ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 940/2022

Ședința publică din data de 16 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 10.11.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Europene Competitivitate: anularea în tot a Deciziei de soluționare a contestației nr. 24322/28.04.2017, emisă de pârât; anularea în tot a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, înregistrat la Ministerul Fondurilor Europene - DGPC sub nr. x/07.11.2016; exonerarea reclamantei de la restituirea debitului în cuantum de 2.701.845,06 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2930 din 20 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene; a anulat procesul-verbal de constatare nereguli și de stabilire creanțe bugetare nr. x/07.11.2016, emis de pârât; a anulat Decizia nr. 24322/28.04.2017 emisă de pârât; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumelor de 165,55 RON (60,55 RON + 105 RON taxe poștale) + 7.000 RON (onorariu avocat redus), cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, în prezent Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și menținerea actelor administrative atacate, ca fiind temeinic și legal întocmite.

În motivarea recursului a prezentat situația de fapt și a arătat, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că invocarea și admiterea nulității actelor de control de către instanță, prin prisma necomunicării proiectului de proces-verbal, reprezintă o ingerință nepermisă în limitele cadrului procesual stabilit de societate și, implicit, o încălcare flagrantă a principiului disponibilității.

În lipsa unor critici valide expuse în cuprinsul acțiunii, Curtea de apel s-a transformat într-un veritabil reprezentant convențional al intimatei și, invocând din oficiu o pretinsă nulitate relativă a actelor de control, o admite și desființează procesul-verbal și decizia. Astfel, în contradicție cu motivele de fapt și de drept invocate de societate, prima instanță invocă și motivează o pretinsă vătămare pe care ar fi suferit-o intimata prin prisma faptului că nu i-ar fi fost comunicat proiectul de proces-verbal pentru a-și putea expune eventualele obiecțiuni față de constatările echipei de control.

În cererea de chemare în judecată, societatea nu reclamă o pretinsă încălcare a disp. art. 21 alin. (14) și alin. (15) din O.U.G. nr. 66/2011, ce fac trimitere la proiectul de proces-verbal, pe care prima instanță le-a apreciat ca fiind eludate de așa manieră încât s-ar fi impus anularea actelor atacate, ci se face trimitere la o prezumată încălcare a alin. (21) a aceluiași articol, prin prisma faptului că procesul-verbal nu ar fi fost motivat în fapt și în drept suficient de clar pentru a se putea identifica și percepe, în mod corespunzător, cauzele ce justifică aplicarea sancțiunii primite.

Prima instanță a respins această critică apreciind în mod corect că actul atacat cuprinde suficiente detalii de natură a individualiza atât temeiurile de drept care au condus la aplicarea sancțiunii, cât și motivele de fapt care o justifică, însă, în mod paradoxal și în afara oricăror argumente ale intimatei în acest sens, identifică ea însăși o pretinsă carență a procesului-verbal în considerarea faptului că în etapele administrative anterioare emiterii lui nu i s-ar fi comunicat societății proiectul procesului-verbal.

Singura trimitere pe care societatea a făcut-o în acțiune la lipsa punctului său de vedere o reprezintă o singură frază (la pagina 9 al II-lea alineat) unde indică lacunar faptul că în cuprinsul procesului-verbal rubrica unde s-ar fi completat cu opinia structurii verificate nu este completată, iar ministerul "(...) nu a menționat motivul pentru care acest punct de vedere nu este analizat, respectiv dacă s-a solicitat sau nu acest punct de vedere al subscrisei, iar în caz afirmativ dacă acesta a fost formulat sau nu de subscrisa".

Cu toate acestea, societății îi fusese adusă la cunoștință abaterea consemnată în procesul-verbal încă din data de 17.03.2016 (cu aproape 5 luni anterior emiterii titlului de creanță) având în vedere că la acel moment ministerul a comunicat societății adresa nr. x/16.03.2016 prin care a notificat-o în sensul că "(...) vă reamintim că perioada de implementare a proiectului, conform Actului Adițional nr. 2/2015 la contractul nr. x/13.07.2012, s-a finalizat în data de 31.12.2015. În sensul celor de mai sus și având în vedere că cererea de rambursare finală (CR) a proiectului nu a fost depusă până în prezent la AM POS CCE (...), vă solicităm ca, în termen de 3 zile de la data primirii prezentei, să ne transmiteți un memoriu justificativ cu privire la stadiul de implementare al proiectului și situația economică a societății. În caz contrar, vă informăm că vom iniția alerta de neregulă în vederea stabilirii creanței bugetare."

Societatea nu a apreciat necesar a furniza un răspuns Notificării sau a se conforma în vreun fel aspectelor menționate în cuprinsul ei, acesta fiind și motivul pentru care în procesul-verbal nu este indicată o eventuală opinie a structurii verificate, respectiv indolența societății în a-și expune punctul de vedere față de aspectele care urmau a conduce la sancționarea sa.

