ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1420/2019

HOTĂRÂRE

20.09.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1420/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 20 septembrie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. au chemat în judecată pe pârâții CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI și pe MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a CONSILIULUI PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va fi pronunțată în cauză să se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata sporului de 50%, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capatul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor mențiuni, conform cerințelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu și obligarea Ministerului Finanțelor Publice, să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

Prin sentința civilă nr. 6416 din 12 septembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței sale teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București a reținut, în esență, că, în materia conflictelor individuale de muncă, relevante în vederea stabilirii competenței sunt dispozițiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

S-a avut în vedere caracterul de normă specială a dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de prevederile art. 269 din Codul muncii și principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, sens în care, tribunalul a apreciat că, în prezenta cauză, competența teritorială a instanței de judecată este una alternativă, funcție de domiciliul, reședința sau locul de muncă al fiecărui reclamant. În cauza de față, reclamanții au locul de muncă în județul Harghita.

Tribunalul a avut în vedere că, la stabilirea competenței teritoriale, se pornește de la premisa în baza căreia, în cadrul unui litigiu de muncă având ca obiect contestarea unui drept bănesc născut dintr-un raport de muncă, reclamant este întotdeauna salariatul unității, deci, întotdeauna o persoană fizică.

Prin noțiunea de domiciliu, avut în vedere la stabilirea competenței, se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice, și nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică, nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu prevede nicio excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere, fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

În egală măsură, s-a apreciat că, nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleași drepturi solicitate de reclamanți, fiecare dintre aceștia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, la 12 noiembrie 2018, sub același număr de dosar, x/2018

La termenul de judecată din 13 decembrie 2018, reprezentanta pârâtei Curtea de Conturi a României a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Harghita de a soluționa prezenta cauză, sens în care, a depus la dosar copia deciziei nr. 1845/2018 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința camerei de consiliu din data de 16 mai 2018, în dosarul nr. x/2017.

Prin sentința nr. 400 din 14 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Harghita, secția Civilă a fost admisă necompetența teritorială invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., în favoarea Tribunalului București. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivare, Tribunalul Harghita a reținut, în esență, că acțiunea se încadrează în sfera jurisdicției muncii, după cum este definită această instituție la art. 266 din Codul muncii, iar soluționarea unor astfel de litigii este de competența teritorială a instanței în circumscripția căreia se află amplasat domiciliul, reședința sau sediul părții reclamante.

S-a arătat că art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care a completat art. 269 alin. (2) din Codul muncii, instituie o competență alternativă în cazul salariaților, aceștia putând introduce acțiunea la domiciliul lor sau la instanța în a cărei rază teritorială se află locul de muncă.

Redând și însușindu-și considerentele deciziei nr. 1845 din 16 mai 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o cauză similară, Tribunalul Harghita a apreciat că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei, respectiv art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2010, coroborat cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 59 din C. proc. civ. referitoare la coparticiparea procesuală facultativă, iar luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanților din prezentul dosar.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Harghita competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, sub număr de dosar x/2017, mai mulți reclamanți, printre care și reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. din prezenta cauză, salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, au solicitat: pronunțarea unei hotărâri prin care instanța să dispună obligarea pârâtei la plata unor drepturilor bănești.

În cauza de față sunt reunite cererile formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., cu domiciliul, reședința sau locul de muncă în același județ.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:

"conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Tribunalul București a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2017, privind pe reclamanții din acest dosar, formând dosare noi pentru parte dintre aceștia.

Se observă că în dosarul nr. x/2018, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, pentru salariații care au atât domiciliul, cât și locul de muncă situate în județul Harghita.

În speță, acțiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a unor drepturi bănești. Astfel, fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator la plata drepturilor bănești, ceea ce, nu este, însă, de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În speță, pentru o parte dintre reclamanți, instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București, măsură ce nu poate fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul regulator de competență.

În consecință, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul București, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosarul nr. x/2018 care au domiciliul în București, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții din dosarul disjuns nr. x/2018 care au domiciliul pe raza teritorială a județului Suceava, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita.