ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 434/2019

HOTĂRÂRE

28.02.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 434/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 28 februarie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au chemat in judecata pârâții CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a CONSILIULUI PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitand instantei ca prin hotararea ce va fi pronuntata in cauza sa se dispuna: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata sporului de 50%, pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor mentiuni, conform cerintelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu si obligarea Ministerului Finantelor Publice, sa includa in buget sumele necesare platii drepturilor salariale si sa vireze paratei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitarii drepturilor banesti solicitate.

Prin sentinta civila nr. 6448 din data de 12 septembrie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale; a declinat competența teritoriala de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, chemat în garanție MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Vrancea.

În fundamentarea acestei sentințe, instanța a reținut următoarele:

În dosarul nr. x/2017, la termenul din 20.06.2018, tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi privește pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. si formarea unui nou dosar cu nr. x/2018

La termenul din data de 12.09.2018, instanța a pus în discuție cu prioritate și a rămas în pronunțare cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București invocată din oficiu.

S-a reținut că reclamanții din cauza de față au domiciliul pe raza județului Vrancea și sunt salariați ai Camerei de Conturi Vrancea, astfel după cum rezultă din cererea de chemare in judecata, precum și incidența dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii și art. 210 din Legea 62/2011.

Totodată, s-a reținut că dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nici o excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Instanța a statuat că nu pot fi reținute susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleași drepturi solicitate de reclamanți, fiecare dintre aceștia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vrancea, secția I civilă sub același număr, x/2018, la data de 13.11.2018.

Prin sentința civilă nr. 749/2018 din 18 decembrie 2018, Tribunalul Vrancea, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vrancea; a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale; totodată, a constatat ivit conflict negativ de competență între Tribunalul Vrancea și Tribunalul București și, în baza art. 134 C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Având în vedere că reclamanții sunt angajați ai pârâtei Curtea de Conturi a României și au solicitat obligarea acesteia la plata unor drepturi salariale, respectiv a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat în procent de 50% din salariul de bază, Tribunalul a constatat că litigiul de față face parte din categoria celor date de lege în competența jurisdicției muncii, astfel cum este definită de art. 266 din Codul muncii, această concluzie impunându-se în raport de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, precum și de existența unor raporturi de muncă între reclamanți și pârâta Curtea de Conturi, situație necontestată de către pârâtă.

În aceste condiții pentru stabilirea competenței teritoriale a instanței s-a arătat că trebuie analizate următoarele dispoziții legale: art. 269 din Codul muncii; art. 210 și art. 216 din Legea nr. 62/2011, precum și art. 59 C. proc. civ.

S-a reținut că cererea de chemare în judecată inițială, înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2017 (din care s-a disjuns acțiunea reclamanților din prezenta cauză), a fost formulată de un număr de 842 reclamanți, toți angajați/foști angajați în cadrul Curții de Conturi a României, aceștia formulând pretenții identice în contradictoriu cu angajatorul, pretenții justificate pe o cauză juridică identică, și anume, natura activităților prestate și pretinsa situație discriminatorie în care s-ar afla în raport cu alți salariați aflați în situații comparabile.

În materie de competență teritorială Tribunalul a reținut incidența prevederilor art. 210 din legea nr. 62/2011, respectiv a prevederilor art. 269 din Codul muncii, din coroborarea cărora rezultă că reclamanții din cauza de față puteau sesiza: fie Tribunalul Vrancea, instanță în circumscripția căreia își au domiciliul și locul de muncă; fie instanța competentă teritorial pentru oricare dintre ceilalți 826 de reclamanți, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă între aceștia.

S-a arătat că reclamanții din cauza de față au ales să introducă cererea împreună cu celelalte 826 de persoane pe rolul Tribunalului București, instanță competentă teritorial în privința acelora dintre titularii cererii de chemare în judecată care au domiciliul/locul de muncă în circumscripția acestei instanțe, astfel că se impune a se cerceta și stabili dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale art. 269 alin. (3) din Codul muncii, în esență urmând a determina dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă între aceștia.

Instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active între persoanele care au introdus inițial cererea de chemare în judecată, fiind incidentă teza finală a art. 59 C. proc. civ., și anume, existența unei strânse legături între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, toți reclamanții au calitatea de angajați/foști angajați ai pârâtei Curtea de Conturi, pretenția formulată de fiecare dintre aceștia este identică, iar motivele de fapt și de drept expuse în justificarea obiectului sunt identice, singura diferență fiind dată de împrejurarea că pârâta are încheiat cu fiecare reclamant un raport de muncă distinct, cerință specifică impusă de legislația muncii.

