ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1231/2025

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2022, reclamanta ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT R.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 9.938,15 RON ce reprezintă dobânda legală penalizatoare pentru raporturi între profesioniști, potrivit art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, calculată pentru perioada cuprinsă între 30 august 2018 și 30 mai 2019.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1113 din 5 mai 2023, a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT R.A.; pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 9.938,15 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată pentru perioada cuprinsă între 30 august 2018 și 30 mai 2019; a luat act de faptul că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1801 din 29 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1113 din 5 mai 2023 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 126.088,10 RON pentru perioada cuprinsă între 15 februarie 2019 și 30 mai 2019.

La data de 6 martie 2025 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2022, recursul declarat de reclamanta ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT R.A. împotriva deciziei civile nr. 1801 din 29 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curții de Apel București. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea apelului, ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței civile nr. 1113 din 5 mai 2023 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă ca temeinică și legală.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Curtea de Apel București a reținut că "dreptul la dobânda legală este, ca principiu, un accesoriu prin raportare la dreptul (principal), creanța, la care se referă", prezentând, în continuare, natura juridică a creanței, modalitatea de stingere a acesteia și legătura dintre dreptul principal și accesoriu, pentru ca la final să concluzioneze că, nemaiexistând un drept principal la care să se raporteze, "creanța (dreptul accesoriu - s.n.) pretinsă în cauza de față nu are a fi analizată ca un debit accesoriu din punct de vedere juridic, ci ca o creanță principală, de sine-stătătoare".

Autoarea căii de atac apreciază că hotărârea din apel conține motive contradictorii, dacă însăși Curtea de Apel București, inițial, reține că dobânda, ca principal, este un accesoriu față de dreptul principal de creanță, pentru ca, ulterior, aceasta să concluzioneze că, în speța de față, pretenția dedusă judecății "nu are a fi analizată ca un debit accesoriu din punct de vedere juridic, ci ca o creanță principală, de sine-stătătoare" pentru simplul motiv că Regia, acceptând plata debitului principal, a pierdut trăsătura accesorialității dobânzii penalizatoare, întrucât "pur și simplu nu mai există un drept principal la care să se raporteze".

În accepțiunea recurentei, natura juridică a penalităților, dobânzii legale, dobânzii penalizatoare ș.a., de accesoriu față de dreptul principal de creanță (debit), nu se poate schimba prin stingerea creanței. Așadar, și după stingerea creanței prin modurile prevăzute de legile în vigoare, penalitățile și dobânzile sunt tot accesorii din punct de vedere juridic, deoarece acestea se raportează la debitul principal. Dobânzile și penalitățile rămân, din punct de vedere juridic, accesorii față de debitul principal până la stingerea acestora prin modurile prevăzute de lege, inclusiv prescripția.

Prin urmare, recurenta consideră că motivele referitoare la caracterul de accesorialitate a pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză cuprinse în decizia civilă nr. 1801 din 29 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă sunt contradictorii.

Instanța de apel, după ce prezintă legătura dintre dreptul principal de creanță și accesoriile (dobânda legală sau penalizatoare, după caz - s.n.), reține că dreptul principal (creanța) "nu s-a stins prin prescripție, ci prin plată conform art. 1469 C. civ., ambele părți recunoscând plata acestei creanțe în 30.05.2019". Referitor la dreptul accesoriu (penalități, dobândă legală, dobândă penalizatoare), Curtea de Apel București reține:

"conform art. 2503 alin. (1) C. civ. dreptul la acțiune privind un drept accesoriu se stinge (prin prescripție) odată cu stingerea dreptului principal. Din aceasta se poate deduce că, dacă dreptul principal nu se prescrie, nu se prescrie nici accesoriul. În cauză nu s-a dovedit nici că, odată cu stingerea dreptului cu caracter principal, s-a stins și dreptul cu caracter accesoriu. Iertarea de datorie nu se poate prezuma prin acceptarea unei plăți doar pentru creanța principală, iar alte probe asupra unei astfel de liberalități din partea reclamantei nu există".

Ulterior, Curtea de Apel București reține că "într-adevăr dobânda legală se percepe pentru fiecare zi (de neplată sau întârziere a plății) conform art. 548 alin. (4) coroborat cu art. 550 alin. (3) C. civ., deci, se poate considera că este vorba de prestații succesive pentru care curge separat prescripția în sensul art. 2503 alin. (2) C. civ..".

Motivarea hotărârii instanței de apel este contradictorie, întrucât nu rezultă care este adevărul juridic.

Titulara recursului menționează că, într-adevăr, debitul principal nu s-a stins prin prescripție, ci prin plată, iar pentru acesta nu mai curge prescripția, însă, din motivarea Curții de Apel București (redată mai sus) nu reiese dacă dreptul material la acțiune privind dobânda penalizatoare, solicitată de reclamantă prin acțiunea introductivă de instanță care face obiectul prezentei cauze, este supus sau nu prescripției extinctive.

