ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1130/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 2038 din 5 mai 2005, pronunțată în Dosarul nr. x/2005, Tribunalul București, secția a VI-a comercială a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune și a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat, prin acțiune, obligarea pârâtului la plata sumei de 346.404.176.711 ROL, cu titlu de dobânzi legale, invocând obligarea aceluiași pârât, printr-o altă sentință (Sentința civilă nr. 542 din 1 februarie 2000, definitivă prin Decizia nr. 1930/CAB din 23 iunie 2000), la plata debitului principal în cuantum de 251.964.610.720 ROL. Reclamanta solicita plata dobânzii legal motivat de faptul că plata debitului a fost efectuată abia la data de 13 august 2003.

Analizând excepția prescrierii dreptului material la acțiune, invocată de pârât, instanța de fond a reținut că sentința privind debitul principal a rămas definitivă la data de 23 iunie 2000, la momentul pronunțării deciziei de apel, având în vedere că acea decizie putea fi învestită cu formulă executorie și pusă în executare. Instanța de fond a reținut că nu are relevanță modalitatea în care a fost stins debitul principal, apreciind incidența dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 conform căruia odată cu stingerea dreptului la acțiune privind dreptul principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesoriile. În raport de această dispoziție legală, prima instanță a reținut că din data de 23 iunie 2000 a început să curgă termenul de prescripție și pentru dreptul de a se solicita eventuale dobânzi, accesorii ale debitului principal, aceste drept fiind prescris la momentul formulării acțiunii.

Sentința de fond a fost apelată de reclamanta SC A. SA, criticile acesteia vizând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii din perspectiva greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Dosarul a fost renumerotat, primind un nou număr în aplicația ECRIS - 22885/2/2005.

Prin Decizia comercială nr. 59 din 9 februarie 2006, pronunțată în Dosarul nr. x/2005, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței comerciale nr. 2038 din 5 mai 2005, a desființat în parte hotărârea instanței de fond și a trimis cauza spre rejudecarea cererii prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale cu începere de la data de 11 februarie 2002 până la achitarea integrală a debitului principal; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În considerentele deciziei, instanța de apel că prima instanța a apreciat greșit cu privire la împlinirea termenului de prescripție față de întreaga sumă solicitată de reclamantă. a arătat că s-a reținut greșit că ar fi fost prescris dreptul material la acțiune în ce privește debitul principal, deoarece reclamanta și-a exercitat dreptul la acțiune în litigiul în care a solicitat obligarea pârâtului la plata acestei sume. La momentul pronunțării deciziei de apel în acel prim litigiu, respectiv la data de 23 iunie 2000 a început să curgă dreptul creditorului obligației de a obține executarea silită a titlului executoriu. În cadrul acestui termen, reclamanta a demarat procedura de executare silită, suma stabilită prin titlul executoriu fiind achitată la data de 13 august 2003. S-a mai reținut că, ulterior, la data de 2 iunie 2004 pârâtul a mai achitat suma de 353.614.787.678 ROL, reprezentând actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu. În consecință, instanța de apel a apreciat că în mod greșit prima instanța a considerat ca fiind prescris dreptul material la acțiune față de împrejurarea că a intervenit o întrerupere a cursului prescripției prin depunerea cererii de încuviințare a executării silite a titlului executoriu ce conținea obligația de plată a debitului principal.

Cu privire la obiectul acțiunii cu care a fost învestită, instanța de apel a arătat că, privite ca prestații succesive, dobânzile se prescriu în conformitate cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție separată. În consecință, de la data de 23 iunie 2000 a început să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor, iar pentru fiecare zi a curs un termen separat de prescripție. Prin urmare, instanța de apel a reținut că față de data expedierii prin poștă a cererii de chemare în judecată, 11 februarie 2005, este prescris dreptul la acțiune pentru perioada 23 iunie 2000 - 11 februarie 2003, însă nu și pentru perioada cuprinsă între data de 11 februarie 2003 și data achitării integrale a debitului principal. Cu aceste considerente și dezlegări date, cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța de fond.

Decizia de apel a fost recurată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticile acesteia vizând, de asemenea, greșita aplicare a legii sub aspectul modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei SC A. SA

Prin Decizia nr. 1792 din 23 mai 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Comercială a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei comerciale nr. 59 din 9 februarie 2006, a modificat decizia recurată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta SC A. SA

Instanța de recurs a reținut greșita aplicare a legii sub aspectul soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune; a arătat că deși instanța de apel a operat o distincție între dreptul la acțiune și dreptul de a cere executarea silită ca obiect al prescripției, nu a observat că dreptul la acțiune pentru dobânzi este accesoriu tot unui drept la acțiune ca drept principal, iar nu unui drept de a cere executarea silită. A mai arătat că dobânzile solicitate nu pot fi aferente decât creanței ce a format obiectul litigiului finalizat prin hotărâre judecătorească, iar nu titlului executoriu, apreciind din acest considerent că aplicarea de către instanța de apel a art. 12 din Decretul nr. 167/1958 este nelegală. În consecință, s-a apreciat că fiind constatat prescris dreptul la acțiune pentru debitul principal, este prescris și dreptul la acțiune pentru accesorii, respectiv pentru dobânzile solicitate prin acțiune.

Reclamanta SC A. SA a formulat o cerere de revizuire a Deciziei de recurs nr. 1792 din 23 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cerere ce a făcut obiectul Dosarului nr. y/1/2006. Reclamanta a invocat dispozițiile art. 322 pct. 2 și 5 C. proc. civ. din 1865, arătând că instanța de recurs s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, precum și descoperirea unor înscrisuri noi, ce nu au putut fi depuse în judecata recursului.