Chiar dacă s-ar trece peste faptul că societatea nu a considerat necesar a răspunde Notificării, lipsa completării rubricii aferente punctului de vedere al structurii verificate fiind în totalitate imputabilă ei, existența unei eventuale nulități a actului administrativ în temeiul acestui pretins viciu era condiționată de dovedirea unei vătămări ce nu putea fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, dovedirea respectivei vătămări cade strict în sarcina celui care o invocă (cu toate că societatea nici nu invocă în acțiune nulitatea procesului-verbal pe acest considerent), respectiv a intimatei, care avea obligația de a indica expres atât prevederea legală pe care o apreciază ca fiind încălcată, cât și leziunea suferită prin încălcarea respectivă, în conformitate cu art. 1248 alin. (2) C. civ.

Prima instanță face trimitere la argumentele ministerului referitoare la lipsa unei vătămări în ceea ce o privește pe societate, pe care le și combate într-un mod original, dar care vizau lipsa unei vătămări prin prisma pretinsei încălcări la emiterea procesului-verbal a disp. art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, având în vedere că intimata aceste prevederi le-a apreciat ca fiind eludate și doar cu privire la o pretinsă nemotivare în fapt și în drept, nu pe cele ale art. 21 alin. (14) și (15) din același act normativ, pe care le invocă, pentru prima dată instanța în hotărâre.

Recurentul a mai susținut că nici în răspunsul la întâmpinare nu s-au făcut precizări, chiar și prin raportare la argumentele ministerului față de inexistența unei vătămări, care să atingă, măcar tangențial, o pretinsă lezare pe care intimata ar fi suferit-o prin lipsa inserării punctului ei de vedere față de abaterea stabilită în sarcina sa.

Este adevărat că art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 indică faptul că este necesar a se indica și punctul de vedere al debitorului, dar simpla indicare a acestei lipse nu este suficientă pentru a se anula actul administrativ, atât timp cât nu este demonstrată, expres, de către cel ce invocă nulitatea, vătămarea pricinuită prin emiterea actului în acest mod. Vătămarea nici nu se prezumă și nici nu este rolul instanței de a o justifica în numele și pentru reclamantă, în așa fel încât să conducă la admiterea acțiunii pe acest considerent.

Abordarea instanței este eronată și în contradicție cu principiile elementare ce guvernează procesul civil atât timp cât, pe lângă încălcarea principiului disponibilității (instanța nu a analizat cererea prin prisma susținerilor intimatei, ci a inventat unele pe care, tot ea, le-a considerat apoi justificate pentru admiterea cererii), a principiului contradictorialității (nu au fost puse în discuția părților considerentele apreciate că justifică pretinsa vătămare suferită de reclamantă) și a principiului dreptului la apărare (ministerul nu a avut cunoștință până la comunicarea hotărârii despre argumentele ce susțin pretinsa vătămare suferită de reclamantă), a fost ignorată însăși garanția unui proces echitabil prin lipsa de imparțialitate manifestată într-un mod evident de către judecătorul învestit cu soluționarea pricinii.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut că disp. art. 18 alin. (3) lit. c) din Contractul de finanțare prevăd punerea în întârziere a beneficiarului, anterior invocării încetării de drept și fără altă formalitate a contractului, însă, în speță, societatea a fost pusă în întârziere prin Notificarea nr. x/16.03.2016 și, oricum, era de drept în întârziere. Din acest document reiese cu ușurință că a fost îndeplinită această formalitate.

În ceea ce privește lipsa necesității punerii în întârziere a societății apreciază că sunt incidente speței disp. art. 1523 din C. civ., intimata fiind de drept în întârziere.

Recurentul a invocat disp. art. 7 alin. (15) lit. d) din Contractul de finanțare, invocate și în Notificarea nr. x/16.03.2016, și a susținut că, în condițiile în care intimata trebuia să exercite anumite obligații până la un moment stabilit ca reper temporal limită, respectiv fie 31.12.2015 (data limită de implementare), fie 31.01.2016 (30 de zile de la perioada limită de implementare), neexecutarea obligațiilor contractuale asumate au pus de drept societatea în întârziere, în temeiul art. 1523 alin. (2) lit. a) prima teză din C. civ.. Același raționament se aplică și pentru nerespectarea de către societate a graficului de rambursare, în condițiile în care art. 18 alin. (3) lit. c) din Contractul de finanțare sancționează în mod expres această depășire a termenelor cu rezilierea.

