ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 784/2016

Decizia nr. 784/2016

Asupra cererii de revizuire de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 2038 din 5 mai 2005, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prescripției, și, în consecință, a respins ca prescrisă acțiunea, promovată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect obligarea la plata sumei de 364.404.711 lei cu titlu de dobânzi legale.

Instanța de fond a reținut că prin Sentința nr. 542 din 1 februarie 2000 a Tribunalului București, secția comercială, pârâtul Ministerul de Finanțe a fost obligat la plata sumei de 251.964.610.720 lei reprezentând creanțe pe relația Egipt, sentință definitivă prin Decizia nr. 1930 din 23 iunie 2000 a Curții de Apel București și irevocabilă prin Decizia nr. x/2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. Suma a fost plătită cu O.P. din 13 august 2003 iar actualizarea acesteia în sumă de 264.660.018.688 lei a fost plătită cu O.P. la 2 iunie 2004.

De la data de 23 iunie 2000 curge atât termenul de prescripție pentru dreptul de a cere executare silită a debitului principal cât și pentru dreptul la acțiune a dreptului de a solicita eventuale dobânzi conform art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform art. 43 C. com., datoriile comerciale producând dobânda de drept din ziua când devin exigibile.

Cum termenul s-a împlinit la 23 iunie 2003, în raport de data introducerii acțiunii, excepția pârâtei cu privire la prescripția dreptului la acțiune pentru dobânzi s-a apreciat ca întemeiată.

Prin Decizia nr. 59 din 9 februarie 2006 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul formulat de reclamanta SC A. SA, a desființat în parte sentința atacată și a trimis cauza la prima instanță spre rejudecare, apreciind ca întemeiate criticile apelantei cu privire la soluționarea excepției prescripției.

În considerentele deciziei s-a reținut că de la data de 23 iunie 2000 a început să curgă dreptul creditorului obligației de a cere executarea silită a titlului executoriu.

În cadrul termenului de prescripție, prin încheierea din 9 iulie 2002, Judecătoria sector 5 a încuviințat creditoarei executarea silită iar potrivit art. 405

2

alin. (1) lit. b) C. proc. civ. încheierea de încuviințare a întrerupt cursul prescripției, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripție al dreptului de a obține executarea silită.

Referirile primei instanțe la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 sunt corecte doar sub aspect teoretic însă nesusținute de probele de la dosar, se apreciază în decizia atacată.

Se mai susține că dobânzile, ca prestații succesive se prescriu în conformitate cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și, deci, la data de 23 iunie 2000 a început să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune pentru dobânzi iar pentru fiecare zi a curs un termen de prescripție separat așa încât dreptul la acțiune s-a prescris pentru perioada 23 iunie 2000 - 11 februarie 2003 însă nu și pentru perioada de la 11 februarie 2003 și data achitării integrale a debitului.

Împotriva acestei decizii pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticând, în esență, aplicarea greșită a prevederilor Decretului nr. 167/1958, în speță fiind incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din acest act normativ.

Astfel, a susținut recurenta, termenul de prescripție a început să curgă de la data rămânerii definitive a Deciziei Curții de Apel București nr. 1930 și anume 23 iunie 2000, dată de la care reclamanta a stat în pasivitate, această situație fiind marcată de solicitarea încuviințării silite care a fost admisă prin încheierea dată de Judecătoria Sectorului 5 la data de 9 iulie 2002, fără ca întreruperea prescripției să opereze în raport de această solicitare.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1792 din 23 mai 2006 a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 59 din 9 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care a modificat-o în sensul că a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 2038 din 5 mai 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

În argumentarea acestei decizii, instanța supremă, a reținut, în esență, că în aplicarea principiului instituit de art. 1 din Decretul nr. 167/1958, constatând stins dreptul la acțiune pentru dreptul principal în raport de data scadenței reținută în Sentința nr. 542/2000 a Tribunalului București, constată stins la data introducerii cererii de chemare în judecată și dreptul la acțiune privind dobânzile ca drept accesoriu.

Împotriva acestei decizii SC A. SA a formulat plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluționată prin Hotărârea din 31 martie 2015 în cauza SC A. SA împotriva României (publicată în M. Of., Partea I nr. 677/7.09.2015), iar în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. SC A. SA a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 1792 din 23 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 22885/2/2005.

În susținerea cererii de revizuire, revizuenta după redarea conținutului dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 10 Noul C. proc. civ. și art. 322 pct. 9 Vechiul C. proc. civ. a arătat, în esență, că cererea de revizuire este admisibilă îndeplinind cerințele normei citate, astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 31 martie 2015, Dosar nr. 43807/06 - "SC A. SA împotriva României" a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil printr-o hotărâre judecătorească, respectiv Decizia civilă nr. 1792/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 22885/2005.

Consecințele grave ale acestei încălcări continuă, susține revizuenta, deoarece Ministerul Finanțelor nu face plata sumei de 346.404.176.711,00 lei vechi pe cale amiabilă, motiv pentru care a folosit calea deschisă a revizuirii Deciziei civile nr. 1792/2006.

