ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4850/2020

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 14.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene la plata sumei de 25.340 RON, reprezentând dobânzi pentru perioada 25.10.2013-12.10.2017, aferente sumei de 87.501,91 RON reținută de pârât în temeiul Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/03.09.2013, act administrativ anulat definitiv. II Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința nr. 44 din 7 martie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 25.340 RON, reprezentând dobânzi pentru perioada 25.10.2013-12.10.2017, aferente sumei de 87.501,91 RON reținută de pârât în temeiul Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/03.09.2013. III Recursul formulat de pârât

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ., a solicitat casarea în tot a hotărârii instanței de fond, și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, în ipoteza casării cu reținere, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, a arătat că a invocat excepția inadmisibilității cererii de obligare la plata sumei cu titlu de dobândă, excepție cu privire la care prima instanță nu a arătat motivele pentru care a înlăturat-o, iar în subsidiar a arătat că, după cum reiese din prevederile art. 8, art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, intimata - reclamantă nu a opus o hotărâre judecătorească prin care să fie obligat la plata creanței principale, suma de 87.501,91 RON, astfel încât să se poată pretinde și sume accesorii acesteia.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii trebuie să fie deopotrivă în strictă concordanță cu măsurile luate de instanță prin dispozitiv, pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă. Așa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, prima instanță nu a arătat care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările sale. În ipoteza în care instanța de control judiciar ar casa hotărârea, dar ar reține cauza, în rejudecare solicită admiterea excepției inadmisibilității și respingerea cererii de chemare în judecată, având în vedere motivele invocate prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, pe care le reiterează.

Astfel cum reține în mod corect și prima instanță, ca urmare a refuzului de a restitui suma de 87.501,91 RON reținută în baza Notei de constatare nr. x/03.09.2013, anulată definitiv, precum și plata dobânzilor aferente acesteia, calculate începând cu 25.10.2013, data reținerii sumei, și până la data plății/restituirii, reclamanta a formulat plângerea prealabilă împotriva refuzului de a răspunde respectivei cereri, soluționată prin adresa MDRAPFE nr. x/12.10.2017, în sensul că suma de 87.501,91 RON a fost compensată din suma de 1.750.038,30 RON fără TVA reprezentând creanță bugetară stabilită prin Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/13.06.2016, în baza art. 38 lit. d) din O.U.G. nr. 66/2011.

Din analiza motivelor care stau la baza cererii de chemare în judecată, rezultă că intimata-reclamantă s-a considerat vătămată de admiterea doar in parte a cererii sale prin adresa MDRAPFE nr. x/12.10.2017, respectiv compensarea sumei de 87.501,91 RON, fără a face vreo referire la "dobânzile aferente reținerii nelegale a debitului principal". Intimata -reclamantă a invocat refuzul nejustificat de soluționare a cererii de plată a dobânzilor aferente sumei de 87.501,91 RON, împrejurare în considerarea căreia arată că art. 18 din Legea nr. 554/2004 reglementează soluțiile pe care le poate da instanța de contencios administrativ, iar pentru ipoteza prevăzută de art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, respectiv formularea plângerii prealabile și nerezolvarea sa, soluția este de obligare pe cale judecătorească a organului emitent la soluționarea acesteia, în ipoteza analizată instanța neavând competență decât a obliga instituția, învestită cu rezolvarea cererii, să o soluționeze; reclamanta a înțeles să pretindă direct instanței obligarea pârâtului la plata de dobânzi, ceea ce justifică solicitarea sa de admitere a excepției și respingere a acțiunii ca inadmisibilă.

Apreciază că dispozițiile legale privitoare la învestirea instanței oricum au fost eludate. Astfel, potrivit mecanismelor de control sub prerogative judecătorești prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004, poate fi supusă analizei instanței de contencios numai decizia care cuprinde soluția dată în procedura administrativă și doar în măsura în care instanța ar constata nelegalitatea și netemeinicia acesteia ar putea trece la analizarea actului administrativ. În ipoteza în care instanța ar aprecia că prin adresa MDRAPFE nr. x/12.10.2017 s-a răspuns cererii reclamantei de plată a dobânzii, atunci reclamanta ar fi trebuit să solicite anularea acesteia, cu consecința obligării la plata dobânzii, această a doua cerere având caracter subsidiar celei dintâi. Astfel, solicitarea de obligare la plata dobânzii fără anularea respectivei decizii denotă încălcarea dispozițiilor imperative cu caracter special invocate, ceea ce conferă un fine de neprimire a pretențiilor.

În subsidiar, recurentul a arătat că, potrivit prevederilor art. 8, art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, intimata-reclamantă nu a opus o hotărâre judecătorească prin care să fie obligat la plata creanței principale, suma de 87.501,91 RON, astfel încât să se poată pretinde și sume accesorii acesteia. Suma de 87.501,91 RON a făcut obiectul Notei de constatare nr. x/03.09.2013, anulată prin sentința nr. 150/F/17.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, pronunțată în temeiul Legii nr. 554/2004, instanța nu a stabilit nicio obligație în sarcina pârâtului, ci a dispus numai anularea actelor administrative, context în care hotărârea nu reprezintă titlu executoriu pentru obligația de restituire a debitului principal, deci cu atât mai puțin pentru sume accesorii aferente acestuia.