Conform art. 1523 alin. (2) lit. a) C. civ., atât timp cât societatea avea obligația de a depune cererile de rambursare într-un anumit termen, depășirea acestuia conduce la punerea de drept în întârziere începând cu prima zi ulterioară datei maxime înăuntrul căreia trebuia își îndeplinească obligația. Astfel, întrucât societatea fusese notificată și pusă în întârziere prin Notificarea nr. x/16.03.2016, demers care oricum nu s-ar fi impus, hotărârea instanței prin care a apreciat că se impune anularea actelor deoarece rezilierea nu ar fi operat în lipsa punerii în întârziere este lipsită de orice susținere juridică.

Recurentul a criticat și caracterul nejustificat al cheltuielilor de judecată acordate invocând disp. art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.. A susținut că, pentru a putea fi acordate, cheltuielile de judecată trebuie să îndeplinească mai multe condiții, respectiv, să aibă caracter realist, să fie dovedite, să fie utile și necesare și să aibă un caracter rezonabil, sens în care a făcut trimitere la Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale.

Instanței îi revine îndatorirea de a cerceta cu atenție înscrisurile doveditoare depuse de părți, pentru a acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susținerea acelui proces, întrucât aceste cheltuieli au caracter de despăgubire pentru partea îndreptățită a le primi, nefiind indicat ca acestea să se transforme într-un izvor de îmbogățire fără justă cauză pentru parte.

În speță, instanța a diminuat onorariul pretins de reprezentantul convențional al A., motivat de faptul că majoritatea argumentelor invocate în susținerea acțiunii au fost considerate ca fiind neîntemeiate, astfel că, în mod corect, onorariul solicitat nu este justificat. Cu toate acestea, reducerea la un onorariu de 7.000 RON este totuși mult prea generoasă în condițiile în care admiterea acțiunii, în principal, se datorează modului părtinitor în care prima instanță a creat, în numele și pentru A., o vătămare care să confere justificare anulării actului administrativ și nu existenței vreunui argument al reprezentantului convențional în acest sens.

4.1. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței, ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

Referitor la primul motiv de recurs a susținut că a invocat la pagina 9, al doilea paragraf din acțiune, faptul că procesul-verbal nu cuprinde mențiuni cu privire la punctul de vedere al reclamantei. De asemenea, a invocat la pagina 8 din acțiune încălcarea disp. art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, iar la pagina 12 încălcarea dreptului său la apărare. Instanța de fond nu a făcut decât să analizeze argumentele reclamantei și să motiveze soluția prin prisma propriului raționament juridic. Instanța observă că procesul-verbal contestat nu conține nicio mențiune cu privire la acest aspect, necunoscându-se nici dacă pârâtul a comunicat proiectul de proces-verbal și nici dacă societatea și-a exprimat vreun punct de vedere. Așadar, instanța de fond a constatat că susținerile din acțiune sunt reale reținând că textele legale de mai sus consacră un veritabil drept la apărare în faza administrativă, al potențialului debitor, fiind deci vorba de un drept subiectiv născut în temeiul legii, în legătură cu raportul juridic de drept material-administrativ dintre părți.

De altfel, recurentul a susținut în întâmpinarea depusă la dosarul de fond că reclamanta a invocat încălcarea dreptului la apărare și a susținut la pagina 13, al treilea alineat, că "în contextul în care reclamanta a avut posibilitatea contestării pe cale administrativă a procesului-verbal nr. x/07.11.2016 și posibilitatea de a supune analizei instanței pretinsele aspecte nemulțumitoare, căi pe care le-a și urmat, nu se poate susține că s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actelor." Recurentul nu a menționat însă motivul pentru care acest punct de vedere nu este analizat, respectiv dacă s-a solicitat sau nu acest punct de vedere subscrisei/a fost comunicat proiectul de proces-verbal, iar în caz afirmativ dacă acesta a fost formulat sau nu.

O adresă a recurentului nu poate fi asimilată unui proiect de proces-verbal. Adresa nr. x (care nu reprezintă, în fapt, o Notificare, cum încearcă să acrediteze ideea recurentul) a fost emisă în data de 16.03.2016, iar verificarea s-a desfășurat în perioada 03.11 - 04.11.2016. Atât din conținutul acestei adrese, cât și din data emiterii, rezultă în mod indubitabil că prin această adresă nu s-a solicitat reclamantei punctul de vedere cu privire la proiectul procesului-verbal.

Prin hotărârea dată, instanța de fond nu a încălcat principiul contradictorialității, dreptului la apărare, principiul disponibilității și principiul oralității dezbaterilor, deoarece nu a făcut decât să analizeze argumentele aduse prin acțiune, expunându-și propriul raționament juridic ce a stat la baza soluției.