O altă critică se referă la faptul că hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 22 din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 2523 din C. civ.

Astfel, s-a arătat că instanța de apel, pentru a aprecia că dreptul la acțiune este parțial prescris, în virtutea rolului activ prevăzut de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., avea obligația să stabilească, cu exactitate, momentul la care s-a născut dreptul reclamantei la acțiune, având în vedere că, prin apărările formulate, părțile (atât Regia, cât și pârâta) invocau momente diferite de când s-a născut dreptul material la acțiune, respectiv începe să curgă termenul de prescripție. Recurenta apreciază că instanța de apel trebuia să pună în discuția părților momentul când s-a născut dreptul la acțiune ca moment al începerii cursului prescripției.

Or, instanța de judecată, ab initio, a considerat că pretențiile exhibate prin acțiunea introductivă de instanță sunt în parte prescrise, fără a stabili cu exactitate data când a luat naștere dreptul reclamantei la acțiune privind dobânda legala penalizatoare, moment de când începe cursul prescripției și dacă există cauze de întrerupere a cursului prescripției, caz în care începe un nou curs al prescripției.

În opinia recurentei, dreptul la acțiune pentru recuperarea accesoriilor debitului în valoare de 126.088,10 RON a luat naștere la data de 29 ianuarie 2019, în momentul emiterii Deciziei nr. 3/2019 a Curții de Conturi a României prin care s-a finalizat raportul de control al Curții de Conturi din 29 noiembrie 2018.

Așadar, instanța apel, chiar dacă nu a fost sesizată cu această chestiune juridică, trebuia să lămurească prin punerea în discuția părților a momentului când a luat naștere dreptul la acțiune asupra accesoriilor, moment de la care curge termenul de prescripție.

Recurenta-reclamantă a mai susținut faptul că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 2537 alin. (1) din C. civ. care reglementează cazurile de întrerupere a prescripției extinctive coroborat cu art. 2541 alin. (1) - (3) din C. civ. privind efectele întreruperii prescripției.

Din motivarea Curții de Apel București se desprind două aspecte importante în economia cauzei deduse judecății și anume că dreptul principal nu s-a stins prin prescripție, ci prin plată conform art. 1469 din C. civ. și că ambele părți au recunoscut plata acestei creanțe la data de 30 mai 2019.

În motivare, instanța de apel recunoaște că în situația în care dreptul principal nu se prescrie, nu se prescrie nici accesoriul, iar în cauză nu s-a dovedit că, odată cu stingerea dreptului principal, s-a stins și dreptul accesoriu. Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că o prescripție începută se poate întrerupe, caz în care, după momentul întreruperii, începe să curgă un nou termen de prescripție.

Curtea de Apel București a constatat doar că, în perioada de referință, a intervenit o cauză legală de suspendare a cursului prescripției, reținând că "în perioada dintre 16 martie 2020 și 16 mai 2020 prescripția nu a curs conform art. 41 din Decretul nr. 195/16.03.2020 și art. 62 din Decretul nr. 240/2020 (din cauza pandemiei Covid), fără a observa că în cauză au operat mai multe cazuri de întrerupere a cursului prescripției - primul, prin emiterea celor două facturi storno [factura seria x nr. x/26.12.2018, cu valoare de 97.094,94 RON, reprezentând lucrări neexecutate (inclusiv TVA) și factura seria x nr. x/28.05.2019, cu valoare de 28.993,16 RON, reprezentând majorare nejustificată manoperă (inclusiv TVA)], iar al doilea caz - prin recunoașterea de către pârâtă a plății la data de 30 mai 2019.

În cauză, potrivit art. 2537 alin. (1) din C. civ., cursul prescripției pentru dreptul principal (creanța în valoare de 126.088,10 RON) este întrerupt, atât printr-un act voluntar de executare - prin emiterea celor două facturi storno, cât și prin recunoașterea de către pârâtă a plății debitului principal la data de 30 mai 2019, așa cum a reținut instanța de apel. Astfel, prin întreruperea cursului prescripției pentru dreptul principal, s-a întrerupt și cursul prescripției pentru accesoriul reprezentat de dobânda legală penalizatoare.