Or, în aceste condiții, apare suficient de rezonabil să se considere că între drepturile și obligațiile părților deduse judecății există o strânsă legătură, reclamanții fiind interesați să promoveze o acțiune comună, nu doar prin prisma utilității administrării unui probatoriu comun, ci și din perspectiva pronunțării unei soluții unice care să rezolve conflictul dedus judecății, circumstanțe de natură a plasa reclamanții în aceeași situație juridică ulterior finalizării procesului, cu privire la conflictul dedus judecății.

De altfel, aceasta apare a fi principala rațiune avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat soluția normativă de la art. 269 alin. (3) C. proc. civ., textul fiind introdus prin Legea nr. 76/2012 în scopul de a reduce numărul litigiilor existente pe rolul instanțelor.

În raport de cele arătate anterior, instanța a reținut că reclamanții din cauza de față erau îndreptățiți să introducă cererea de chemare în judecată împreună cu ceilalți 826 de reclamanți la Tribunalul București, dat fiind că sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, iar o parte dintre reclamanți aveau domiciliul/locul de muncă în circumscripția acestei instanțe.

Având în vedere că reclamanții aveau posibilitatea de a alege între instanțele competente, de la domiciliul oricăruia dintre aceștia sau de la locul de muncă al acestora, prin depunerea cererii la Tribunalul București reclamanții au învestit în mod legal această instanță, stabilind în mod definitiv competența în favoarea acesteia, astfel încât Tribunalul București nu putea, nici măcar în urma disjungerii acțiunilor formulate de reclamanții care aveau domiciliul/locul de muncă în localități ce nu se află în circumscripția Tribunalului București, să se declare necompetent teritorial în soluționarea acestora.

Prin urmare, fiind îndeplinite în cauză condițiile legale pentru coparticiparea procesuală activă, instanța a reținut că Tribunalul București era competent să judece și cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., neavând relevanță faptul că această instanță, învestită cu soluționarea acțiunii formulate de cei 842 de salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, a înțeles să împartă această acțiune în mai multe dosare, prin disjungere, păstrând spre soluționare doar cererea formulată de reclamanții cu domiciliul/locul de muncă în București, întrucât Tribunalul București era competent teritorial să soluționeze acțiunea în întregul ei.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Vrancea, secția I civilă competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

În speță, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată inițială, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. de dosar x/2017, un număr de 842 reclamanți, angajați/foști angajați ai pârâtei Curții de Conturi a României au solicitat: obligarea acesteia la plata sporului de 50%, pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capatul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor mentiuni, conform cerintelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu si obligarea Ministerului Finantelor Publice, sa includa in buget sumele necesare platii drepturilor salariale si sa vireze paratei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitarii drepturilor banesti solicitate.

În cauza de față sunt reunite cererile formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., cu domiciliul, reședința sau locul de muncă în același județ.

Întrucât prezenta acțiune are ca obiect acordarea unor drepturi bănești care derivă din raporturi juridice de muncă, rezultă că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.

Potrivit art. 95 C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, iar în raport cu art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal.

În conformitate cu dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Rezultă că textele de lege, prin termenii imperativi pe care îi utilizează, a instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competență exclusivă, respectiv instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, locul de muncă, ori, după caz, sediul.

Se reține, de asemenea, că, în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

În dosarul nr. x/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului București, instanța, prin încheierea de ședință din 20 iunie 2018 a dispus disjungerea cererii ce îi privește pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. si formarea unui nou dosar cu nr. x/2018

În dosarul nr. x/2018 (disjuns din dosarul nr. x/2017), în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei pentru reclamanții care au domiciliul în județul Vrancea și sunt salariați în cadrul Camerei de Conturi Vrancea.

Se observă că acțiunea promovată inițial pe rolul Tribunalului București, din care a fost disjunsă prezenta cauză, are ca obiect acordarea unor drepturi bănești care derivă din raporturi juridice de muncă, pentru fiecare dintre reclamanți.

Astfel, fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator la plata drepturilor bănești, ceea ce, nu este, însă, de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În speță, pentru o parte dintre reclamanți, instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

Este de menționat că măsura disjungerii, fiind o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București, nu poate fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul regulator de competență.

În consecință, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul București, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosarul nr. x/2017, care au domiciliul în municipiul București, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții din dosarul disjuns nr. x/2018, care au domiciliul în județul Vrancea, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

În raport de prevederile legale menționate, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secția I civilă.