Potrivit art. 8 alin. (1), art. 18, art. 19 din Legea nr. 554/2004, în vederea valorificării pe deplin a pretențiilor, o acțiune în contencios administrativ presupune, pentru satisfacerea folosului practic urmărit, îndeplinirea a două condiții: anularea actului, iar cea de-a doua, repararea pagubei în vederea înlăturării efectelor produse de actul respectiv, implicit a repunerii în situația anterioară, fără de care cererea de anulare ar fi superfluă, chiar și prima instanță reținând incidența în cauză a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004. Astfel, legea specială în materia contenciosului administrativ prevede în mod expres că pentru repararea prejudiciului, în scopul repunerii în situația anterioară, este necesară învestirea instanței cu o cerere în acest sens, pe cale de consecință, pentru a putea pretinde dobânzi, reclamanta trebuia să opună o hotărâre judecătorească care să stabilească obligația de restituire a debitului principal, condiție neîndeplinită în speță, lipsa unui titlu executoriu care să stabilească obligația de plată a debitului principal are drept consecință lipsa dreptului de a pretinde sume accesorii acestuia, precum și a obligației corelative de a le plăti.

Oricum, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. Dreptul la executare în materia contenciosului administrativ se naște la momentul rămânerii definitive a hotărârii (în speță 16.11.2016), iar legiuitorul i-a acordat debitorului obligat printr-o hotărâre judecătorească în temeiul Legii nr. 554/2004 un termen de executare voluntară de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, numai după împlinirea acestuia creditorul putând să recurgă la executare silită, astfel cum prevede art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Pe cale de consecință, numai după împlinirea respectivului termen s-ar putea pretinde și acordarea de dobânzi ca sancțiune a neexecutării culpabile a obligației.

Or, în speță, reclamanta nu a opus o hotărâre judecătorească de obligare la plata sumei de 87.501,91 RON, astfel că nici nu a început să curgă termenul de 30 de zile de la rămânerea sa definitivă, pentru ca, după împlinirea lui, reclamanta să poată pretinde dobânzi, în caz de neexecutare a obligației. Pe cale de consecință, nu s-a născut dreptul reclamantei de a pretinde dobânzi pentru suma de 87.501,91 RON, ceea ce conferă caracter neîntemeiat cererii de acordare a sumei cu acest titlu.

În continuare, recurenta a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8) C. proc. civ.. A arătat că prima instanță a reținut în mod corect incidența în cauză a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004. Intimata-reclamantă a cunoscut întinderea pagubei la momentul pronunțării de către Curtea de Apel Brașov a sentinței civile nr. 150/F/17.10.2014, prin care a fost anulată Nota de constatare nr. x/03.09.2013, care stabilea suma de 87.501,91 RON, ale cărei accesorii se solicită în prezenta cauză. Cu toate acestea, a introdus acțiunea la data de 14.11.2017, astfel cum rezultă de pe portalul instanțelor de judecată, iar nu 17.06.2017, cum în mod greșit a reținut instanța de fond. Or, în mod neîntemeiat, dar și contradictoriu, prima instanță a apreciat că dreptul la acțiune nu ar fi prescris, aprecierea potrivit căreia termenul de prescripție ar fi început să curgă de la momentul soluționării definitive a dosarului nr. x/2014 nu este susținută de dispozițiile legale pe care tocmai instanța de fond le-a apreciat incidente, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu poate fi reținut raționamentul primei instanțe nici în ceea ce privește întinderea dreptului la dobânzi. Deși prin hotărârea recurată instanța a menționat că, față de principiul disponibilității prevăzut de art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., "se va pronunța numai în limitele învestirii - dobânda aferentă sumei de 87.501,91 RON calculată pentru perioada 25.10.2013-12.10.2017", a înțeles să antameze și analiza modalității de compensare a creanței principale, sens în care a reținut că nu s-ar fi făcut vreo dovadă cu privire la acest aspect. Or, chiar intimata-reclamantă a solicitat doar acordarea sumelor cu titlu de accesorii ale celor 87.501,91 RON, tocmai în considerarea faptului că a recunoscut compensarea acestei sume chiar prin acțiunea dedusă judecății, astfel că era exclusă orice analiză a primei instanțe referitoare la acest aspect, inclusiv prin prisma faptului că aceasta nu a fost învestită în prezenta cauză cu o contestație împotriva Notei de nereguli nr. x/13.06.2016 sau cel puțin a adresei nr. x/12.10.2017, prin care intimata a fost încunoștiințată cu privire la compensarea sumei.