Prin Decizia nr. 952 din 2 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Comercială a respins cererea de revizuire formulată de reclamantă, reținând că instanța de recurs s-a pronunțat în limitele învestirii, aspectele relevate de parte ca intrând sub incidența dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ. din 1865 fiind considerații ce se subsumează analizei excepției de prescripție ce a constituit motiv de recurs. Cu privire la incidența dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, instanța a reținut pe de o parte că nu s-a dovedit faptul că înscrisurile invocate ar fi fost reținute de partea potrivnică, iar pe de altă parte că nu s-a dovedit împrejurarea mai presus de voința părții care ar fi împiedicat-o să depună actele la dosar.

Reclamanta SC A. SA a formulat o nouă cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, arătând că prin hotărârea din 31 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. z/06- SC A. SA împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil printr-o hotărâre judecătorească, respectiv Decizia nr. 1792/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială.

Cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială sub nr. 3325/1/2015.

Prin Decizia nr. 784 din 14 aprilie 2016 instanța supremă a admis cererea de revizuire formulată de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 1792 din 23 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Comercială; a schimbat în tot decizia supusă revizuirii în sensul că a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei comerciale nr. 59 din 9 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

În considerentele deciziei, instanța supremă a reținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, raportat la considerentele Hotărârii din 31 martie 2015 pronunțate în Cauza SC A. SA împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului determinată de încălcarea principiului securității raporturilor juridice dedusă din faptul că decizia Înaltei Curți din 23 mai 2006 este diametral opusă Decretului nr. 167/1958 așa cum este interpretat de însăși instanța supremă, precum și de jurisprudența constantă a altor curți și tribunale.

S-a reținut, de asemenea, că încălcarea constatată de Curtea Europeană are consecințe grave, care continuă să se producă și care nu pot fi remediate decât prin revizuirea deciziei pronunțate, cu atât mai mult cu cât chiar instanța europeană a considerat că cea mai potrivită remediere pentru reclamantă ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea sa, a procedurii litigioase.

Reținând admisibilitatea cererii de revizuire, Înalta Curte a procedat la rejudecarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, apreciind asupra netemeiniciei criticilor formulate de această parte față de decizia de apel. S-a apreciat legalitatea deciziei de apel din perspectiva reținerii corecte a faptului că de la data de 23 iunie 2000 a început să curgă termenul de prescripție pentru dreptul creditorului obligației de a obține executarea silită a titlului executoriu, în cadrul acestui termen fiind formulată cererea de încuviințare a executării silite ce a determinat astfel o întrerupere a curgerii prescripției.

Au fost valorificate considerentele deciziei de apel, instanța apreciind că în mod corect instanța de apel a constatat că de la data de 23 iunie 2000 a început să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor, iar pentru fiecare zi curs un termen separat de prescripție; având în vedere data de 11 februarie 2005, data expedierii prin poștă a cererii de chemare în judecată, dreptul la acțiune privind dobânzile pentru perioada 23 iunie 2000 - 11 februarie 2005 s-a prescris, nefiind prescris dreptul la dobânzi pentru perioada cuprinsă între data de 11 februarie 2005 și data achitării integrale a debitului.

Reclamanta SC A. SA a formulat cerere de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul Deciziei civile nr. 784/2016, evidențiind eroarea materială în ce privește perioada pentru care nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune. Reclamanta a solicitat îndreptarea acestei erori în sensul înscrierii corecte a perioadei pentru care nu s-a prescris dreptul material la acțiune, respectiv, începând cu data de 11 februarie 2002 și până la achitarea integrală a debitului.

Prin încheierea din 8 decembrie 2016, Înalta Curte a admis cererea reclamantei și a dispus îndreptarea erorii materiale din considerentele Deciziei nr. 784 din 14 aprilie 2016 a instanței supreme în sensul că în loc de "dreptul la acțiune privind dobânzile pentru perioada 23 iunie 2000 - 11 februarie 2005 s-a prescris, nefiind prescris dreptul la dobânzi pentru perioada cuprinsă între data de 11 februarie 2005 și data achitării integrale a debitului" s-a trecut "dreptul la acțiune privind dobânzile pentru perioada 23 iunie 2000 - 11 februarie 2003 s-a prescris, nefiind prescris dreptul la dobânzi pentru perioada cuprinsă între data de 11 februarie 2003 și data achitării integrale a debitului".

Instanța supremă a arătat în considerentele acestei încheieri că procedura îndreptării erorilor din cadrul unei hotărâri judecătorești are drept scop repararea acelor greșeli evidente, care nu au incidență asupra fondului dreptului substanțial dedus judecății. Din această perspectivă, instanța a arătat că nu poate achiesa la punctul de vedere al reclamantei în sensul înscrierii datei de 11 februarie 2002 ca moment de calcul al perioadei care nu este supusă prescripției, având în vedere cadrul procesual și limitele rejudecării. S-a constatat că perioada care nu este supusă prescripției a fost stabilită prin decizia de apel, decizie ce a fost recurată doar de pârât, criticile sale vizând prescripția întregului debit solicitat de reclamantă, recursul fiind admis. Ulterior, în urma admiterii cererii de revizuire formulată de reclamantă și anulării deciziei de recurs, limitele rejudecării s-au circumscris doar criticilor pârâtului invocate în memoriul de recurs. În consecință, având în vedere limitele rejudecării, lipsa unui recurs efectiv al reclamantei, precum și principiul neagravării situației părții în propria cale de atac, instanța supremă avea doar posibilitatea menținerii deciziei de apel, prin respingerea recursului.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. 33625/3/2016.

