ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2239/2019

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul x/2017, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. au chemat în judecată pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a Consiliului Pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată în cauză, să se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50%, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capatul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor mentiuni, conform cerintelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu și obligarea Ministerului Finantelor Publice, să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare echității drepturilor bănești solicitate.

Reclamanții sunt angajați ai instituției publice Curtea de Conturi a României, fiind remunerați din fonduri publice.

În sustinerea cererii au fost invocate prevederile art. 453 Noul C. proc. civ., art. 72 si urm Noul C. proc. civ., Legea 292/2015, Legea 284/2010, Legea 285/2010, Ordonanța de Urgență nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 si art. 2 lit. e) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 16 alin. (1) si art. 41 alin. (2) din Constituția României, art. 23 alin. (2) din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice si art. 14 din CEDO, art. 5, art. 6 si art. 159 si 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018 Noul C. proc. civ., art. 72 noul C. proc. civ.-chemarea în garanție, 1430 C. civ., art. 7 si art. 23 din declarația Universala a Drepturilor Omului art. 2 si art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ratificat prin Decretul 212/1974, art. 14 din Convenția europeana privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la aceasta Convenție, art. 4 din Carta speciala Europeana revizuita (ratificata prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabila, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) si f, art. 159, art. 242, art. 169 din legea 53/2003 cu modificările si completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53, art. 41 alin. (2) din Constituție, Ordonanța nr. 137/2000, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, tară deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x din 19 iulie 2000, și ale Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x nr. x din 2 decembrie 2000, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - Forma consolidată astăzi, 08.05.2017 are la bază publicarea din Buletinul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, legea 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea 490/2004, H.G. 170/9 martie 2005, legea 71/2015, L. 94/1992 republicata, L 188/199 republicata.

La termenul din 20.06.2018 tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi privește pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. și formarea unui nou dosar, cu nr. x/2018

La termenul din data de 12.09.2018, instanța a pus în discuție cu prioritate și a rămas în pronunțare cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București invocată din oficiu.

Deliberând asupra excepției de necompetență teritorială invocată din oficiu tribunalul a reținut, în primul rând, că reclamanții din cauza de față au domiciliul pe raza județului Gorj și sunt salariați ai Camerei de Conturi Gorj, astfel după cum rezultă din cererea de chemare in judecata.

În drept, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de munca revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea 62/2011 "cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești competente, în a căror circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul"

Competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței,

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv și limitativ.

Nu mai puțin tribunalul a reținut că dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nici o excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleași drepturi solicitate de reclamanți, fiecare dintre aceștia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În fine, susținerile referitoare la competența determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanți nu au incidență în prezenta cauză, acțiunea nefiind formulată de sindicat, ci de salariați în nume personal.

Pentru aceste considerente, prin sentința civilă nr. 6419 din 12.09.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale s-a admis excepția necompetenței teritoriale.

S-a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, chematul în garanție Ministerul Finantelor Publice și expertul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Gorj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2018, fiind stabilit termen de judecată la data de 14.01.2019.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 14.01.2019, s-a constatat că părțile lipsesc și niciuna dintre părți nu a solicitat judecata în lipsă la această instanță, motiv pentru care, a fost suspendată judecata acțiunii, potrivit dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 609/2019, Curtea de Apel Craiova a admis recursul formulat de reclamanți, a casat încheierea și a trimis cauza la aceeași instanță.

S-a stabilit termen de judecată pe rolul Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 14.10.2019, la care s-a dispus amânarea judecății pentru lipsă de apărare, iar la următorul termen de judecată, din data de 23.09.2019, s-a amânat judecata în la data de 14.10.2019 în temeiul art. 153 din C. proc. civ., fiind neîndeplinită procedura de citare cu reclamanții.

La Tribunalul Gorj, Curtea de Conturi a României a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepția necompetență teritorială a Tribunalului Gorj, solicitând declinarea competenței la Tribunalul București, să se constate ivit conflictul negativ de competență și să se dispună înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., analizând cu precădere excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Gorj, invocată prin notele scrise depuse la dosar, de către Curtea de Conturi a României, excepție care în materia conflictelor de muncă are un caracter de ordine publică, instanța a reținut:

Conform prevederilor art. 266 din Codul muncii (republicat): "Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Potrivit prevederilor art. 231 din Codul muncii (republicat) "conflictele de muncă sunt conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă".

Instanța a reținut că acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză are ca obiect un conflict de muncă între mai mulți salariați și angajator, în sensul prevederilor legale susmenționate.

În conformitate cu prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii(republicat), cererile referitoare la conflicte de muncă se adresează instanței competente, în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința ori, după caz, sediul .

Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, "dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

De asemenea, la art. 210 din Legea nr. 62/2011 se prevede că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În speță, cererea de chemare în judecată a fost formulată de mai mulți reclamanți, între care și reclamanții din prezentul dosar, fiind adresată Tribunalului București, în a cărei circumscripție se aflau domiciliile majorității reclamanților, în temeiul art. 59 din C. proc. civ. și art. 269 alin. (3) din Codul muncii(republicat).

În conformitate cu prevederile art. 59 din C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

În prezenta cauză, prin cererea introductivă reclamanții, în calitate de salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, au solicitat obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale similare (sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică), întemeiate pe aceleași dispoziții legale, în considerarea acelorași considerente de fapt și de drept, astfel că se poate considera că între drepturile acestora există o strânsă legătură, în sensul art. 59 din C. proc. civ.

Prin urmare, Tribunalul Bucuresți a fost legal sesizat în raport de prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii(republicat), astfel că această instanță rămâne competentă și în ceea ce privește cererile disjunse.

Așadar, instanța competentă pentru soluționarea cauzei este Tribunalul București, instanță investită inițial cu soluționarea cauzei de către reclamanți.

Față de considerentele expuse, Tribunalul Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Gorj, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României; a declinat competența de soluționare a cauzei, privind acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., toți fiind reprezentați prin reprezentantul-reclamant R., cu domiciliul procesual ales la Cabinet T., cu sediul în Popesti Leordeni, județul Ilfov, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, cu sediul în București, str. x, chemat în garanție Ministerul Finantelor Publice, cu sediul în București, str. x și expert Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu sediul în sector 5, București, Piața Valter Mărăcineanu nr. 1-3, în favoarea Tribunalului București; a constatat ivit conflictul de competență, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Gorj și Tribunalul București, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Reclamanții alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul București cu soluționarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condițiile prevederilor art. 59 și art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competența Tribunalului București a fost determinată material de dispozițiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competența Tribunalului București a fost determinată de sediul angajatorului și domiciliile alese ale reclamanților, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenței în condițiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât și prorogarea convențională în condițiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza Tribunalului București.

Ulterior legalei investiri a instanței, Tribunalul București a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor și înregistrarea lor separată în condițiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reține că prorogarea legală și convențională de competență este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanți solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecință, față de inexistența coparticipării procesuale active, prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București nu devine incidentă.

Competența teritorială de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reședința părților având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanți care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispozițiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 și nu dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care constituie norma de competență generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reținând competența teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcție de domiciliile/reședința/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Față de dispozițiile legale mai sus arătate și având în vedere că reclamanții au domiciliul pe raza județului Gorj, fiind și angajați ai Curții de Conturi Gorj, Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Gorj și în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2019.