Cu toate acestea, în mod greșit s-a reținut că nu s-a realizat compensarea sumei de 87.501,91 RON prin Nota de nereguli nr. x/13.06.2016. Astfel, chiar dacă asupra întregului contract nr. x/20.09.2012 a fost stabilită în principiu o corecție financiară de 10% din valoarea contractului, raportat la fiecare cerere de rambursare în parte formulată s-au aplicat corecțiile financiare corespunzătoare, în baza cărora au fost stabilite creanțele bugetare. Astfel, conform celor menționate în Nota nr. x/13.06.2016, la punctul 12 - Documente probante, pentru cererea de rambursare nr. x/17.09.2013 s-a stabilit o creanță bugetară în sumă totală de 87.501,92 RON, ceea ce reprezintă 5% din valoarea solicitată la rambursare de către beneficiar, ținându-se cont de corecția de 5% aplicată anterior în baza Notei de constatare nr. x/03.09.2013. Astfel, compensarea sumei de 85.751,87 RON reținută în baza Notei de constatare nr. x/03.09.2013 a fost realizată la momentul emiterii Notei nr. x/13.06.2016.

În ceea ce privește perioada pentru care s-a solicitat acordarea sumei cu titlu de dobânzi aferente sumei de 87.501,91 RON, prima instanță a reținut exact intervalul de timp solicitat de intimata - reclamantă, fără a arăta motivele pentru care a apreciat astfel. Or, Nota de constatare nr. x/03.09.2013, prin care s-a individualizat debitul principal, a fost anulată prin sentința nr. 150/F/17.10.2014, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3138/15.11.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014, întrucât, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, recursul suspendă executarea. Mai mult, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul i-a acordat debitorului obligat printr-o hotărâre judecătorească în temeiul Legii nr. 554/2004 un termen de executare voluntară de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, numai după împlinirea acestuia creditorul putând să recurgă la executare silită, astfel cum prevede art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, în ipoteza în care sentința civilă nr. 150/F/17.10.2014 ar fi stabilit obligația de restituire a sumei de 87.501,91 RON, s-ar fi putut avea în vedere posibilitatea acordării de dobânzi reclamantei cel mai devreme începând cu rămânerea sa definitivă (16.11.2016). Chiar și prima instanță a validat susținerile sale, apreciind că, potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, prescripția dreptului de a cere dobânzi a început să curgă de la data anulării definitive a actului administrativ, 15.11.2016. Or, în acest context, în mod contradictoriu prima instanță a apreciat că dreptul de a cere dobânzi s-a născut la data de 15.11.2016, iar obligația corelativă de a-i fi plătite, la data de 25.10.2013.

Adaugă că prin prevederile art. 2 din O.G. nr. 22/2002 legiuitorul a înțeles să îi acorde debitorului persoană juridică de drept public un termen de 6 luni de plată voluntară în vederea identificării resurselor financiare necesare. Or, solicitarea de calculare a dobânzii mai înainte de data de 17.05.2017 (30 de zile de la soluționarea definitivă a cauzei, 16.11.2016, la care se adaugă termenul de grație de 6 luni reglementat de O.G. nr. 22/2002), nesocotește prevederile legale incidente, astfel că are caracter neîntemeiat. Oricum, suma de 87.501,91 RON a fost stinsă prin compensare, aplicarea sancțiunii suportării dobânzii pentru neexecutare culpabilă nemaiavând temei.

De asemenea, recurentul a arătat că nu are caracter întemeiat nici raționamentul instanței referitor la cuantumul dobânzilor solicitate, aferente sumei de 85.751,87 RON, întrucât algoritmul de calcul al acestora în baza Codului de procedură fiscală nu poate fi primit.

Potrivit art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "în cazul creanțelor contribuabilului/plătitorului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligații fiscale de plată și care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul/plătitorul este îndreptățit la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea creanței fiscale individualizate în actul administrativ anulat și până în ziua restituirii sau compensării creanței contribuabilului/plătitorului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal". Ceea ce omite prima instanță să aibă în vedere este tocmai teza finală a art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, potrivit căreia "această prevedere nu se aplică în situația în care contribuabilul/plătitorul a solicitat acordarea de despăgubiri, în condițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare.

Or, împrejurarea că se află în ipoteza reglementată de prevederile citate înlătură întreg raționamentul instanței de fond întemeiat pe Codul de procedură fiscală și dă eficiență celui întemeiat pe dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011. Astfel, după cum a arătat anterior, dobânzile pretinse sunt aferente sumei de 87.501,91 RON, care a făcut obiectul Notei de constatare nr. x/03.09.2013. Respectivul act administrativ a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, astfel că principiul accesorium sequitur principale atrage în speță aplicarea cu prioritate a acestui act normativ, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Or, în conformitate cu art. 42 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, "rata dobânzii datorate este rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României în vigoare la data întocmirii procesului-verbal de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate".