Prin sentința civilă nr. 171 din 20 ianuarie 2017, instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata sumei de 254.492.471.827 ROL, cu titlu de dobândă legală aferentă perioadei cuprinsă între 11 februarie 2003 și 12 august 2003, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța de fond a reținut următoarele:

În ce privește obiectul cererii de chemare în judecată a constatat că reclamanta a solicitat în fapt suma de 346.404.176.711 ROL ce reprezintă dobânda legală aferentă sumei de 251.964.610.720 ROL, debit principal, precum și dobânda legală aferentă sumei de 264.660.018.688 ROL, ce reprezintă actualizarea debitului principal. Având în vedere precizările reclamantei în al doilea ciclu procesual, precum și decizia nr. 784/14.04.2016 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, coroborate cu concluziile orale ale reclamantei și principiul disponibilității, instanța a constatat că cererea reclamantei vizează următoarele: dobânda legală aferentă sumei de 254.492.471.827 ROL pentru perioada 11 februarie 2003 - 12 august 2003 și dobânda legală aferentă sumei de 264.660.018.688 ROL pentru perioada 11 februarie 2003 - 1 iunie 2004.

Pornind de la aceste statuări, instanța de fond a constatat că pârâtul, în conformitate cu art. 1088 alin. (2) C. civ. din 1864, datorează dobândă legală pentru neachitarea la scadență a creanțelor stabilite prin titlu executoriu, fiind de drept în întârziere deoarece în raportul juridic ce constituie cauza litigiului a fost angajată răspunderea sa civilă delictuală pentru fapta proprie. În consecință a apreciat temeinicia primei solicitări din cererea reclamantei.

În ce privește cea de-a doua solicitare, instanța de fond a reținut că debitul asupra căruia este calculată dobânda legală reprezintă actualizarea creanței de 15.747.788,17 USD, prin stabilirea echivalentului în RON a sumei datorate în valută la data de 15 august 2003, respectiv data la care creanța stabilită prin hotărâre judecătorească a fost efectiv plătită de pârât. S-a reținut că prin titlul executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 542 din 1 februarie 2000 instanța a dispus obligarea pârâtului la plata sumei în RON, cu titlu de contravaloare creanțe pe relația Egipt, iar nu la plata sumei în USD, în echivalent în RON la data plății. De asemenea, aceeași sentință nu cuprinde niciun criteriu în funcție de care să poată fi realizată actualizarea sumei înscrisă în dispozitiv de către executorul judecătoresc, în cadrul executării silite, în opinia instanței singura actualizare putând avea la bază doar rata inflației în raport de data la care hotărârea judecătorească a devenit executorie. În consecință, instanța a apreciat că reclamanta nu deține un titlu executoriu împotriva pârâtului de care să se poată prevala pentru a-i pretinde atât suma de 264.660.018.688 ROL, cât și dobânda legală ce face obiectul acțiunii. A reținut, în plus, că reclamanta nu a depus la dosar procesul-verbal al executorului judecătoresc și încheierea de încuviințare a executării silite pentru suma de 264.660.018.688 ROL.

Sentința de fond a fost apelată de ambele părți.

Reclamanta SC A. SA a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 2.864.957,68 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 254.492.471.827 ROL pentru perioada 11 februarie 2003 - 12 august 2003, precum și dobânda legală aferentă sumei de 264.660.018.688 ROL pentru perioada 11 februarie 2003 - 1 iunie 2004. A arătat că în greșit nu a fost încuviințată cererea de efectuare a unei expertize de specialitate; de asemenea a criticat faptul că nu a fost supusă atenției părților lipsa de la dosar a unor acte considerate necesare pentru soluționarea corectă a cauzei; a apreciat netemeinicia sentinței de fond sub aspectul respingerii petitului vizând acordarea dobânzii legale aferentă sumei de 264.660.018.688 ROL.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței de fond în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată; a criticat aplicarea în cauză a prevederilor art. 1088 C. civ. din 1864, apreciind că acest text legal își găsește aplicarea doar în materia răspunderii civile contractuale, iar în speță, debitul principal a fost stabilit în raport de angajarea răspunderii sale civile delictuale; a mai susținut că instanța de fond nu a analizat elementele răspunderii civile delictuale, arătând că a efectuat plata cu bună-credință față de faptul că pentru alocarea sumei de bani a trebuit să se respecte procedurile legale de alocare și virare. A mai precizat că doar în cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, acestea pot fi calculate de executorul judecătoresc, iar în speță titlul executoriu nu cuprinde o asemenea mențiune.