În privința celui de-al doilea motiv de casare invocat a menționat că sancțiunea rezilierii contractului era condiționată de punerea prealabilă în întârziere a reclamantei și de comunicarea unei notificări scrise, lucru care nu s-a întâmplat, recurentul nedovedind că ar fi notificat expirarea termenului de depunere a cererii de rambursare aferente cererii de plată nr. x și nici despre intenția de reziliere a contractului. Ca atare, rezilierea nu a operat și nu s-a născut nici obligația subsecventă de a restitui toate sumele încasate în temeiul contractului de finanțare, în acest sens fiind și art. 1 553 C. civ.

În privința ultimei critici a recurentului a susținut că suma acordată prin hotărâre cu titlul de cheltuieli de judecată a fost efectiv utilizată în vederea demersurilor ocazionate de litigiul originar, a fost dovedită cu actele disponibile la dosar, acestea există, au fost necesare și utile, astfel că se încadrează în etalonul de rezonabilitate agreat de recurent și de Curte, întrucât acestea au fost și reduse. De asemenea, a invocat Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

4.2. Intimata-reclamantă a depus note scrise, prin care a invocat excepția rămânerii fără interes a recursului, în considerarea faptului că societatea a fost în procedura reorganizării judiciare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Timiș, iar prin decizia civilă nr. 796/A/03.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-a reținut că Ministerul Finanțelor Publice, în numele și pentru Ministerul Fondurilor Europene, nu a depus declarația de creanță în termenul stabilit prin încheierea din data de 10.05.2016, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței.

Mai arată că prin Raportul privind închiderea procedurii de reorganizare judiciară a A. S.A., administratorul judiciar B. a reținut că, în ceea ce privește creanța pretinsă de Ministerul Fondurilor Europene, aceasta este anterioară deschiderii procedurii de insolvență a A. S.A., astfel că potrivit disp. art. 140 alin. (1), coroborat cu art. 181 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, la data închiderii procedurii de reorganizare judiciară, debitorul este descărcat de orice obligații de plată față de creditorul Ministerul Fondurilor Europene, creditori rămânând doar cei din tabelul definitiv de creanțe.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Or, în raport cu obiectul prezentei cauze, analiza instanței vizează legalitatea și temeinicia actelor administrative contestate de reclamantă.

Recurentul justifică un interes în sensul art. 33 C. proc. civ., de a fi soluționată calea de atac exercitată împotriva sentinței prin care instanța de fond a anulat aceste acte administrative, interesul fiind acela de a demonstra nelegalitatea sentinței și de a obține, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și menținerea actelor administrative atacate, ca fiind temeinic și legal întocmite. În consecință, excepția invocată urmează să fie reprinsă.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Între reclamantă și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a fost încheiat contractul de finanțare nr. x/13.07.2012, prin care reclamanta a primit o finanțare nerambursabilă din partea AM POS CCE, în vederea realizării proiectului "Modernizarea și dezvoltarea S.C. A. S.A. prin achiziția de echipamente performante", cod SMIS 38513.

În perioada 03.11.2016 - 04.11.2016, a fost efectuată o verificare documentară a cazurilor de suspiciuni de nereguli privind reclamanta, înregistrate la autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene cu nr. x/29.06.2016, respectiv nr. 84002/13.10.2016. În urma activității de verificare, Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate a întocmit procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/07.11.2016, prin care a constatat că reclamanta nu a depus cererea de rambursare aferentă CP1 și nici Cererea de rambursare finală pentru proiectul "Modernizarea și dezvoltarea S.C. A. S.A. prin achiziția de echipamente performante", cod SMIS 38513, pe perioada de implementare, până la 31.12.2015. S-a susținut că, potrivit prevederilor contractuale, CR finală trebuia depusă înainte de 31.12.2015 sau în termen de 30 de zile de la finalizarea perioadei de implementare dacă în contractul de achiziție se prevedea un termen de plată de 90 de zile de la data facturării.

Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate a susținut că reclamanta nu a respectat prevederile contractuale, astfel că, în baza art. 18 alin. (3) lit. c), contractul se consideră reziliat de drept, beneficiarul având obligația de a restitui sumele primite până la acel moment. Valoarea cheltuielii afectate de nereguli a fost stabilită la suma de 2.701.845,06 RON. Reclamanta a formulat contestație împotriva procesului-verbal, care a fost respinsă prin Decizia nr. 24322/28.04.2017.