Referitor la cazul de întrerupere, prin acte de executare voluntară, a prescripției dreptului material la acțiune privind suma de 9.938,15 RON, reprezentând dobânda legala penalizatoare, autoarea căii de atac a reiterat faptul că pârâta A. S.R.L. a emis cele două facturi storno care, în opinia sa, reprezintă acte de executare voluntară în ceea ce privește restituirea debitului principal în sumă de 126.088,10 RON, moment în care, potrivit art. 2537 alin. (1) teza I din C. civ., termenul de prescripție este întrerupt, iar în conformitate cu dispozițiile art. 2541 alin. (1) și (2), începe să curgă un nou termen de prescripție. Întreruperea termenului de prescripție la debitul principal face să se întrerupă și termenul de prescripție la accesorii. Pe cale de consecință, noul termen de prescripție pentru drepturile accesorii începe să curgă de la data de 28 mai 2019.

Conform art. 2537 alin. (1) din C. civ., prin plata voluntară efectuată de societatea pârâtă la data de 30 mai 2019 și recunoscută de ambele părți (potrivit celor reținute de instanța de apel), s-a întrerupt cursul prescripției, iar potrivit art. 2541 alin. (1) - (3) din C. civ. începe să curgă un nou termen de prescripție a dreptului material la acțiune. Prin urmare, la data de 30 mai 2019, prin actul plății, s-a întrerupt cursul prescripției dreptului material la acțiune privind suma de 9.938,15 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, începând să curgă un nou curs al prescripției după această dată. Așadar, din acel moment (30 mai 2019) începe să curgă un nou termen de prescripție a dreptului material la acțiune, termen care, la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București, respectiv la 15 aprilie 2022, nu era împlinit, iar dreptul material la acțiune nu era prescris.

Față de situația prezentată în cererea de recurs, recurenta consideră că instanța de apel avea obligația, chiar dacă părțile nu au invocat, să analizeze din toate perspectivele prescripția dreptului material la acțiune.

O ultimă critică supusă analizei se referă la faptul că hotărârea Curții de Apel București încalcă prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante.

Sub acest aspect, s-a arătat, în primul rând, că este greșită aprecierea instanței de apel potrivit căreia litigiul care formează obiectul cauzei este extracontractual. Recurenta a solicitat să se observe că raportul juridic obligațional dintre Regie și pârâta A. S.R.L. are natură juridică contractuală. Astfel, a precizat că între părți a fost încheiat contractul de lucrări nr. x/26.10.2017, pentru efectuarea unor reparații la B. din Predeal, iar factura seria x, nr. 412/14.08.2018 care face obiectul plății sumei de 126.088,10 RON, reprezentând lucrări neexecutate și manopera necuvenită, a fost emisă de pârâtă în temeiul contractului de lucrări.

În al doilea rând, Curtea de Apel București nu a observat explicațiile inserate de pârâtă în cuprinsul celor două facturi storno, care au ca temei legal de emitere contractul de lucrări nr. x/26.10.2017, pentru efectuarea unor reparații la B. din Predeal.

În al treilea rând, plata debitului principal în valoare de 126.088,10 RON, reprezentând lucrări neexecutate și manopera necuvenită, s-a făcut în temeiul contractului de lucrări nr. x/26.10.2017 pentru efectuarea unor reparații la B. din Predeal, plata, chiar dacă a îmbrăcat forma juridică a unei plăți necuvenite, are natură juridică contractuală, iar nu extracontractuală, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

În al patrulea rând, Curtea de Apel București a apreciat, în mod greșit, că "consecința acceptării de către creditor doar a plății debitului principal, chiar dacă nu determină stingerea drepturilor care se aflau într-un raport de accesorialitate cu dreptul principal, determină totuși pierderea acestei trăsături pentru că pur și simplu nu mai există un drept principal la care să se raporteze. Prin urmare creanța pretinsă în cauza de față nu are a fi analizată ca un debit accesoriu din punct de vedere juridic, ci ca o creanță principală, de sine-stătătoare".

Este îndeobște cunoscut că penalitățile de întârziere și/sau dobânda reprezintă un procent aplicat debitului principal pe o unitate de timp, motiv pentru care acestea au natura juridică de accesorii în raport de debitul principal.

Simpla acceptare de către creditor a plății debitului principal nu conduce la pierderea trăsăturii accesorialității a dobânzilor, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel, fără să ofere un temei legal acestor susțineri.

În al cincilea rând, dobânzii penalizatoare solicitate de Regie, fiind accesorie debitului principal care are natură juridică contractuală, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 72/2013, care, la art. 3 alin. (1), prevede că în raporturile dintre profesioniști, creanța constând în prețul bunurilor livrate sau tariful serviciilor prestate produce dobânzi penalizatoare, aplicându-se în acest sens prevederile O.G. nr. 13/2011.

Acest din urmă act normativ prevede, la art. 3 alin. (2

1

), că "în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale".

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. nu a uzat de dreptul de a formula întâmpinare, însă la data de 17 septembrie 2025 a transmis la dosar note de ședință, prin care a invocat nulitatea recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.380 RON, conform înscrisurilor atașate.