Prin Decizia civilă nr. 1404 din 29 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile formulate de reclamanta SC A. SA și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat în parte sentința de fond în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 1.968.307,58 RON, reprezentând dobândă legală aferentă perioadei 11 februarie 2003 - 12 august 2003; a obligat pârâtul la plata sumei de 23.794,08 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru pentru prima instanță; a menținut în rest dispozițiile sentinței; a obligat pârâtul la plata sumei de 14.397,04 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Instanța de apel a motivat decizia pronunțată cu următoarele considerente:

Cu privire la primul capăt din cererea reclamantei, s-a reținut că prin decizia de apel pronunțată în primul ciclu procesual a fost trimisă cauza spre rejudecare pentru analiza cererii în raport de perioada neprescrisă, respectiv perioada de la 11 februarie 2002 și până la achitarea integrală a debitului. Prin decizia de recurs, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 8 decembrie 2016, a fost respins recursul pârâtului, fiind consemnat că nu este prescris dreptul la dobânzi pentru perioada cuprinsă între data de 11 februarie 2003 și data achitării integrale a debitului principal. În rejudecare în fond reclamanta a depus cerere precizatoare în care se arată că suma pretinsă are în vedere perioada dintre 11 februarie 2002 și data achitării efective a debitului, iar la termenul din 16 ianuarie 2017 reclamanta a arătat că perioada pentru care au fost efectuate calculele din raportul de expertiză extrajudiciară vizează din eroare perioada cu începere din 11 februarie 2002, solicitând efectuarea unei expertize care să pornească din data de 11 februarie 2003.

Instanța de fond a stabilit perioada pentru care se solicită dobânda legală ca fiind cuprinsă între 11 februarie 2003 și 12 august 2003.

S-a reținut că în cuprinsul căii de atac s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.864.957,68 RON cu titlu de dobândă legală aferentă perioadei 11 februarie 2003 - 12 august 2002, menționându-se în mod expres că nu se contestă soluția admiterii acestui capăt de cerere pentru suma de 254.492.471.827 ROL în perioada 11 februarie 2003 - 12 august 2003. Printr-o precizare ulterioară, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferentă perioadei 11 februarie 2002 - 12 august 2003.

Instanța de apel a constatat că în cuprinsul cererii de apel nu există critici cu privire la perioada pentru care instanța de fond a stabilit că pârâtul datorează dobânda legală, ci doar critici referitoare la modul în care instanța a înțeles să acorde această sumă.

Pentru considerentele expuse, instanța de apel a arătat că nu va analiza susținerile orale privind modul de curgere al termenului de prescripție și efectele Deciziei nr. 59/2006 cu referire la data de la care se calculează termenul de prescripție, reclamanta fixând limitele rejudecării în apel sub acest aspect.

Cu privire la suma acordată prin sentință, instanța de apel a arătat că stabilirea acesteia trebuia realizată direct, în măsura în care existau probe suficiente la dosar, sau prin intermediul unei expertize de specialitate, dar nu se putea ține cont de calculul efectuat de pârât, în condițiile în care nu rezultă că reclamanta ar fi fost de acord cu acest calcul.

Tot raportat la acest capăt de cerere, instanța de apel a înlăturat criticile pârâtul, arătând că poziționarea articolelor de lege care au fundamentat soluția primei instanțe în capitolul intitulat "Despre efectele obligațiilor" determină incidența acestora și în materia răspunderii civile delictuale. Cu privire la elementele răspunderii civile delictuale, instanța a arătat că fapta ilicită constă în neexecutarea la timp a obligației de plată, debitorul putând fi exonerat de obligația de reparare a prejudiciului doar prin dovedirea intervenirii uni caz fortuit sau a unui caz de forță majoră. Or, aspectele legate de modalitatea în care trebuiau realizate alocările bugetare nu pot fi incluse în niciunul din cazurile ce determină exonerarea de răspundere. Au fost invocate în acest sens și dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 22/2002. În consecință, instanța a arătat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, existând faptă ilicită, vinovăție, legătură de cauzalitate și prejudiciu, cu mențiunea că acesta nu trebuie dovedit, legiuitorul prezumând că lipsa de folosință a sumei de bani provoacă o daună echivalentă cu dobânda legală.

În ce privește cuantumul efectiv al sumei acordate cu titlu de dobândă aferentă acestui prim capăt de cerere, instanța de apel a valorificat concluziile raportului de expertiză efectuat în cursul judecării căii de atac.

Cu privire la cea de-a doua pretenție din cererea reclamantei, instanța de apel a apreciat că criticile acesteia sunt nefondate. S-a arătat că criticile acesteia în sensul că modul de stabilire a actualizării sumei puteau fi contestate doar în cadrul dosarului de executare silită, iar necontestare în procedura contestației la executare nu dă dreptul la analiza acesteia în prezentul proces sunt corecte.

Cu toate acestea, instanța a apreciat că nu poate fi acordată dobânda aferentă sumei indicate de reclamantă, valorificând dispozițiile deciziei de apel pronunțate în primul ciclu procesual. Astfel, s-a arătat că suma solicitată de reclamantă are natura unei actualizări a debitului principal. Or, actualizarea a fost pretinsă pe de o parte la data de 30 martie 2004 și achitată la data de 2 iunie 2004, neputând fi cerută o dobândă anterior nașterii creanței. S-a mai reținut că având natura unei actualizări, aceasta a fost deja acordată în urma executării silite și că nu există nicio normă juridică care să prevadă că plata cu întârziere a unei actualizări poate da naștere la o nouă despăgubire.

Prin Decizia civilă nr. 1880 din 10 noiembrie 2017 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis cererea de completare a Deciziei civile nr. 1404 din 20 septembrie 2017, formulată de pârât și s- dispus completarea în sensul respingerii cererii pârâtului de obligarea a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel ca nefondată.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că nu există o pronunțare expresă pe solicitarea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, constatându-se astfel temeinicia cererii de completare. Pe fondul cererii, instanța a apreciat că nu se impune acordarea cheltuielilor de judecată din apel, motivat de faptul că s-a reținut culpa sa procesuală în condițiile în care expertiza a fost necesară pentru determinarea debitului neachitat.