Prezentând motivele de fapt, revizuenta a arătat, în esență, că prin cererea înregistrată la Tribunalul București și care a format obiectul Dosarului nr. 859/2005 a solicitat obligarea Ministerului Finanțelor la plata sumei de 346.404.176.711,00 lei vechi cu titlu de dobânzi legale și cheltuieli de judecată, acțiune ce a fost respinsă pe motiv că dreptul său la dobânzi a fost prescris.

Curtea de Apel București prin Decizia nr. 59/2006 a respins excepția prescrierii invocată de Ministerul Finanțelor și a făcut o corectă aplicare a art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și a constatat că dreptul său la dobânzi ca prestații succesive este neprescris pe perioada 11 februarie 2003 și data achitării integrale a debitului principal, respectiv 13 august 2003 și 2 iunie 2004.

Înalta Curte prin Hotărârea nr. 1792 din 23 mai 2006 a respins argumentele societății referitor la faptul că fiecare zi de întârziere a condus la începerea unui nou termen de prescripție și a decis că dreptul la dobânzi a fost accesoriu în raport cu dreptul de a executa hotărârea judecătorească din februarie 2000, și, prin urmare, acest drept a fost prescris în termen de trei ani de la data la care hotărârea a devenit definitivă.

În aceeași perioadă, de fapt la aceeași dată 11 februarie 2005, susține revizuenta, a introdus și o altă cerere (Dosar nr. 863/2005) prin care a solicitat dobânzi în sumă de 33.863.295.836, 00 lei vechi calculate pe perioada decembrie 2001 - iulie 2003 pentru plata cu întârziere a debitului de 64.507.000.000,00 lei vechi stabilit prin titlul executor Sentința civilă nr. 2079 din 31 martie 1999 definitivă prin Decizia Curții de Apel București nr. 2934 din 26 noiembrie 1999 (Dosar nr. 22173/2/2005).

În acest dosar, susține revizuenta, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul Ministerului de Finanțe prin Decizia nr. 3128 din 24 octombrie 2006, întrucât dobânda de întârziere reprezintă o prestație succesivă, și s-a constatat că acestea au fost datorate pentru fiecare zi de întârziere până la plata întregii datorii, respectiv până la data de 13 august 2003. În ceea ce privește prescrierea dreptului Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat ca fiecare zi de întârziere a dus la începerea unui nou termen de prescripție de trei ani. Având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 11 februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat că pentru perioada cuprinsă între 11 februarie 2002 și 4 august 2003 societatea SC A. SA are dreptul de a primi plata dobânzilor de întârziere.

Revizuenta arată că, SC A. SA a formulat plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar prin Hotărârea din 31 martie 2015 în cauza "SC A. SA împotriva României" (publicată în M. Of., Partea I nr. 677/07.09.2015) s-a dispus: "1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenție; 3. Hotărăște că nu este cazul să analizeze capătul de cerere menționat în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 4. Hotărăște: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, suma de 94.933 euro (nouăzeci și patru mii nouăsute treizeci și trei euro), care va fi convertită în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plății pentru cheltuielile de judecată; b) că de la expirarea acestui termen și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de credit marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.".

În continuarea motivării revizuenta a prezentat, în sinteză, argumentele Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, arătând, în esență, că s-a reținut încălcarea de către instanța națională a art. 6 alin. (1) din Convenție și "... că aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958 în speță este arbitrară și aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, de vreme ce nimic nu permite Înaltei Curți să tragă concluzii cu privire la caracterul tardiv al cererii reclamantei, în prezența unei norme de drept și a unei jurisprudențe suficient de clare în sens contrar ...".

Totodată, în continuarea motivării, revizuenta a prezentat istoricul evoluției cauzei, prezentând, opinii privind fondul litigiului referitoare la prescrierea dreptului material la acțiune al SC A. SA, precum și motivele pentru care decizia solicitată a fi revizuită este nelegală.

Pentru aceste motive revizuenta a solicitat admiterea cererii de revizuire, schimbarea în tot a Deciziei nr. 1792 din 23 mai 2006 în sensul de a respinge recursul declarat de Ministerul Finanțelor, menținerea Deciziei nr. 59 din 9 februarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București și să se constate că cererea pentru dobânzi legale nu este prescrisă pe perioada 11 februarie 2002 - 13 august 2003, pentru creanța de 254.492.471.827 lei vechi și pentru perioada 11 februarie 2002 - 2 iunie 2004 pentru creanța de 264.660.018.669 lei vechi, urmând ca instanța de fond, Tribunalul București, să stabilească cuantumul sumelor datorate de către Ministerul Finanțelor către SC A. SA în baza unei expertize contabile.