Instanța de fond a admis acțiunea și a anulat actele administrative contestate reținând două motive de nulitate a acestora și anume:

Referitor la punctul de vedere al structurii verificate a reținut că, potrivit art. 21 alin. (14) și 15 din O.U.G. nr. 66/2011, pârâtul avea obligația de a comunica reclamantei proiectul de proces-verbal, pentru a-i da posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere asupra acestuia, în termen de 5 zile de la data comunicarii, urmând ca, potrivit art. 21 alin. (21) din ordonanță, punctul de vedere al reclamantei și poziția exprimată de structura de control competentă să se regăsească în procesul-verbal final. Or, se observă că procesul-verbal contestat nu conține nicio mențiune cu privire la acest aspect, necunoscându-se nici dacă pârâtul a comunicat reclamantei proiectul de proces-verbal și nici dacă reclamanta și-a exprimat vreun punct de vedere.

Instanța a reținut că textele legale de mai sus consacră un veritabil drept la apărare în faza administrativă, al potențialului debitor, fiind deci vorba de un drept subiectiv născut în temeiul legii, în legatură cu raportul juridic de drept material-administrativ legat între părți. Nefiind un drept procesual, ci un drept substanțial-material, nu vor deveni incidente prevederile C. proc. civ. referitoare la nulități.

Nerespectarea unui drept al contribuabilului în cadrul procedurii administrative de emitere a unui act administrativ atrage nelegalitatea actului administrativ final, adică a procesului-verbal din 07.11.2016.

Cum în contenciosul administrativ, anularea unui act juridic este condiționată de dovedirea unei vătămari produse prin încălcarea legii, trebuie cercetat dacă reclamanta a fost vătămată prin nerespectarea dreptului său la exprimarea unui punct de vedere. Sub acest aspect, trebuie reținut că solicitarea unui punct de vedere nu a fost concepută de legiuitor ca o operațiune pur formală, a cărei îndeplinire să nu poată avea nicio finaliate practică, ci a fost instituită cu scopul de a da posibilitatea autorității care a întocmit proiectul de proces-verbal ca, după primirea punctului de vedere al structurii controlate, eventual, să-și reconsidere poziția asupra celor constatate, să constate eventual că nu s-a comis nicio neregulă și să renunțe la emiterea procesului-verbal final, evitându-se astfel inițierea unor proceduri administrative și judiciare de contestare a actului. Or, în condițiile în care reclamantei nu i s-a oferit posibilitatea de a-și exprima un punct de vedere, în mod evident, nu se poate cunoaște poziția pe care echipa de control ar fi adoptat-o după primirea acestui punct de vedere, astfel încât teoretic, sunt posibile ambele variante extreme: să se fi emis procesul-verbal final exact în forma în care se află la dosar ori să se fi renunțat la această procedură. Sub acest aspect, trebuie să se prezume că reclamantei i s-a produs o vătămare care nu poate fi înlaturată altfel decât prin anularea procesului-verbal.

Pe fondul cauzei a constatat instanța, cu privire la ambele nereguli, că sancțiunea rezilierii contractului era condiționată de punerea prealabilă în întârziere a reclamantei și de comunicarea unei notificări scrise, lucru care nu s-a întâmplat, pârâtul nedovedind că ar fi notificat-o pe reclamantă despre expirarea termenului de depunere a cererii de rambursare aferente cererii de plată nr. x și nici despre intenția de reziliere a contractului. Ca atare, rezilierea nu a operat și, pe cale de consecință, nu s-a născut încă nici obligația subsecventă a reclamantei, de a restitui toate sumele încasate în temeiul contractului de finanțare. În același sens sunt și disp. art. 1553 C. civ. referitoare la pactele comisorii.

Primul motiv de casare invocat de recurent este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și el are în vedere primul motiv de nulitate a actelor administrative contestate reținut de instanța de fond.

Recurentul susține, în esență, că prima instanță a încălcat mai multe principii ce guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv: principiul disponibilității, principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, întrucât a reținut un motiv de nulitate pe care reclamanta nu l-a invocat prin acțiune și anume, necomunicarea proiectului procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare.

Susținerea este nefondată având în vedere că în cererea de chemare în judecată - pag. 9, reclamanta invocă nerespectarea disp. art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, în sensul că nici procesul-verbal și nici decizia de soluționare a contestației nu sunt motivate. În acest sens arată că procesul-verbal nu cuprinde mențiuni cu privire la punctul de vedere al reclamantei. La pct. 1 lit. b) din procesul-verbal, la rubrica "Punctul de vedere exprimat de beneficiar/structura verificată", este inserată mențiunea "N/A", iar pârâta nu a menționat motivul pentru care acest punct de vedere nu este analizat, respectiv dacă s-a solicitat sau nu acest punct de vedere, iar în caz afirmativ dacă acesta a fost formulat sau nu de reclamantă.

După ce în paragrafele următoare formulează critici referitoare la motivarea procesului-verbal în ceea ce privește mențiunile de la pct. 6, pct. 7, reclamanta concluzionează la pag. 11 a cererii că pârâta nu a motivat în fapt și în drept actele contestate, încălcându-i astfel dreptul la apărare.