Decizia de apel a fost recurată de ambele părți.

I. Reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei de apel în sensul admiterii apelului propriu și respingerii apelului pârâtului cu consecință schimbării sentinței de fond și obligării pârâtului la plata dobânzii legale de 8.053.062,16 RON pentru perioada 11 februarie 2002 - 12 august 2003, precum și la plata dobânzii legale de 11.737.040,99 RON calculată pe perioada 11 februarie 2002 - 1 iunie 2004 aferentă sumei reprezentând diferența dintre valoarea actualizată a creanței în RON la cursul leu/USD de la data de 12 august 2003.

Reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. din 1865, criticile sale vizând următoarele aspecte:

Cu privire la limitele apelului pârâtului a arătat că apelul acestuia a fost respins, pe fond, o soluție similară urmând a fi dată și cererii accesorii vizând criticile cheltuielilor de judecată. În mod nelegal, apelul a fost admis pe acest aspect, nefiind respectat raportul dintre motivele de apel care vizează raportul dintre cererea principală și cererea accesorie privind cheltuielile de judecată.

Reclamanta a mai invocat încălcarea dispozițiilor art. 298 raportat la art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. din 1865, precum și principiul contradictorialității a al dreptului la apărare. S-a arătat că instanța de apel, fără a pune în discuția părților, a interpretat în mod propriu dispozitivul Deciziei nr. 59/2006, fiind reținut că prin decizia pronunțată în recurs s-ar fi modificat dispozitivul deciziei de apel. De asemenea, nu a fost pusă în discuția părților semnificația sintagmei "debit principal".

Nu au fost respectate dispozițiile art. 315 alin. (4) C. proc. civ. din 1865 referitoare la neînrăutățirea situației părții în propria cale de atac, arătând sub acest aspect că nu există o dezlegare dată în decizia de casare obligatorie pentru instanța de rejudecare care să conducă la reducerea termenului de prescripție de la 3 ani la 2 ani. S-a susținut că dispozițiile procedurale nu conferă un asemenea atribut încheierilor pronunțate în cererile de îndreptare a erorilor materiale.

S-a susținut că înlăturarea apărărilor referitoare la efectele deciziei de apel denaturează precizarea depusă la data de 7 iunie 2017, precum și faptul că nu pot fi absolutizate precizările exprese că nu se contestă perioada avută în vedere de tribunal, aceasta fiind inclusă în perioada întreaga ce începe din 11 februarie 2002.

Au fost interpretate greșit prevederile art. 270 C. proc. civ. din 1865, fiind refuzată relevanța probatorie a recunoașterilor făcute de părți cu privire la pretențiile opuse în cursul litigiului. A arătat că a fost de acord cu notele de ședință înregistrate de pârât la termenul din 16 ianuarie 2017, instanța de apel apreciind greșit că acordul exprimat în cererea de apel nu poate produce efecte juridice.

Contradictorialitatea deciziei de apel din perspectiva faptului că a reținut că la solicitarea instanței cererea de apel a fost precizată în scris, pentru ca ulterior să constate că apelul părții nu se bazează pe susținerile orale ale părții.

Nu se motivează reducerea sumei stabilite prin expertiză cu o zi.

Nu se motivează legal reducerea sumei stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată la prima instanță, în condițiile în care apelul pârâtei a fost respins cu privire la primul capăt de cerere.

Deși instanța admite că modul de stabilire a actualizării unei creanțe poate fi contestat doar pe calea contestației la executare, refuză, în mod contradictoriu posibilitatea legală a actualizării acelei creanțe.

Se invocă o motivare străină de raporturile deduse judecății, prin reținerea că actualizarea unei sume în RON a unei creanțe prevăzute într-un titlu executoriu, în raport de cursul valutar al unei monede străine ar constitui aplicarea principiului că accesoriile nu pot produce la rândul lor accesorii. A susținut că în speță nu este vorba despre o reîntoarcere de la normele procesuale la cele substanțiale, cererea sa vizând obligarea pârâtei la plata daunelor interese datorită întârzierii în executarea unei obligații stabilite printr-un titlu executoriu distinct, fără a se relua același litigiu.

Soluționarea nelegală a cauzei în rejudecare, prin interpretarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează această judecată în raport de dezlegările date în apel.

Au fost interpretate greșit regimul juridic al cererilor precizatoare privind pretențiile deduse judecății, în condițiile în care apărările orale concordă și susțin precizările scrise depuse direct sau la solicitarea instanței. Se invocă sub acest aspect precizările depuse în fața instanței de apel.

Instanța de apel a interpretat greșit dispozitivul Deciziei comerciale nr. 59/2006 a Curții de Apel București, dând o accepțiune nemotivată noțiunii de "debit principal", absolutizând în mod nepermis această noțiune. A susținut că doar cererea de chemare în judecată este aptă să clarifice sensul în care în litigiu s-a folosit noțiunea de debit principal. Invocă în același sens dispozițiile art. 1073, art. 1084 și art. 1088 C. civ. din 1864, care consacră principiul reparării integrale de către debitor a prejudiciului suferit de creditor.

A arătat din această perspectivă că prin încuviințarea executării silite Judecătoria Sectorului 5 a admis că există o creanță care nu a fost achitată la data de 13 august 2003, respectiv că există o diferență rezultată din conversia la zi a creanței în RON prevăzută în titlul executoriu, la valoarea corespunzătoare cursului USD/leu din data plății. Suma astfel stabilită a fost achitată de pârât, neputând fi discutată legalitatea acestei plăți, în raport de dispozițiile art. 371

2

C. proc. civ. din 1865. Au fost invocate în apărare și deciziile Curții Constituționale, singura instanță abilitată să facă interpretarea legii.