Potrivit dispozițiilor legale, dacă în sarcina beneficiarului a fost stabilită o creanță bugetară rezultată din nereguli, iar aceasta nu a fost achitată la expirarea termenului de plată stabilit în titlul de creanță, respectiv în 30 de zile de la data comunicării titlului de creanță, se calculează în sarcina acestuia dobândă la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României. Or, în contextul în care autoritatea de management-creditoare are obligația legală de a calcula beneficiarului - debitor dobânda la nivelul BNR, mutatis mutandis raționamentul este similar și în cadrul raportului dintre beneficiar - creditor și autoritate de management - debitor, care este același, doar părțile inversându-și calitatea. IV Apărările formulate de intimata reclamantă

Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat, cu privire la excepția inadmisibilității, că instanța de fond s-a pronunțat asupra acestei excepții la termenul din 23.01.2018, cu motivația aferentă cuprinsă în încheiere.

Pe fondul excepției, fără nici o motivare coerentă, aprecierile sunt contradictorii, pe de o parte susține faptul că ar fi înțeles să formuleze plângerea prealabilă nr. x/05.10.2017, dar pe de altă parte invocă inadmisibilitatea acțiunii dată de lipsa plângerii prealabile. Prevederile legale îndreptățesc orice petent să se adreseze instanțelor de judecată, în cazul lipsei unui răspuns la cererile acestuia, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, adică în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia, iar prin raportare la data înregistrării plângerii nr. x/05.10.2017, la data de 14.11.2017 (data înregistrării cererii de chemare în judecată), se constată depășit acest termen de soluționare, respectiv se constată refuzul nejustificat al pârâtului.

Cu privire la apărările subsidiare, acordarea de dobânzi reprezintă obiectul acțiunii pendinte, sens în care apărările sunt de neînțeles. Mai mult, chiar pârâtul (re)cunoaște dreptul său de a formula acțiune separată pentru acordarea acestor dobânzi, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la incidența prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pârâtul nu a reușit să observe, cu privire la dobânzi, temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

În ceea ce privește perioada de acordare a penalităților, reiterează prevederile art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscală și principiul reparării integrale a unui prejudiciu, cu mențiunea faptului că lipsirea de folosința sumelor nelegal reținute de pârât reprezintă un evident prejudiciu, încă de la momentul executării acestor sume.

Cu privire la data la care o parte într-un litigiu de contencios administrativ poate cunoaște întinderea pagubei, recurenta pare a nesocoti voit prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, recursul suspendă executarea, dar mai mult, întinderea pagubei este cunoscută doar în momentul compensării, până la acest moment paguba continuând să se producă. Mai mult, repararea pagubei în condițiile legii contenciosului administrativ este posibilă doar ca urmare a anulării unui act administrativ, anulare dispusă definitiv doar prin decizia Înaltei Curți din recurs, aspect reținut chiar și de recurentă, dar nevalorificat în modul dispus de legiuitor

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor O.G. nr. 22/2002, orice aprecieri sunt străine cauzei, actul normativ reglementând executarea silită, respectiv o altă etapă a procesului civil

Cu privire la incidența tezei finale a prevederilor art. 182 alin. (2) Codul de procedură fiscală, raportat la art. 18 din Legea nr. 554/2004, învederează că acțiunea a fost întemeiată pe art. 19 (și nu 18) din Legea nr. 554/2004. Oricum, prevederile art. 182 alin. (2) interzic cumulul unor alte despăgubiri cu dobânda prevăzută la art. 174 alin. (5), aspect străin cauzei pendinte.

Cu privire la cuantumul dobânzilor, menține aprecierile din cererea de chemare în judecată, conform cărora dobânda se calculează conform art. 182 alin. (4) din Codul de procedură fiscală. Perioada pentru care se calculează dobânda este cuprinsă între data de 25.10.2013 (data reținerii nelegale a sumelor) și 12.10.2017 (data așa-zisei compensări comunicată prin adresa nr. x/12.10.2017), respectiv 1448 zile. Raportat la faptul că dobânda pentru fiecare zi de întârziere este de 17,50/zi (87501,91 RON x 0,02%/zi) și cu luarea în considere a numărului de zile de reținere a debitului principal (1448 de zile), rezultă suma de 25.340 RON, solicitată prin acțiunea pendinte. În fapt, deși fără interes, raportat la suma identică indiferent de modul de calcul, apreciază că prin art. 42 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 s-a instituit o excepția de la regula prevăzută de art. 182 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, iar excepția privește exclusiv pârâtul și este de strictă interpretare. V Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6) și pct. 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept avute în vedere de instanță pentru pronunțarea sentinței. Contrar susținerilor recurentului, instanța a reținut situația de fapt din probele administrate, dispozițiile legale incidente, și a expus concret, în raport de motivele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și susținerile pârâtului, argumentele de fapt și de drept pentru care a admis cererea de chemare în judecată și a înlăturat apărările formulate de pârât.