Este nefondată susținerea recurentului că prima instanță invocă și motivează o pretinsă vătămare pe care ar fi suferit-o intimata prin prisma faptului că nu i-ar fi fost comunicat proiectul de proces-verbal pentru a-și putea expune eventualele obiecțiuni față de constatările echipei de control.

Vătămarea avută în vedere de reclamantă a vizat încălcarea dreptului său la apărare, pe care a invocat-o în mod expres în cererea de chemare în judecată, inclusiv din perspectiva nemenționării în procesul-verbal a motivului pentru care punctul de vedere la proiectul de proces-verbal nu este analizat, respectiv dacă s-a solicitat sau nu acest punct de vedere, iar în caz afirmativ dacă acesta a fost formulat sau nu de reclamantă.

Pârâtul nu a menționat în întâmpinarea depusă în dosarul de fond dacă a comunicat sau nu reclamantei acest proiect, limitându-se să susțină că, în contextul în care reclamanta a avut posibilitatea contestării pe cale administrativă a procesului-verbal nr. x/07.11.2016 și posibilitatea de a supune analizei instanței pretinsele apecte nemulțumitoare, căi pe care le-a și urmat, nu se poate susține că s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actelor.

Instanța de fond a răspuns argumentat acestor susțineri reținând în mod corect că disp. art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011 consacră un veritabil drept la apărare în faza administrativă, al potențialului debitor, fiind deci vorba de un drept subiectiv născut în temeiul legii, în legatură cu raportul juridic de drept material-administrativ legat între părți. Nerespectarea unui drept al contribuabilului în cadrul procedurii administrative de emitere a unui act administrativ atrage nelegalitatea actului administrativ final, adică a procesului-verbal din 07.11.2016.

Nefiind un drept procesual, ci un drept substanțial-material, nu vor deveni incidente prevederile C. proc. civ. referitoare la nulități.

Înalta Curte reține că recurentul nu a combătut argumentul primei instanțe referitor la natura de drept substanțial-material a dreptului la apărare supus analizei instanței, astfel că nu pot fi reținute ca fiind incidente în cauză distincțiile pe care C. proc. civ. le face în materia nulităților actelor de procedură.

Se arată în cererea de recurs că societății îi fusese adusă la cunoștință abaterea ce a fost consemnată în procesul-verbal încă din data de 17.03.2016 (cu aproape 5 luni anterior emiterii titlului de creanță) având în vedere că la acel moment ministerul a comunicat societății adresa nr. x/16.03.2016 prin intermediul căreia aceasta a fost notificată în sensul că "(...) vă reamintim că perioada de implementare a proiectului, conform Actului Adițional nr. 2/2015 la contractul nr. x/13.07.2012, s-a finalizat în data de 31.12.2015. În sensul celor de mai sus și având în vedere că cererea de rambursare finală (CR) a proiectului nu a fost depusă până în prezent la AM POS CCE (...), vă solicităm ca, în termen de 3 zile de la data primirii prezentei, să ne transmiteți un memoriu justificativ cu privire la stadiul de implementare al proiectului și situația economică a societății. În caz contrar, vă informăm că vom iniția alerta de neregulă în vederea stabilirii creanței bugetare."

În privința acestei susțineri, instanța de control judiciar constată, pe de o parte, că în fața instanței de fond pârâtul nu a invocat existența notificării sus menționate, aceasta fiind invocată pentru prima dată în cererea de recurs, fiind depusă în dosarul de recurs.

Trecând peste acest aspect, Înalta Curte reține, pe de altă parte, că adresa a fost emisă la data de 16.03.2016, cu mai multe luni înainte de întocmirea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x la data de 07.11.2016. Prin adresă se solicită reclamantei transmiterea unui memoriu justificativ cu privire la stadiul de implementare al proiectului și situația economică a societății, consecința netransmiterii acestor documente fiind inițierea alertei de neregulă în vederea stabilirii creanței bugetare.

În mod evident, având în vedere data emiterii și conținutul său, adresa în discuție nu poate fi asimilată proiectului de proces-verbal pe care autoritatea publică are obligația să îl comunice structurii controlate, potrivit art. 21 alin. (14) din O.U.G. nr. 66/2011.

Recurentul precizează că motivul pentru care în procesul-verbal nu este indicată o eventuală opinie a structurii verificate este acela că societatea nu a apreciat necesar a furniza un răspuns Notificării sau a se conforma în vreun fel aspectelor menționate în cuprinsul ei, deci indolența societății în a-și expune punctul de vedere față de aspectele ce urmau a conduce la sancționarea sa.

Înalta Curte reține că această susținere nu poate justifica neîndeplinirea obligației legale ce îi revenea recurentului, de a comunica proiectul procesului-verbal, emiterea adresei anterior menționate fiind irelevantă sub aspectul îndeplinirii acestei obligații.