Reclamanta a invocat și modalitatea de evidențiere contabilă a datoriei pe care o avea de achitat, susținând că suma determinată de executorul judecătoresc în raport de cursul USD/leu de la data de 12 august 2003 nu reprezintă o actualizare a creanței ci o parte din creanța evidențiată în RON, neachitată integral de pârât.

II. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei de apel în sensul admiterii în totalitate a apelului propriu și respingerea în integralitate a acțiunii reclamantei.

Pârâtul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

A invocat, totodată, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, menționând că plata a fost efectuată cu bună-credință, având în vedere și procedurile legale de alocare și virare a sumelor de bani. A apreciat ca nelegală trimiterea pe care a făcut-o instanța de apel la dispozițiile O.G. nr. 22/2002, în condițiile în care plata a fost făcută la aproximativ 2 luni de la formularea cererii de executare silită. A mai arătat că reclamanta nu a făcut dovada existenței prejudiciului.

A criticat și modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 371

1

C. proc. civ. din 1865, arătând că titlul executoriu nu cuprinde nicio mențiune cu privire la obligarea sa plata dobânzilor.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, cu următoarele argumente: cu privire la încălcarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865 a arătat că însăși reclamanta în fața instanței de fond a precizat că solicită dobânzile începând cu data de 11 februarie 2003; a susținut că reclamanta forțează interpretarea dispozitivului Deciziei 59/2006 pentru a-și susține pretențiile începând cu data de 11 februarie 2002; cu referire la dispozițiile art. 270 C. proc. civ. din 1865 a arătat că în mod legal instanța de apel a apreciat notele de ședință depuse în data de 16 ianuarie 2017 nu pot constitui o recunoaștere a pretențiilor reclamantei; a apreciat legala interpretare de către instanța de apel a dispozitivului Deciziei nr. 59/2006; referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865 a arătat că în mod corect a fost înlăturată o zi din perioada pentru care au fost calculate penalitățile, ace zi reprezentând data la care s-a făcut plata debitului principal.

Reclamanta a solicitat, de asemenea, prin întâmpinare, respingerea recursului declarata de pârât, apreciind că în mod lega a statuat instanța de apel asupra îndeplinirii condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale; a susținut că și celelalte critici sunt nefondate, față de obiectul cererii și de modalitatea de soluționare a cauzei în apel, față de cheltuielile de judecată solicitate de pârât.

Analizând legalitatea deciziei de apel prin raportare la criticile formulate de părți și apărările invocate de acestea, Înalta Curte reține următoarele:

I. Asupra recursului formulat de reclamantă:

Nu poate fi reținută critica reclamantei referitoare la nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva neluării în considerație a precizării depusă de parte la data de 7 iunie 2017. Pentru a răspunde acestei critici este necesar a se analiza poziția procesuală exprimată de parte pe parcursul judecării procesului în al doilea ciclu procesual. Se constată sub acest aspect că la reluarea judecării cauzei de către prima instanță reclamanta nu a exprimat o poziție procesuală concretă față de perioada pentru care se solicită dobânzile. Ulterior, la termenul din data de 16 ianuarie 2017 reprezentantul reclamantei a solicitat în mod expres obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale solicitate aferente perioadei 11 februarie 2003 - 1 iunie 2004, evidențiind în mod clar eroarea cuprinsă în raportul de expertiză extrajudiciară care a cuprins perioada 11 februarie 2002 - 1 iunie 2004, precizând astfel, în mod concret perioada pentru care a formulat acțiunea în justiție.

Prin cererea de apel, reclamanta a indicat expres că nu se contestă soluția admiterii pretenției cu privire la dobânzile datorate pentru suma de 254.492.471,827 ROL în perioada cuprinsă între 11 februarie 2003 - 12 august 2003. Nemulțumirea reclamantei referitoare la acest aspect a avut în vedere cuantumul sumei acordate raportat la calculul făcut de instanța de fond pentru stabilirea taxei judiciare de timbru pe care o datora pârâtul. Sub acest aspect, reclamanta a arătat că din moment ce o sumă superioară a fost valorificată de instanță pentru stabilirea cuantumului taxei de timbru l-a care a fost obligat pârâtul, era firesc ca aceeași sumă să fie acordată cu titlu de dobânzi aferente primul capăt de cerere.

Se mai reține că reclamanta a indicat, de asemenea, în mod expres în cererea de apel că solicitarea sa în cale de atac are în vedere admiterea apelului și modificarea sentinței apelate în sensul obligării pârâtului și la plata dobânzii legale aferente sumei de 264.660.018.688 RON în perioada cuprinsă între 11 februarie 2003 - 1 iunie 2004, solicitare reluată în finalul motivelor de apel.

Se apreciază caracterul confuz al motivelor de apel formulate de reclamantă din care se desprind următoarele concluzii: cu privire la primul capăt de cerere se indică expres că nu se contestă perioada ci numai cuantumul sumei acordate, nivelul superior fiind justificat atât prin modalitate de stabilire a taxei de timbru datorate de pârât în fond, cât și prin o pretinsă recunoaștere a pârâtului, prin notele depuse la dosarul de fond, precum și prin refuzul instanței de a efectua o expertiză de specialitate care să determine în mod expres cuantumul dobânzii legale.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, criticile din apel sunt mai consistente, vizând modalitatea efectivă de apreciere de către instanța de fond a temeiniciei acestei pretenții, reclamanta încercând să justifice necesitatea acordării și a acestei sume.

