) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 16 alin. (1) și art. 41 alin. (2) din Constituția României, art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul International cu privire la drepturile civile și politice și art. 14 din CEDO, art. 5, art. 6 și art. 159 și 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018 C. proc. civ., art. 72 C. proc. civ., art. 1430 C. civ., art. 7 și art. 23 din declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție, art. 4 din Carta specială Europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) și f), art. 159, art. 242, art. 169 din Legea nr. 53/2003 cu modificările și completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53, art. 41 alin. (2) din Constituție, Ordonanța nr. 137/2000, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, țară deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x din 19 iulie 2000, și ale Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x din 2 decembrie 2000, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - Forma consolidată astăzi, 08.05.2017 are la bază publicarea din Buletinul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/9 martie 2005, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 188/1999.

Prin încheierea de ședință din 20 iunie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a reținut că este competent teritorial să soluționeze cauza în privința unor reclamanți și a dispus disjungerea cauzei și formarea unui dosar separat în privința reclamanților A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., fiind format un nou dosar, respectiv dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 6438 din 12 septembrie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu, și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Sălaj. În argumentarea acestei soluții, s-a reținut că reclamanții au domiciliul pe raza județului Sălaj și sunt salariați ai Camerei de Conturi Sălaj, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, fiind incidente prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii și art. 201 din Legea nr. 62/2011, scopul acestor norme fiind de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă. S-a mai reținut că împrejurarea că pârâta este ordonator principal de credite, iar camerele de conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nicio excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite. Așadar, prezintă relevanță doar locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea. Tribunalul București a înlăturat susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, reținând că drepturile pretinse de reclamanți sunt diferite, fiecare dintre aceștia pretinzând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare. Pentru aceste motive, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, la 13 noiembrie 2018, sub dosarul nr. x/2018. Prin sentința civilă nr. 1524 din 10 decembrie 2018, Tribunalul Sălaj, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și a fost înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia. În argumentarea acestei soluții, s-a reținut că cererea de chemare în judecată este formulată de mai mulți reclamanți, aceștia formulând pretenții identice în contradictoriu cu angajatorul iar cererea a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului majorității reclamanților. Totodată, s-a reținut că sunt incidente prevederile art. 59 C. proc. civ. referitoare la coparticiparea procesuală facultativă, având în vedere că drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecătii fiind similare. Prin urmare, s-a constatat că Tribunalul București a fost legal și corect sesizat, în raport cu dispozițiile art. 269 alin. (3) Codul muncii, fiind competent să soluționeze și acțiunile disjunse. Față de considerentele expuse, în baza art. 132 și art. 133 alin. (2) din C. proc. civ., instanța a constatat că excepția de necompetență teritorială invocată de pârâta Curtea de Conturi a României este întemeiată, iar competența de soluționare a acțiunii a fost declinată în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub dosarul nr. x/2018, la 15 februarie 2019. Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj pentru următoarele considerente: Se reține că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la 21 noiembrie 2017, sub dosarul nr. x/2017, mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză, au învestit instanța de judecată cu soluționarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând obligarea acesteia la plata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 - până la zi, la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație, precum și obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menținerea acestei modalități de calcul în continuare. În cauza de față sunt reunite cererile formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., cu domiciliul, reședința sau locul de muncă în același județ. Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora: "conflictul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative". Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. Se constată, totodată, că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului. În consecință, raportat la dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant. Se reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți. Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a disjuns cererea formulată de reclamanții din prezenta cauză prin încheierea din 20 iunie 2018 și a rămas învestit cu cea formulată de alți reclamanți, în funcție de județul în circumscripția căruia se află Camera de Conturi unde își au locul de muncă reclamanții, la care se adaugă și reclamanții pensionari care au domiciliul în județul respectiv. Astfel, s-a format dosarul nr. x/2018 care îi vizează pe reclamanții ce au locul de muncă în cadrul Camerei de Conturi Sălaj și pe cei pensionați cu domiciliul în județul Sălaj. Prin urmare, reținând că reclamanții din prezenta cauză au domiciliul pe raza județului Sălaj și sunt salariați ai Camerei de Conturi Sălaj, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj. În speță, acțiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești arătate în cererea de chemare în judecată. Astfel, fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, în contradictoriu cu angajatorul, mai exact cu camerele teritoriale de muncă ale Curții de Conturi unde aceștia își desfășoară activitatea, împrejurare care este de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii. În speță, pentru o parte dintre reclamanți instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare care face să dispară legătura dintre aceștia, constând în finalitatea comună prefigurată, aceea de a atrage competența unei singure instanțe. Măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență deoarece, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, competența se stabilește în funcție de domiciliul reclamantului sau sediul angajatorului, respectiv camerele teritoriale ale Curții de Conturi. În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București, neputând fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul conflict de competență. În consecință, nu se poate considera că, în raport cu prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul București, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosarul nr. x/2017 care au domiciliul în municipiul București, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții din dosarul disjuns nr. x/2018 care au domiciliul pe raza teritorială a județului Sălaj, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență. Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.