ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1039/2019

HOTĂRÂRE

15.05.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1039/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 15 mai 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată disjunsă la data de 20.06.2018, conform încheierii de ședință din acea dată, din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, aceasta formând dosarul nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J., au chemat în judecată pârâta Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de chemat în garanție, a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va fi pronunțată în cauză să dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata sporului de 50%, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor mențiuni, conform cerințelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu; obligarea Ministerului Finanțelor Publice, să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

Legal citată, la data de 18.01.2018 pârâta Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare prin care a invocat mai multe excepții, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La data de 02.04.2018, Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție.

La termenul din data de 12.09.2018, instanța a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București invocată din oficiu, excepție pe care a admis-o pentru următoarele considerente:

Reclamanții în cauză au domiciliul pe raza județului Argeș și sunt salariați ai Camerei de Conturi Argeș, astfel după cum rezultă din cererea de chemare in judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de muncă revine tribunalului în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești competente, în a căror circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii, legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv și limitativ.

Dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nici o excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Pentru motivele expuse mai sus, Tribunalul București a admis excepția invocată din oficiu și, prin sentința civilă nr. 6422/12.09.2018, a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, instanță competentă față de domiciliul și locul de muncă al reclamanților.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, sub același număr unic x/2018.

Prin notele scrise formulate în cauză, pârâta Curtea de Conturi a României la data de 30.01.2019, a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței în soluționarea cauzei, în temeiul art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală coroborat cu art. 269 alin. (2) și (3) din Codul muncii. S-a invocat în acest sens și soluția pronunțată într-o speță similară de către Înalta Curte de Casație și Justiție soluționând conflictul de competență, în mai multe cereri disjunse dintr-o pricină comună, și declinate, funcție de domiciliul reclamanților, la mai multe tribunale din țară, instanța supremă stabilind competența de soluționare a cauzei respective, indiferent de domiciliul și/sau locul de muncă al reclamanților, în favoarea Tribunalului București.

La primul termen la care părțile au putut formula concluzii asupra excepției, instanța a pus-o în discuția părților și, analizând-o cu prioritate în conformitate cu art. 248 C. proc. civ., a reținut:

Cererea de chemare în judecată care a format obiectul dosarului nr. x/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, din care a fost disjunsă cererea ce formează obiectul prezentului dosar, a fost formulată de aproximativ 840 reclamanți, toți angajați/foști angajați ai Curții de Conturi a României, aceștia formulând pretenții identice în contradictoriu cu angajatorul, pretenții întemeiate pe o cauză debendi identică, și anume neacordarea unor sporuri și neinițierea de măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea discriminărilor în materie de salarizare, în cadrul personalului plătit din fonduri publice și, mai concret de atât, în cadrul aceluiași angajator.

Numărul reclamanților dar și restul condițiilor prevăzute de art. 59 C. proc. civ., apreciate de instanță ca fiind îndeplinite, atrag incidența instituției de drept procesual a coparticipării procesuale facultative între persoanele care au introdus inițial cererea de chemare în judecată, întrucât:

Toți reclamanții au calitatea de angajați/foști angajați ai pârâtei Curtea de Conturi, pretenția formulată de fiecare dintre aceștia este identică, iar motivele de fapt și de drept expuse în justificarea obiectului sunt identice, singura diferență fiind dată de împrejurarea că pârâta are încheiat cu fiecare reclamant un raport de muncă distinct, cerință specifică impusă de legislația muncii.

Prin urmare, din această perspectivă, soluția ideală ar fi ca un conflict de muncă privitor la drepturi ce pot fi considerate comune tuturor angajaților să fie dedus judecații printr-o singură cerere de chemare în judecată, iar nu prin multiple cereri introduse distinct de către angajați, pe rolul mai multor instanțe care, în plus, pot conduce la soluții diferite și practică neunitară, în situații premise identice.

În același timp, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 269 din Codul muncii, reclamanții din cauza de față, aflați în situația coparticipării procesuale, puteau sesiza fie Tribunalul Argeș, instanță în circumscripția căreia își au domiciliul și locul de muncă, fie instanța competentă teritorial pentru oricare dintre ceilalți aproximativ 830, iar aceștia au ales să introducă cererea împreună cu restul reclamanților, pe rolul Tribunalului București, aceasta reprezentând instanța competentă teritorial în privința acelora dintre titularii cererii de chemare în judecată care au domiciliul și locul de muncă în circumscripția acestei instanțe.

Drept urmare, în temeiul art. 134 C. proc. civ., instanța a constatat ivit conflictul negativ de competență ivit între cele două instanțe, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe -Tribunalul București și Tribunalul Argeș- s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză, au învestit instanța de judecată cu soluționarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.

Tribunalul București a disjuns cererea formulată de reclamanții din prezenta cauză și a rămas învestit cu cea formulată de alți reclamanți, în considerarea domiciliului și a locului de muncă al fiecărui reclamant în parte, conform cărților de identitate și a ordinelor de salarizare depuse la dosar. Reținând că reclamanții din prezenta cauză au domiciliul pe raza județului Argeș și sunt salariați ai Camerei de Conturi Argeș, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din același act normativ "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că o parte din reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea conflictului de muncă aveau domiciliul în circumscripția Tribunalului București. În privința acestor reclamanți, Tribunalul București a reținut că este competent teritorial să soluționeze cauza.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reține că între drepturile pretinse de reclamanți prin aceeași cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active.

Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competență în privința reclamanților care nu au domiciliul în raza tribunalului sesizat inițial, în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În aceste condiții, în privința cererii formulate de reclamanții din prezenta cauză a operat prorogarea legală de competentă în favoarea Tribunalului București, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu reclamanții al căror domiciliu se află în circumscripția acestei instanțe.

Împrejurarea că Tribunalul București a disjuns ulterior cererea reclamanților din prezenta cauză nu conduce la pierderea competenței sale teritoriale în privința acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competență a operat chiar la momentul sesizării instanței cu acțiunea introductivă comună.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) și (3) din Codul muncii raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.