Practic, în memoriul de apel nu există nicio critică concretă a reclamantei cu privire la modalitatea în care a statuat asupra perioadei pentru care a acordat dobânda legală aferentă sumei de 254.492.471,827 ROL.

Din această perspectivă, în mod legal instanța de apel a apreciat asupra precizării depuse de reclamantă la data de 7 iunie 2017 față de împrejurare că prin această cerere reclamanta nu a formulat în mod distinct o critică de nelegalitate sau netemeinicie la adresa sentinței de fond prin care să învestească expres instanța de apel cu verificarea acelei hotărâri sub aspectul modului în care prima instanță a statuat cu privire la acest aspect. Se subliniază că simpla precizare a unei perioade nu poate reprezenta o veritabilă critică adusă sentinței de fond, care să conducă la învestirea instanței de control judiciar.

În consecință, se apreciază că precizarea depusă de reclamantă putea fi valorificată, cel mult, doar în cadrul criticilor care vizau netemeinicia sentinței de fond sub aspectul respingerii dobânzii legale aferente sumei de 264.660.018.688 ROL.

În concluzie, nu poate fi primită critica reclamantei întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865 referitoare la nevalorificarea precizării depusă de parte la data de 7 iunie 2017.

Este înlăturată și critica privind nerespectarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 în sensul nerespectării limitelor cererii de apel, din perspectiva accesorialității criticilor vizând cheltuielile de judecată la care pârâtul a fost obligat în fond față de criticile vizând fondul litigiului.

Se observă că solicitarea din apel a pârâtului vizând nelegalitate stabilirii nivelului taxei de timbru la care a fost obligată în fond nu are un caracter accesoriu criticilor formulate față de pretențiile admise, ci au un caracter de sine stătător. Se observă, astfel, că pârâtul a criticat această dispoziție din sentința de fond, independent de cele prin care a susținut netemeinicia obligării sale la dobânda legală, nefiind contestată doar ca o consecință a admiterii acestor ultime critici. Pârâtul a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată din perspectiva stabilirii acestora prin raportare la o expertiză extrajudiciară, nelegalitatea acestora fiind dedusă din lipsa caracterului contradictoriu al celor statuate prin acel act extrajudiciar, imposibil de cenzurat în condițiile în care prima instanță a înțeles să nu administreze o probă directă constând în efectuarea unei expertize tehnice contabile în cursul judecării în fond.

Pe cale de consecință, nu se poate reține o încălcare a limitelor cererii de apel, astfel cum sunt determinate prin art. 295 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, critica reclamantei fiind nefondată sub aceste aspect.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 298 raportat la art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. din 1865. Statuările instanței de apel privind modalitate de interpretare a sintagmei de "debit principal" nu se subsumează noțiunii de împrejurări de fapt și de drept care să fie necesar a fi puse în discuția părților, chiar dacă nu au fost menționate în cerere sau întâmpinare. Se observă că Decizia nr. 59/2006 nu poate constitui o împrejurare de fapt și de drept astfel cum este reglementată de art. 129 alin. (4) C. proc. civ. din 1865, fiind în fapt decizia care a determinat reluarea judecății. Pe de altă parte, se reține că problema asupra căreia au dezbătut părțile are în vedere tocmai debitul înscris în titlul executoriu, părțile interpretând diferit acest debit.

Totodată, se reține că acele considerente prin care instanța de apel a statuat asupra modalității de interpretare a deciziei de casare reprezintă judecăți efectuate de instanță asupra temeiniciei sentinței de fond, din perspectiva criticilor și susținerilor reclamantei însăși, față de natura sumei de 264.660.018.688 ROL, în raport de care au fost solicitate dobânzile legale.

Din aceleași considerente, nu se poate reține nici încălcări ale principiului contradictorialității ori a dreptului la apărare, astfel cum invocă reclamanta.

Se reține că deși invocă formal încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. din 1865, reclamanta nu formulează critici care să impună analiza legalității deciziei de apel din perspectiva nerespectării acestei dispoziții legale.

Este înlăturată și critica reclamantei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (4) C. proc. civ. din 1865. Nu se poate aprecia asupra încălcării dispoziției art. 296 C. proc. civ. din 1865 având în vedere modalitatea în care chiar reclamanta a înțeles să contureze limitele rejudecării cauzei atât în fața instanței de fond, cât și în apel. Sunt reiterate considerentele expuse anterior referitoare la conduita procesuală a reclamantei atât în fața primei instanțe, cât și în apel. Toate aceste precizări făcute de reclamantă se circumscriu principiului disponibilității care guvernează procesul civil, atât instanța de fond, cât și cea de apel neputând analiza cauza decât în aceste limite. În acest context nu au relevanță aserțiunile reclamantei referitoare la întinderea efectelor deciziei de casare, prin raportare la decizia pronunțată în recurs ori la încheierea de îndreptare a erorii materiale strecurate în decizia de recurs.