Recurentul apreciază că susținerile reclamantei vizau lipsa unei vătămări prin prisma pretinsei încălcări la emiterea procesului-verbal a disp. art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, având în vedere că intimata aceste prevederi le-a apreciat ca fiind eludate și doar cu privire la o pretinsă nemotivare în fapt și în drept, nu pe cele ale art. 21 alin. (14) și (15) din același act normativ, pe care le invocă, pentru prima dată instanța în hotărâre.

Înalta Curte reține că împrejurarea că reclamanta nu a invocat în mod expres încălcarea disp. art. 21 alin. (14) din O.U.G. nr. 66/2011 nu este de natură să justifice concluzia privind existența unei ingerințe nepermise a primei instanțe în limitele cadrului procesual stabilit de societate și, implicit, o încălcare flagrantă a principiului disponibilității, câtă vreme se invocă prin acțiune încălcarea dreptului la apărare, prin raportare la nerespectarea disp. art. 21 alin. (21) din același act normativ, care prevăd în mod expres că procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare trebuie să conțină, printre alte elemente, și mențiuni privind punctul de vedere al debitorului și poziția exprimată de structura de control, ca urmare a aplicării prevederilor alin. (14) și 15. Prin urmare, este subsumată încălcării dreptului la apărare lipsa din procesul-verbal contestat a acestor mențiuni care ar trebui să fie rezultatul aplicării prevederilor alin. (14) și 15, deci rezultatul comunicării proiectului procesului-verbal și al analizării punctului de vedere exprimat în scris de structura verificată cu privire la respectivul proiect. Or, în condițiile lipsei acestor mențiuni și a dovezii de comunicare a proiectului, analiza legalității procesului-verbal din perspectiva dreptului la apărare încălcat prin necomunicarea proiectului se înscrie în limitele fixate prin cererea de chemare în judecată, prin motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă, cu respectarea principiului disponibilității.

Încălcarea dreptului la apărare prin prisma nerespectării disp. art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 are în vedere, prin raportare la susținerile reclamantei, și nerespectarea alin. (14) din același articol, astfel că nu poate fi vorba în cauză despre invocarea din oficiu de către instanță a unei pretinse nulități relative a actelor de control.

Cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurent este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și vizează al doilea motiv de nulitate a actelor administrative contestate, reținut de instanța de fond, precum și cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat.

În esență, în cadrul acestui motiv de casare, recurentul formulează două critici pe fondul cauzei și anume: societatea reclamantă a fost pusă în întârziere prin Notificarea nr. x/16.03.2016 și, respectiv, punerea în întârziere nu era necesară pentru că societatea era oricum de drept în întârziere.

Înainte de analiza efectivă a acestor critici, se impune a fi subliniată precizarea de mai sus, aceea că în fața instanței de fond pârâtul nu a invocat existența notificării sus menționate, deși prin cererea de chemare în judecată reclamanta invocase faptul că nu a intervenit rezilierea contractului de finanțare deoarece nu fusese notificată în conformitate cu prevederile contractului. Notificarea în discuție este invocată pentru prima dată în cererea de recurs.

Dincolo de acest fapt, Înalta Curte constată că, potrivit art. 18 alin. (3) lit. c) din contractul de finanțare încheiat de părți, "Contractul se consideră reziliat, după punerea în întârziere, printr-o notificare scrisă, fără nicio altă formalitate (pact comisoriu de grad III) urmând ca beneficiarul să restituie sumele rambursate până în acel moment, în următoarele situații: c) Dacă beneficiarul nu respectă graficul de rambursare sau nu depune ultima cerere de rambursare la data prevazută în prezentul contract, cu respectarea condițiilor art. 7 alin. (14) lit. a) și 15".

Contrar punctului de vedere exprimat de recurent, această adresă nu poate constitui în niciun caz o notificare scrisă în înțelesul avut în vedere de prevederile contractuale anterior citate, din moment ce art. 1553 C. civ. intitulat "Pactul comisoriu", stabilește că "(1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.

(3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează."

Rezultă din aceste dispoziții legale că, pentru a produce efecte, punerea în întârziere trebuie să menționeze în mod expres condițiile în care operează pactul comisoriu. Or, adresa invocată de recurent face referire la inițierea alertei de neregulă dacă reclamanta nu va transmite documentele solicitate de autoritate și nu la condițiile în care operează pactul comisoriu prevăzut în contractul de finanțare.

Prin urmare, este nefondată critica recurentului potrivit căreia a procedat la punerea în întârziere a reclamantei prin adresa în discuție, cu consecința rezilierii contractului.