Excepția inadmisibilității cererii a fost pusă în discuția părților la termenul de judecată din data de 23.01.2020 și a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea pronunțată la acea dată, considerentele avute în vedere de instanța de fond fiind expuse, de asemenea, în aceeași încheiere. Instanța de fond a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă cererea societății reclamante de obligare a pârâtului la plata unei sume reprezentând dobânzi pentru intervalul de timp în care pârâtul a reținut suma de 87.501,91 de RON, în baza unui act administrativ emis de acesta, ce a fost anulat de instanța de judecată prin hotărâre judecătorească definitivă; a reținut că, anterior litigiului, reclamanta s-a adresat pârâtului cu o cerere în sensul restituirii debitului și accesoriilor, că sunt aplicabile dispozițiile art. 1, 8 și 19 din Legea nr. 554/2004, argumentele de inadmisibilitate nefiind întemeiate, neavând relevanță faptul că prin hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ, în baza căruia a fost reținută suma la care se solicită aplicarea și achitarea dobânzii legale, nu s-a dispus restituirea debitului principal.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", în cadrul căruia vor fi analizate și susținerile referitoare la inadmisibilitatea cererii, se rețin următoarele.

Prin Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/03.09.2013 privind contractul de lucrări nr. x/20.09.2012 aferent proiectului "Extinderea și modernizarea sistemelor de apă și apă uzată în județul Covasna", emisă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, titlu de creanță potrivit art. 21 alin. (20) din acest act normativ, Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice - Direcția Generală AM POS Mediu a aplicat reclamantei o corecție financiară de 5% din valoarea contractului nr. x/20.09.2012 (17.500.383 RON), în cuantum de 875.019,15 RON.

Prin Decizia Comisiei de soluționare a contestațiilor nr. 134129/04.10.2013 a fost soluționată contestația formulată de reclamantă împotriva Notei nr. x/03.09.2013. S-a constatat că a fost încadrată greșit fapta în anexa 2, în loc de anexa 1 a O.U.G. nr. 66/2011, a fost admisă în parte contestația, anulată Nota de constatare nr. x/03.09.2013 și s-a dispus emiterea unui nou titlu, cu menținerea abaterii și a încadrării corecției.

Prin adresa din 25.10.2013, s-a comunicat reclamantei faptul că, în urma efectuării verificărilor la cererea de rambursare nr. x/17.09.2013 aferentă proiectului "Extinderea și modernizarea sistemelor de apă și apă uzată în județul Covasna", valoarea cheltuielilor eligibile autorizate de către autoritatea de management este de 1.801.681,53 RON, valoarea prefinanțării recuperate prin cererea de rambursare nr. x din 17.09.2013 este de 529.69437 RON, iar din factura nr. x/12.09.2013, aferentă contractului nr. x/20.09.2012 (CL12), a fost dedusă suma de 87.501,91 RON, ca urmare a aplicării corecției de 5% stabilită conform Notei de constatare și stabilire a corecțiilor financiare nr. x/03.09.2013.

Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/03.09.2013 și Decizia Comisiei de Soluționare a Contestațiilor nr. 134129/04.10.2013 au fost anulate prin sentința nr. 150/F/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. x/2014. Recursul formulat de pârât împotriva sentinței nr. 150/F/17.10.2014 a fost respins prin Decizia nr. 3138/15.11.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/13.06.2016, încheiată de Ministerul Fondurilor Europene - Autoritatea de management POS Mediu ca urmare a Decizia Comisiei de soluționare a sontestațiilor nr. 134129/04.10.2013, s-a aplicat reclamantei o corecție de 10% din valoarea fără TVA a contractului nr. x/20.09.2012, valoarea corecției financiare fiind 1.750.038,30 RON, iar valoarea creanței bugetare rezultate din aplicarea corecției 1.732.630,15 RON. S-a menționat că sumele neeligibile rezultate ca urmare a aplicarii corecției au fost incluse in cererile de plată/rambursare; în ceea ce privește cererea de rambursare nr. x/17.09.2013, inclusă in DLC 59, s-a indicat valoarea totală de 87.501,92 RON. Contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva acestei Note a fost respinsă prin Decizia nr. 70465/17.08.2016.

Prin sentința nr. 159/26.10.2017, pronunțată în dosar nr. x/2017, Curtea de Apel Brașov a anulat Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/13.06.2016 și Decizia nr. 70465/17.08.2016. Prin Decizia nr. 471/29.01.2020, ulterior pronunțării sentinței recurate prin prezentul recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul formulat de pârât împotriva acestei sentințe.

La data de 31.08.2017, reclamanta a comunicat pârâtului cererea de restituire a sumei de 87.501,91 RON, reținută în temeiul Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/03.09.2013, și a dobânzilor aferente acesteia, începând cu data de 25.10.2013 și până la data restituirii debitului principal. Pârâtul nu a răspuns acestei solicitări, astfel că reclamanta s-a adresat din nou pârâtului și a solicitat restituirea sumei de 87.501,91 RON și plata dobânzilor aferente acesteia.