Se constată din acest punct de vedere că reclamanta avea posibilitatea să observe contradicția dintre dispozitivul și considerentele deciziei de apel și să acționeze în consecință la acel moment. Or, decizia de apel a fost recurată doar de către pârât. Ulterior, reclamanta, prin acte de dispoziție proprii, a precizat limitele în care urma să se rejudece cauza. Din acest considerent, în mod legal instanța de apel nu a procedat la analiza interpretării pe care reclamanta a dat-o efectelor deciziei de apel, având în vedere atât limitele fixate în fața instanței de fond, cât și limitele impuse prin cererea de apel.

Este nefondată și critica reclamantei referitoare la aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 270 C. proc. civ. din 1865. În mod legal instanța de prim control judiciar nu a dat efect de recunoaștere notelor depuse pârât la data de 16 ianuarie 2017 în fața instanței de fond. Pentru a avea valoarea prevăzută de art. 270 recunoașterea pârâtului trebuie să fie expresă și neechivocă, instanța urmând să pronunțe la cererea reclamantului o hotărâre parțială în măsura acestei recunoașteri. Pe lângă faptul că în mod evident pârâtul nu a exprimat o recunoaștere expresă și neechivocă a unei părți din pretenția formulată de reclamant, se observă că pârâtul propune un contracalcul pentru a combate suma astfel cum a fost evidențiată în înscrisul extrajudiciar depus de reclamantă la dosar.

Pe de altă parte, nu poate fi acceptată modalitatea de interpretare propusă de reclamantă în ce privește dispoziția cuprinsă în art. 270 C. proc. civ. din 1865. Pentru a fi în situația greșitei aplicări a acestui text legal ar fi fost necesar ca pe lângă recunoașterea expresă și neechivocă din partea pârâtului a unei părți din pretenția dedusă judecății, să fi existat și solicitarea expresă a reclamantei în sensul pronunțării unei hotărâri parțiale din partea reclamantei. Or, în speță, reclamanta nu a formulat o solicitare în acest sens, făcând o simplă precizare în apel în sensul că a fost de acord și și-a însușit calculul făcut de pârât. Se observă, că susținerea reclamantei nici măcar nu este fondată, având în vedere că ulterior depunerii de către pârât a notelor din 16 ianuarie 2017, reclamanta nu și-a exprimat o poziție procesuală în sensul că achiesează la acest calcul, că îi dă valoarea unei recunoașteri, ci, dimpotrivă, a solicitat administrarea probei cu expertiză contabilă, așa cum rezultă din cele consemnate în încheierea de ședință din data de 16 ianuarie 2017. Pe de altă parte nici în apel, cu singura mențiune din memoriu în sensul că în fața instanței de fond că ar fi fost de acord cu calculul pârâtului - mențiune nereală, reclamanta nu a susținut acordarea sumei astfel cum rezultă din notele pârâtului, prin criticile formulate solicitând efectuarea unei expertize contabile, probă, de altfel, admisă de instanța de prim control judiciar.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865:

Nu se poate reține o contradictorialitate a deciziei de apel din perspectiva considerentelor prin care instanța a statuat asupra limitelor învestirii în calea de atac se menționează din această perspectivă considerentele expuse anterior vizând conduita procesuală a reclamantei pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță și în apel. În acest context, este legală aprecierea instanței de apel cu privire la limitele învestirii în calea de atac, față de modul de formulare a criticilor în memoriul depus la instanță, față de exprimarea explicită a ceea ce se contestă din sentința de fond. Legalitatea deciziei de apel este dedusă și din faptul că, așa cum s-a precizat deja, reclamanta nu a adus modificări cererii de apel prin precizarea depusă la 7 iunie 2017; se reiterează faptul că reclamanta nu a completat prin aceste precizări criticile aduse hotărârii instanței de fond prin care să învestească instanța de apel cu o verificare a modului de stabilire a perioadei pentru care s-a solicitat dobânda legală pentru prima pretenție a acestei părți.

Este înlăturată critica privind nemotivarea de către instanța de apel a reducerii sumei stabilite prin expertiza efectuată în cauză, fiind reținut că instanța a motivat această măsură prin raportare la cele stabilite de tribunal și limitele apelului. Există deci, considerente care explicitează măsura consemnată în dispozitiv, nefiind în prezența unei lipse de motivări, așa cum susține reclamanta.

Critica referitoare la motivarea incorectă a soluției dată în dispozitiv referitoare la modificarea sumei stabilită de prima instanță cu titlu de cheltuieli de judecată nu se înscrie în ipotezele avute în vedere de legiuitor în reglementarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., neputând face, deci, obiect de analiză din această perspectivă. În ce privește pretinsa înrăutățire a situației reclamantei în propria cale de atac, se reiterează considerentele expuse anterior referitoare la autonomia criticilor pârâtului față de modalitatea de stabilire de către prima instanță a cheltuielilor de judecată față de criticile formulate pe fondul pretențiilor cauzei. De altfel, din acest considerent a și fost admis apelul pârâtului, chiar dacă criticile pe fondul pretențiilor nu au fost admise.

Nu poate fi reținută nici pretinsa contradictorialitate dintre considerentele care statuează asupra posibilității de contestare a modului de stabilire a actualizării doar pe calea contestației la executare cu acele considerente care conduc la concluzia că legea procesuală nu ar permite actualizarea creanței în raport de cursul USD/leu. Aspectele invocate de reclamantă sub această critică vizează situații distincte; astfel primul considerent vizează modalitatea în care a fost stabilită de către executorul judecătoresc a sumei de 264.660.018.688 ROL, în timp ce cel de-al doilea considerent vizează strict problema posibilității acordării dobânzii calculate asupra aceleiași sume. În consecință, nu se poate reține o contradicție în motivarea dată de instanța de