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 15 mai 2025 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 18 septembrie 2025, cu citarea părților.

Astăzi, în ședință publică, excepția nulității a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Nemotivarea, în oricare dintre ipotezele menționate de textul legal citat, constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Fundamentul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, potrivit cărora considerentele hotărârii, trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților.

Aceste dispoziții legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii judecătorești este supusă nu doar exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., ci și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, ca atare, trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și afirmații, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

În calea ordinară de atac, a fost admis apelul promovat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. și schimbată, în parte, sentința civilă nr. 1113 din 5 mai 2023 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 126.088,10 RON pentru perioada cuprinsă între 15 februarie 2019 - 30 mai 2019.

Nelegalitatea acestei soluții a fost argumentată de titulara prezentei căi de atac pe temeiul motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (vizând ipoteza considerentelor contradictorii) și de pct. 8 al aceleiași norme de drept, conform căruia hotărârea atacată poate fi casată dacă a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. referitor la considerente contradictorii ale hotărârii, vizează ipoteza unei contrarietăți între acestea, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăți dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers.

În cauza de față, argumentele invocate de recurenta-reclamantă în susținerea motivelor contradictorii din cuprinsul deciziei atacate confirmă întrunirea elementelor acestei ipoteze de nelegalitate, deoarece instanța de apel a reținut, mai întâi, că dreptul la dobânda legală este, ca principiu, un accesoriu prin raportare la dreptul (principal), creanța la care se referă. Ulterior, a reținut, în mod corect, că reclamanta a invocat o creanță (principală), întrucât a solicitat restituirea unor plăți nedatorate privite, ca finalitate, ca un tot unitar (adică în sensul unei singure plăți nedatorate din punct de vedere juridic, în valoare de 126.088,10 RON). Instanța de prim control judiciar constată că acest drept nu s-a stins prin prescripție, ci prin plată conform art. 1469 C. civ., ambele părți recunoscând plata creanței respective la data de 30 mai 2019.

Potrivit celor reținute de instanța de apel "consecința acceptării de către creditor doar a plății debitului principal, chiar dacă nu determină stingerea drepturilor care se aflau într-un raport de accesorialitate cu dreptul principal, determină totuși pierderea acestei trăsături pentru că pur și simplu nu mai există un drept principal la care să se raporteze. Prin urmare creanța pretinsă în cauza de față nu are a fi analizată ca un debit accesoriu din punct de vedere juridic, ci ca o creanță principală, de sine-stătătoare".

Din această perspectivă, instanța supremă constată că se impune a se distinge între drepturi de creanță principale și accesorii, pe de o parte, și modalitatea de pretindere a lor în cadrul unui proces, pe cale principală, pe cale incidentală sau accesorie, pe de altă parte.

Faptul că pretenția reclamantei reprezintă un drept de creanță accesoriu, nu înseamnă că ea nu poate fi valorificată pe calea unei acțiuni principale promovată în fața instanței, în măsura în care această pretenție nu a fost solicitată, incidental sau accesoriu, în cadrul unui litigiu anterior, derulat între aceleași părți, având un alt obiect principal de dispută.

Din punct de vedere procesual, pretenția reclamantei ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT R.A. constând în obligarea pârâtei la plata sumei de 9.938,15 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare pentru raporturi între profesioniști, reprezintă obiectul principal al cererii de chemare în judecată, însă din perspectiva dreptului substanțial nu înseamnă că suma solicitată prin acțiune constituie "o creanță principală, de sine-stătătoare", așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel.

Înalta Curte constată că modul contradictoriu și incomplet de construire a raționamentului instanței de apel face imposibilă înțelegerea mecanismului logico-juridic prin care s-a format convingerea acesteia în vederea pronunțării soluției, iar consecința motivării contradictorii este casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, instanța de apel va verifica raționamentul primei instanțe prin prisma criticilor concrete ce i-au fost deduse prin cererea de apel, urmând a fi expuse argumentele de fapt și de drept ce sprijină soluția pronunțată, care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile părților în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale reglementând prescripția extinctivă, repere care nu se regăsesc în considerentele deciziei recurate.

Astfel fiind, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate, reținându-se, totodată, că, în raport cu incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu se poate exercita în mod corespunzător controlul judiciar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al aceluiași articol, care vizează încălcarea dreptului material aplicabil.

Constatând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 și art. 497 din același cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT R.A., va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, care, în respectarea dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Totodată, în rejudecare, urmează a se avea în vedere și cererea recurentei-reclamante privind cheltuielile de judecată, ce nu pot fi acordate în această etapă procesuală, dată fiind soluția de casare cu trimitere pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI PROTOCOLULUI DE STAT R.A. împotriva deciziei civile nr. 1801 din 29 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2025.