Prin adresa MDRAPFE nr. x/12.10.2017, pârâtul a comunicat reclamantei faptul că a emis, ca urmare a Deciziei nr. 134129/04.10.2013, Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/13.06.2016, prin care s-a stabilit aplicarea unei corecții de 10% din valoarea contractului, în sumă de 1.750.038,30 RON fără TVA (17.500.383,00 RON x 10%), la calculul creanței bugetare ținându-se cont de faptul că prin cererea de rambursare nr. x/17.09.2013 s-a reținut procentul de 5% aferent corecției financiare din Nota de constatare nr. x/03.04.2013, astfel că la suma solicitată la rambursare de către beneficiar s-a aplicat doar un procent de 5% și nu de 10%. A arătat că, ținând cont de aceste aspecte, "se va proceda la stingerea obligațiilor Autorităti de Management pentru POS Mediu ce decurg din Decizia ICCJ nr. 3138/15.11.2016 prin compensarea sumei de 85.751,87 RON (...) sume datorate de către S.C. Gospodărie Comunală S.A în baza Notei de constatare nr. x/13.06.2016, conform prevederilor art. 38 lit. d) din Ordonanța de Urgență nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene si/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, cu modificările și completările ulterioare".

Susținerile recurentei privind inadmisibilitatea acțiunii, motivat de faptul că singurul demers posibil era acela de a învesti instanța cu o acțiune de obligare a sa la soluționarea cererii de plată a dobânzii și de faptul că poate fi supusă analizei instanței de contencios numai decizia care cuprinde soluția dată în procedura administrativă, astfel că reclamanta ar fi trebuit să solicite anularea adresei MDRAPFE nr. x/12.10.2017, sunt nefondate.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond a constatat în mod corect că sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, conform cărora "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Faptul că reclamanta s-a adresat pârâtului, anterior sesizării instanței de contencios administrativ cu acțiunea în despăgubiri, cu cereri prin care a solicitat plata acestora, nu conduce la inadmisibilitatea acțiunii pentru motivele invocate de recurent.

Dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd sesizarea instanței de contencios administrativ de orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, pentru anularea actului și repararea pagubei ce i-a fost cauzată și, eventual, reparații pentru daune morale. Potrivit art. 18, instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă, iar "(3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru". În situația în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în același timp și despăgubiri, dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd formularea cererii de despăgubire pe cale separată, în termen de un an de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din conținutul art. 19 din Legea nr. 554/2004 rezultă că admisibilitatea acțiunii în despăgubiri în contencios administrativ este condiționată de soluționarea unei acțiuni în anularea unui act administrativ de către instanța de contencios administrativ și nu implică parcurgerea unei proceduri prealabile în cazul sesizării instanței de contencios administrativ cu acțiunea în despăgubiri ulterioară acțiunii îndreptate împotriva actului vătămător.

Susținerile recurentului privind faptul că, potrivit prevederilor art. 8, art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta nu a opus o hotărâre judecătorească prin care să fie obligat la plata sumei de 87.501,91 RON, prin sentința nr. 150/F/17.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel Brașov fiind dispusă numai anularea actelor administrative, nu și obligarea la restituirea sumei care face obiectul acestora, sunt nefondate.

Reclamanta a solicitat prin cererea de chemare numai dobânzile aferente sumei de 87.501,91 RON, reținută de pârât în temeiul Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/03.09.2013, anulată prin sentința nr. 150/17.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, definitivă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3138/15.11.2016, ca urmare a faptului că prin adresa nr. x/12.10.2017 pârâtul i-a comunicat reclamantei, care îi solicitase restituirea sumei de 87.501,91 RON și plata dobânzii aferente, "(...) stingerea obligațiilor Autorităti de Management pentru POS Mediu ce decurg din Decizia ICCJ nr. 3138/15.11.2016 prin compensarea sumei de 85.751,87 RON (...) sume datorate de către S.C. Gospodărie Comunală S.A în baza Notei de constatare nr. x/13.06.2016, conform prevederilor art. 38, lit. d) din Ordonanța de Urgență nr. 66/2011".

În ceea ce privește dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, susținerile recurentei privind faptul că nu i s-a opus o hotărâre judecătorească de obligare la plata sumei de 87.501,91 RON, astfel că nici nu a început să curgă termenul de 30 de zile, pe cale de consecință nici nu s-a născut dreptul la plata dobânzii, sunt nefondate.

Dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 se referă la obligația executării hotărârilor prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, care se efectuează de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, sau, în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar la cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din C. proc. civ.. Cauza de față nu privește executarea hotărârii în condițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, are ca obiect despăgubirile solicitate de reclamantă ca urmare a actului administrativ emis de pârât anulat prin hotărâre judecătorească definitivă.