Nefondată este și critica ce vizează faptul că nu era necesară punerea în întârziere a reclamantei din moment ce aceasta era de drept în întârziere, pentru că trebuia să exercite anumite obligații până la un moment stabilit ca reper temporal limită, respectiv fie 31.12.2015 (data limită de implementare), fie 31.01.2016 (30 de zile de la perioada limită de implementare), dar nu a executat obligațiile contractuale asumate, fapt ce a pus de drept societatea în întârziere, în temeiul art. 1523 alin. (2) lit. a) prima teză din C. civ.

Cu privire la acestă critică trebuie subliniat faptul că în fața instanței de fond pârâtul nu a invocat împrejurarea că reclamanta s-ar fi aflat de drept în întârziere, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. a) prima teză din C. civ.

Astfel, în întâmpinarea depusă în dosarul de fond arată că reclamanta a susținut că AM POSCCE nu a notificat S.C. A. S.A. pentru punerea în întârziere anterior rezilierii conform art. 18 alin. (3), lit. c) din contractul de finanțare. Reclamanta susține că în absența unei astfel de comunicări, contractul încetează la momentul în care s-a finalizat perioada de implementare, respectiv 31.12.2015 și nu datorită rezilierii din partea AM POSCCE.

În legătură cu acest aspect, pârâtul a menționat că durata contractului de finanțare nu a expirat la data de 31.12.2015. Contractul de finanțare își păstrează valabilitatea timp de 5 ani de la finalizarea programului operațional, având, în fapt, trei perioade distincte (...). În toate aceste perioade, beneficiarul finanțării nerambursabile are o serie de obligații specifice. Astfel, este neîntemeiată susținerea reclamantei potrivit căreia după data de 31.12.2015 contractul de finanțare se consideră a fi încetat ca urmare a expirării duratei sale. Prin urmare, este fără putință de tăgadă că rezilierea în temeiul art. 18 alin. (3), lit. c) din contractul de finanțare nu este lipsită de eficiență juridică, astfel cum în mod nejustificat înțelege să susțină reclamanta prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că acestea reprezintă singurele susțineri pe care pârâtul le-a invocat în fața primei instanțe cu privire la motivul de nelegalitate constând în lipsa notificării de punere în întârziere a reclamantei.

De altfel, în răspunsul la întâmpinare depus în dosarul de fond, reclamanta precizează că a invocat și alte argumente de nelegalitate a actelor contestate, care nu au fost combătute de către pârât în cuprinsul întâmpinării, printre acestea numărându-se și cel privind neîndeplinirea condițiilor rezilierii și restituirii sumelor rambursate, prin raportare la disp. art. 18 alin. (3) lit. c) din contractul de finanțare, menționând că pârâtul nu a depus la dosar o astfel de notificare a rezilierii.

Așa cum s-a precizat anterior, pârâtul nu a invocat în primă instanță nici existența adresei nr. x/16.03.2016, pe care o denumește Notificare, și nici faptul că reclamanta s-ar fi aflat de drept în întârziere, conform 1523 alin. (2) lit. a) prima teză din C. civ.. Aceste susțineri sunt invocate pentru prima dată prin cererea de recurs.

Dincolo de acest aspect, instanța de control judiciar reține că, potrivit disp. art. 1523 alin. (2) lit. a) prima teză din C. civ., invocate de recurent, "De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când: a) obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă (...)".

Ceea ce nu are însă în vedere recurentul sunt disp. alin. (1) al aceluiași articol care stabilesc că "Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect".

Totodată, recurentul omite și incidența disp. art. 1553 alin. (2) C. civ. conform cărora "(2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării."

Or, în contractul de finanțare încheiat de părți nu este stipulată o asemenea prevedere, că debitorul este pus în întârziere prin simplul fapt al neexecutării, din contră, se stabilește că este necesară punerea în întârziere, printr-o notificare scrisă, pentru a interveni sancțiunea rezilierii contractului.

Prin urmare, reclamanta nu era de drept în întârziere, iar recurentul nu i-a comunicat o notificare scrisă, în care să menționeze în mod expres condițiile în care operează pactul comisoriu stipulat în contract, astfel că în mod corect prima instanță a reținut că nu intervenise rezilierea contractului și nu se născuse încă nici obligația subsecventă a reclamantei de a restitui toate sumele încasate în temeiul contractului de finanțare.

Ultima critică din cererea de recurs vizează cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul, acesta apreciind că reducerea la un onorariu de 7.000 RON este totuși mult prea generoasă.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată într-un recurs în interesul legii s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Astfel, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. (...) Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurent, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția rămânerii fără interes a recursului.

Respinge recursul declarat de Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene) împotriva sentinței civile nr. 2930 din 20 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 16 februarie 2022.