ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 500/2019

HOTĂRÂRE

05.03.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 500/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată disjunsă din Dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. au chemat în judecată pe pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va fi pronunțată în cauză să se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata sporului de 50%, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor mențiuni, conform cerințelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu și obligarea Ministerului Finanțelor Publice, să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 și art. 2 lit. e) din O.G. nr. 137/2000, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41 alin. (2) și art. 53 din Constituția României, art. 7 și art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2), lit. c) și f), art. 159, art. 169 și art. 242 din C.muncii, art. 11, art. 72 și art. 1018 C. proc. civ., art. 1430 C. civ., art. 2 și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice și sociale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 4 din Carta specială europeană revizuită, Directiva nr. 2000/43/CEE, Directiva nr. 2000/78/CEE, Legea nr. 303/2000, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/2005, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 94/1992 și Legea nr. 188/1999.

Prin Sentința civilă nr. 6442 din 12 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2018 a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

În motivarea acestei sentințe, Tribunalul București a reținut, în esență, că reclamanții din cauza de față au domiciliul pe raza județului Vaslui și sunt salariați ai Camerei de Conturi Vaslui, astfel după cum rezultă din cererea de chemare în judecată.

În drept s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești competente, în a căror circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii, legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv și limitativ.

De asemenea s-a avut în vedere că dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică s-a precizat că nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) C. muncii nu prevede nicio excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Nu au fost reținute nici susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleași drepturi solicitate de reclamanți, fiecare dintre aceștia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În fine, susținerile referitoare la competența determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanți nu au incidență în prezenta cauză, acțiunea nefiind formulată de sindicat ci de salariați în nume personal.

Pentru aceste motive a fost admisă excepția invocată din oficiu, și s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui, instanță competentă față de domiciliul și locul de muncă al reclamanților.

Prin Sentința civilă nr. 86/2019 din 31 ianuarie 2019, Tribunalul Vaslui, secția civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. A constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

În motivarea acestei sentințe, Tribunalul Vaslui a reținut că art. 269 alin. (3) din C. muncii instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi adresată instanței competente pentru oricare dintre reclamanți.

Prin raportare la art. 59 C. proc. civ., s-a constatat că acțiunea introductivă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, iar drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, astfel încât dispozițiile art. 269 alin. (3) din C. muncii sunt aplicabile.

De asemenea, a reținut că, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamanții au învestit în mod legal acea instanță, astfel că Tribunalul București este instanță competentă în soluționarea cauzei, pentru toți reclamanții, fiind astfel irelevantă împrejurarea că domiciliul acestora este în județul Vaslui.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la dispozițiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 21 noiembrie 2017, mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză, au învestit instanța de judecată cu soluționarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.

Tribunalul București a disjuns cererea formulată de reclamanții din prezenta cauză și a rămas învestit cu cea formulată de alți reclamanți, în considerarea domiciliului și a locului de muncă al fiecărui reclamant în parte, conform cărților de identitate și a ordinelor de salarizare depuse la dosar. Reținând că reclamanții din prezenta cauză au domiciliul pe raza județului Vaslui și sunt salariați ai Camerei de Conturi Vaslui, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din același act normativ "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.".

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că o parte din reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea conflictului de muncă aveau domiciliul în circumscripția Tribunalului București. În privința acestor reclamanți, Tribunalul București a reținut că este competent teritorial să soluționeze cauza.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că între drepturile pretinse de reclamanți prin aceeași cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active.

Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competență în privința reclamanților care nu au domiciliul în raza tribunalului sesizat inițial, în temeiul art. 269 alin. (3) din C. muncii.

În aceste condiții, în privința cererii formulate de reclamanții din prezenta cauză a operat prorogarea legală de competentă în favoarea Tribunalului București, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu reclamanții al căror domiciliu se află în circumscripția acestei instanțe.

Împrejurarea că Tribunalul București a disjuns ulterior cererea reclamanților din prezenta cauză nu conduce la pierderea competenței sale teritoriale în privința acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competență a operat chiar la momentul sesizării instanței cu acțiunea introductivă comună.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) și (3) din C. muncii raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.