Motivul de recurs privind faptul că, deși prima instanță a reținut în mod corect incidența în cauză a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în mod greșit a apreciat că termenul de prescripție ar fi început să curgă de la momentul soluționării definitive a dosarului nr. x/2014, întrucât reclamanta a cunoscut întinderea pagubei la momentul pronunțării de către Curtea de Apel Brașov a sentinței nr. 150/17.10.2014, prin care a fost anulată Nota de constatare nr. x/03.09.2013, este nefondat.

Instanța de fond a reținut că data de la care curge termenul de prescripție de un an este data anulării definitive a actului administrativ, 15.11.2016, iar raportat la această dată, de la care curge termenul de prescripție de 1 an, acțiunea formulată la data de 14.11.2017 este în termenul de prescripție.

Reglementarea din art. 19 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)", reprezintă o situație de excepție în raport de cea prevăzută de dispozițiile art. 18 alin. (3), care reprezintă regula în materia contenciosului administrativ, potrivit cărora cererea de despăgubiri se formulează odată cu acțiunea principală îndreptată împotriva actului administrativ.

În ceea ce privește termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în despăgubiri, prin Decizia nr. 22/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a stabilit că momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale, nefiind legată în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

S-a reținut prin această decizie că "82. (…) nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. (…) 87. Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. (…) 88. În felul acesta, prin noua regulă edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca prescripția să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titularului dreptului la acțiune nu i se poate reproșa inacțiunea, cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoașterii existenței dreptului sau a exigibilității acestuia ori a celui care ar fi ținut să răspundă, după caz".

Acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului, cererea formulată pe cale separată pentru despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal.

În acest sens, prin Decizia nr. 568 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 544 din 9 august 2007, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1) raportate la art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a reținut că "(...) termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situații în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaște existența și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire. După soluționarea acțiunii în anulare, aceasta poate estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziție un termen de un an pentru formularea unei astfel de acțiuni".

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, de asemenea, prin Hotărârea din 15 iulie 1963, pronunțată în Cauza Plaumann & Co. împotriva Comisiei Comunității Economice Europene (C-25/62), că "(...) un act administrativ care nu a fost anulat nu poate să constituie, în sine, o faptă cauzatoare de prejudicii în privința celor cărora li se adresează; că aceștia din urmă nu pot pretinde, așadar, daune interese ca urmare a acestui act".

Având în vedere natura juridică a actului administrativ vătămător anulat definitiv, natura despăgubirilor solicitate și întregul conținut al raportului de drept administrativ creat între părți, nu se poate reține, astfel cum recurentul susține prin cererea de recurs, raportat la circumstanțele cauzei, astfel cum au fost expuse anterior, că reclamanta dispunea de elemente care să-i ofere în mod rezonabil posibilitatea de a cunoaște întinderea pagubei produse de reținerea sumei solicitate la rambursare încă de la data pronunțării de către Curtea de Apel Brașov a sentinței nr. 150/17.10.2014, prin care a fost anulată Nota de constatare nr. x/03.09.2013, hotărâre nedefinitivă împotriva căreia pârâtul a formulat recurs, cale de atac care a suspendat executarea sentinței (conform art. 20 din Legea nr. 554/2004)

Este de observat, de altfel, că, deși prin sentința nr. 150/17.10.2014, la care recurentul pârât se raportează, au fost anulate Nota de constatare nr. x/03.09.2013 și Decizia de soluționare a contestației nr. 134129/04.10.2013, acesta a emis, ca urmare a Deciziei de soluționare a contestației nr. 134129/04.10.2013, Nota de constatare nr. x/13.06.2016, prin care a aplicat o corecție financiară de 10% (1.750.038,30 RON) din valoarea fără TVA a contractului nr. x/20.09.2012, prin care, astfel cum a comunicat reclamantei la data de 12.10.2017, pentru cererea de rambursare nr. x/17.09.2013 a reținut procentul de 5% aferent corecției financiare din Nota de constatare nr. x/03.04.2013, și nu de 10% (Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/13.06.2016 a fost ulterior anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, astfel cum s-a reținut anterior).

Susținerile recurentului privind faptul că instanța de fond a analizat modalitatea de compensare a creanței principale și a reținut că nu s-ar fi făcut vreo dovadă cu privire la acest aspect, deși prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat doar acordarea sumelor cu titlu de accesorii, fără a se contesta compensarea invocată de pârât, astfel că era exclusă orice analiză referitoare la acest aspect, sunt corecte, însă această împrejurare nu conduce la nelegalitatea sentinței.

Prin cererea de învestire a instanței, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 25.340 RON, reprezentând dobânzi aferente sumei de 87.501,91 RON, reținută de pârât în temeiul Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/03.09.2013, a arătat că perioada pentru care se calculează dobânda este cuprinsă între data de 25.10.2013 (data adresei nr. x/25.10.2013 prin care i-a fost comunicat faptul că a fost reținută suma de 87.501,91 RON în urma aplicării corecției stabilită prin Nota nr. x/03.09.2013) și data de 12.10.2017 (data compensării comunicate prin adresa nr. x/12.10.2017).