Analizând cererea de revizuire în raport de motivul invocat, Înalta Curte constată caracterul fondat al acesteia, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 322 (1) pct. 9 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere și dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Consacrarea acestui motiv de revizuire a fost necesară pentru a crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, atunci când se constata aceasta situație printr-o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest caz de revizuire, instanța trebuie să verifice pe de o parte, dacă exista o hotărâre pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale printr-o hotărâre judecătorească internă și, pe de altă parte, dacă consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

În speța de față, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a pronunțat prin decizia din data de 31 martie 2015, în cauza "SC A. SA împotriva României", hotărâre definitivă prin neatacarea acesteia în condițiile art. 44 alin. (2) din Convenție, constatând ca a avut loc o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenția Europeană, determinată de încălcarea principiului securității raporturilor juridice, pe motivul "că decizia din 23 mai 2006 a Înaltei Curți, care a respins ca prescrisă cererea reclamantei, apare ca fiind diametral opusă Decretului nr. 167/1958, așa cum este interpretat de către însăși Înalta Curte și de jurisprudența constantă a altor curți și tribunale. Această decizie a suprimat orice posibilitate pentru reclamantă de a obține daune-interese pentru plata cu întârziere de către stat a creanței a cărei titulară era reclamanta, în temeiul sentinței din 1 februarie 2000." .

Totodată, Curtea Europeană a reținut că, "în speță, aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958 a fost arbitrară și a adus atingere principiului securității raporturilor juridice, de vreme ce nimic nu permitea Înaltei Curți să concluzioneze cu privire la caracterul tardiv al cererii reclamantei, în prezența unei norme de drept și a unei jurisprudențe suficient de clare în sensul contrar."

Încălcarea constatată de Curtea Europeană are consecințe grave, care continuă să se producă și care nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, cu atât mai mult cu cât, chiar instanța europeană a considerat că "cea mai potrivită remediere pentru reclamantă ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea sa, a procedurii litigioase.".

În condițiile în care hotărârea a cărei revizuire se solicită a rămas în vigoare, ea continua să-și producă efectele și consecințele grave ale încălcării dreptului la care face referire decizia Curții Europene, situație în care înlăturarea acestor consecințe nu poate fi realizată decât prin revizuirea acestei hotărâri.

Înalta Curte, analizând recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 59 din 9 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, prin prisma motivelor invocate, constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Deși recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății. Astfel, din sinteza motivelor de recurs se constată că recurenta a indicat formal pct. 8 ale art. 304 C. proc. civ. fără o minimă argumentare pentru ca instanța de recurs să poată analiza decizia recurată din perspectiva acestui motiv, drept pentru care va fi respins.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva acestui motiv recurenta a criticat decizia recurată, privind aplicarea Decretului nr. 167/1958 susținând incidența dispozițiilor art. 1 alin. (2) din același act normativ și a faptului că termenul de prescripție a început să curgă de la data rămânerii definitive a Deciziei Curții de Apel București nr. 1930 și anume 23 iunie 2000.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte în speță, se constată că, așa cum corect a apreciat și instanța de apel, de la data de 23 iunie 2000 a început să curgă dreptul creditorului obligației de a obține executarea silită a titlului executoriu, fiind deci vorba despre prescripția dreptului de a obține executarea silită și nu despre prescripția dreptului material la acțiune.

Cum în cadrul termenului de prescripție creditoarea obligației a solicitat încuviințarea executării silite, ce a fost admisă de Judecătoria Sectorului 5, prin încheierea de la data de 9 iulie 2002, cursul prescripției a fost întrerupt pe data depunerii cererii de încuviințare a executării silite, de la acest moment începând să curgă un nou termen de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a obligației principale și cum nu au trecut trei ani până în momentul în care intimatul și-a executat această obligație, nici prescripția dreptului de a obține executarea silită nu a operat.

În cauză, se constată că, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii aferente obligației principale, iar aceste dobânzi reprezintă prestații succesive, ce se prescriu în conformitate cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Este adevărat că art. 12 din Decretul nr. 167/1958 nu precizează când începe să curgă prescripția extinctivă în cazul prestațiilor succesive, însă având în vedere regulile incidente acestei instituții prescripția dreptului material la acțiune cu privire la fiecare prestație în parte, va începe să curgă la data când aceasta a devenit exigibilă. Într-o altă exprimare, în cazul prestațiilor succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când a devenit exigibilă fiecare dintre aceste prestații.

Așa cum corect a constatat și instanța de apel, de la data de 23 iunie 2000 a început să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor, iar pentru fiecare zi a curs un termen separat de prescripție și având în vedere data de 11 februarie 2005, data expedierii prin poștă a cererii de chemare în judecată, dreptul la acțiune privind dobânzile pentru perioada 23 iunie 2000 - 11 februarie 2005 s-a prescris, nefiind însă prescris dreptul la dobânzi pentru perioada cuprinsă între data de 11 februarie 2005 și data achitării integrale a debitului principal.

Prin urmare, constatând întrunite condițiile cerute de art. 322 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de revizuire formulată de SC A. SA, va schimba în tot Decizia nr. 1792 din 23 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în sensul că va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 59 din 9 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de revizuire formulată de revizuenta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 1792 din 23 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Schimbă în tot decizia supusă revizuirii în sensul că:

Respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 59 din 9 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2016.

Procesat de GGC - CL