Reclamanta nu a contestat aspectele comunicate de către pârât prin adresa MDRAPFE nr. x/12.10.2017, cu privire la faptul că prin Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/13.06.2016, prin care s-a stabilit aplicarea unei corecții de 10% din valoarea contractului, la calculul creanței bugerate s-a ținut cont de faptul că prin cererea de rambursare nr. x/17.09.2013 s-a reținut procentul de 5% aferent corecției financiare din Nota de constatare nr. x/03.04.2013 și "se va proceda la stingerea obligațiilor (...) ce decurg din Decizia ICCJ nr. 3138/15.11.2016 prin compensarea sumei de 85.751,87 RON (...) sume datorate de către S.C. Gospodărie Comunală S.A în baza Notei de constatare nr. x/13.06.2016".

Pentru aceste motive, nu vor fi reținute considerentele instanței de fond referitoare la faptul că pârâtul nu a făcut dovada restituirii/compensării sumei de 87.501,91 RON, însă acest aspect nu conduce la nelegalitatea soluției instanței, întrucât instanța a precizat, având în vedere principiul disponibilității, că se va pronunța numai în limitele învestirii, dobânda aferentă sumei de 87.501,91 RON, calculată pentru perioada 25.10.2013 - 12.10.2017.

Susținerile recurentului privind faptul că aplicarea dobânzii pentru neexecutare culpabilă nu mai are temei, suma de 87.501,91 RON fiind stinsă prin compensare, că s-ar fi putut avea în vedere posibilitatea acordării de dobânzi cel mai devreme începând cu rămânerea definitivă (16.11.2016) a sentinței nr. 150/17.10.2014, prin care s-a anulat Nota nr. x/03.09.2013, sunt, de asemenea, nefondate.

Cererea de despăgubiri a fost formulată de reclamantă ca urmare a anulării actului administrativ, reprezentat de Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/03.09.2013, în temeiul căruia a fost reținută de la rambursare suma de 87.501,91 RON, în vederea acoperirii prejudiciului care i-a fost produs.

Instanța de fond a reținut că este cert faptul că debitul principal de 87.501,91 RON a fost reținut la data de 25.10.2013, în temeiul acestui act administrativ, fapt necontestat, fiind avută în vedere în mod corect, pentru stabilirea despăgubirilor, data la care a fost reținută suma cuvenită beneficiarului spre rambursare, așadar, contrar susținerilor recurentului, inclusiv perioada în care actul administrativ era în vigoare, în condițiile în care Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/03.09.2013 a fost anulată, iar refuzul de restituire a fost stabilit în mod definitiv ca fiind nelegal. Prezumția de legalitate a actului administrativ, în baza căruia suma a fost reținută de la rambursare, a fost răsturnată, cu efect retroactiv, de la data încheierii acestuia, prin anularea prin hotărâre definitivă a actului administrativ, astfel că pentru reținerea efectuată în temeiul acestuia nu mai exista un temei legal. În ceea ce privește data până la care s-au solicitat despăgubiri, 12.10.2017, recurentul nu a formulat critici concrete prin cererea de recurs.

Dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile, astfel cum s-a arătat anterior, și sunt nefondate și susținerile privind O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, act normativ care nu este incident în cauză, prin acesta fiind reglementată modalitatea de executare a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.

În ceea ce privește motivul de recurs care vizează cuantumul dobânzilor aferente sumei de 85.751,87 RON, Înalta Curte constată că instanța de fond, în lipsa unei dispoziții speciale în cuprinsul O.U.G. nr. 66/2011, a reținut în mod greșit dispozițiile art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Raportat la situația de fapt reținută, întrucât reclamanta a beneficiat tardiv de suma care i se cuvenea în baza cererii de rambursare, reținută prin actul administrativ nelegal, anulat prin hotărâre judecătorească definitivă, este îndreptățită la acordarea de despăgubiri, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 18 alin. (3) și art. 19 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Conform art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ poate să anuleze actul administrativ și "(3) (...) va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru". Dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 reglementează dreptul persoanei vătămate de un act administrativ să solicite despăgubiri, în condițiile în care acestea nu au fost solicitate cu ocazia cererii privind anularea actului considerat vătămător. Antrenarea răspunderii administrative în condițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 presupune existența unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanță, a unui prejudiciu cauzat de actul administrativ nelegal și culpa autorității publice emitente a acestui act.

Pentru stabilirea despăgubirilor trebuie să fie avută în vedere natura juridică a actului administrativ nelegal anulat și, în consecință, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor legale corespunzătoare. Prin actul administrativ anulat în cauză, Nota de constatare a neregulilor și de aplicare a corecțiilor financiare nr. x/03.09.2013, a fost aplicată o corecție financiară, măsură administrativă luată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 66/2011, care constă în excluderea de la finanțarea din fonduri europene și/sau fonduri publice naționale aferente acestora