ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 631/2025

Ședința publică din data de 26 martie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 decembrie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub dosar nr. x/2019, s-a solicitat de către reclamanta A. S.R.L. obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 2.115.850,63 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin faptele ilicite constând în încălcarea obligațiilor ce îi reveneau pârâtei în calitate de terț poprit, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, aplicată în raporturile dintre profesioniști, conform O.G. nr. 13/2011, aferente acestei sume, calculată de la data de 03.12.2018 și până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, art. 1.349 noul C. civ., art. 452 și urm. C. proc. civ. de la 1865, precum și celelalte prevederi legale menționate în cuprinsul acțiunii.

Prin încheierea de ședință din 15 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile litispendenței, inadmisibilității, tardivității și prescripției dreptului material la acțiune și cererea de suspendare a judecății cauzei întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3095 din 18 decembrie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., fiind obligată pârâta la plata sumei de 589.934,63 RON către reclamantă, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aplicabile în raporturile dintre profesioniști, calculată la această sumă, de la data de 03.12.2018 și până la achitarea efectivă a debitului datorat; a fost obligată pârâta la plata sumei totale de 38.502,89 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată și s-a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1064 din 8 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admisă excepția inadmisibilității apelului incident formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii de ședință din 15 septembrie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, fiind respins apelul incident declarat de această apelantă, ca inadmisibil.

A fost admis apelul principal declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii de ședință din 15 septembrie, fiind schimbată în parte această încheiere în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și menținut restul dispozițiilor din încheierea de ședință atacată.

A fost admis apelul principal declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3095 din 18 decembrie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 și a fost schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, precum și cererea acesteia având ca obiect plata cheltuielilor de judecată din primă instanță.

A fost obligată intimata-reclamantă A. S.A. să plătească apelantei-pârâte B. S.A. suma de 6.502,11 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea apelantei-reclamante A. S.A., având ca obiect plata cheltuielilor de judecată din apel.

Prin încheierea din 9 iulie 2024, instanța de apel a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și în dispozitivul deciziei civile nr. 1064 din 8 iulie 2024, în sensul că se va menționa și că "Respinge ca fiind rămas fără obiect apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3095/18.12.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019".

Decizia pronunțată de instanța de apel a fost recurată de reclamantă.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

Din perspectiva unui prim motiv de casare, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, substituindu-se puterii legislative.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel, în interpretarea și aplicarea art. 2.537 pct. 2 C. civ., ce reglementează întreruperea cursului prescripției, a adăugat condiții care nu sunt prevăzute de aceste dispoziții legale, fiind încălcat astfel pricipiul de drept "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenta-reclamantă subliniază că instanța de apel a refuzat în mod nelegal să constate că cererea de validare a popririi ce face obiectul dosarului nr. x/2012, soluționat prin sentința civilă nr. 7182 din 30 aprilie 2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, constituie o cerere de chemare în judecată a intimatei-pârâte B. S.A., care întrerupe prescripția, adăugând o condiție neprevăzută de lege, aceea că dreptul de creanță dedus judecății în acțiunea de validare poprire nu ar fi împotriva terțului-poprit B. S.A., ci împotriva debitorului poprit C. S.R.L.

Un alt motiv de nelegalitate invocat este reprezentat de faptul că, prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit recurentei-reclamante, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., privind obligativitatea deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Astfel, recurenta-reclamantă arată că în mod nelegal curtea de apel a respins ca inadmisibil apelul incident pe care l-a formulat, încălcând decizia nr. 14/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 875 din 25 septembrie 2020, prin care s-a dispus în sensul că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 472 și art. 491 din C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluții cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate și/sau considerentele acesteia".

Recurenta-reclamantă afirmă că prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 461 alin. (2) și art. 472 din Codul de procedură civilă, fiind lovită de nulitate absolută, în raport de art. 174 din același cod.

Recurenta-reclamantă susține că, raportat la soluția pronunțată de prima instanță, nu avea interesul de a promova cale de atac împotriva încheierii prin care s-au respins excepțiile prescripției și inadmisibilității acțiunii, chiar și în condițiile în care instanța nu a apreciat, analizat sau reținut toate motivele care ar fi putut conduce la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Însă, după ce pârâta B. S.A. a apelat hotărârea, respectiv după expirarea termenului de apel, recurenta-reclamantă arată că a avut interesul să formuleze apelul incident împotriva considerentelor reținute pentru respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, urmărind reanalizarea și reținerea tuturor motivelor ce nu au fost analizate de prima instanță, în raport de calea de atac principală declarată de pârâta B.

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că motivarea instanței de apel în sensul că aceste critici invocate în apelul incident puteau fi susținute ca apărări prin întâmpinare, nu poate înlătura dreptul procedural de a formula apel incident împotriva considerentelor hotărârii, soluția de respingere a apelului incident ca inadmisibil fiind nelegală.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel motivat și de faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în acest sens arătând că instanța de apel s-a contrazis atunci când, deși a reținut toate demersurile judiciare pe care le-a efectuat începând cu anul 2009 în vederea recuperării creanței, a ajuns la concluzia că reclamanta ar fi stat în pasivitate, trebuind să suporte sancțiunea prescripției.

Recurenta-reclamantă precizează că nu poate fi reținută neglijența sa, întrucât a formulat toate acțiunile judiciare prevăzute de lege în vederea valorificării drepturilor de creanță: acțiune în pretenții, executare silită, validare poprire, acțiune în răspundere civilă delictuală.

Un alt motiv de nelegalitate se referă la încălcarea de către instanța de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat cu privire la sentința civilă nr. 7182 din 30 aprilie 2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2012, prin care s-a constatat conduita ilicită a intimatei-pârâte B. S.A., în calitate de terț-poprit, în cadrul dosarului de executare silită.

Un ultim motiv de nelegalitate invocat vizează faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor ce reglementează începutul prescripției și cazurile de întrerupere a prescripției: art. 2.528 alin. (1), art. 2.537 pct. 2, coroborat cu art. 2.539 alin. (2) din noul C. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că în mod nelegal a reținut instanța de apel că termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu la data de 16.11.2013, data primirii citației în dosarul de apel - validare poprire.

Potrivit recurentei-reclamante, momentul de început al termenului de prescripție presupunea să cunoască sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea, iar dacă în privința persoanei răspunzătoare, terțul-poprit B. S.A., nu exista dubiu, paguba sau prejudiciul nu erau cunoscute cu certitudine. Astfel, potrivit recurentei-reclamante, în raport de dispozițiile art. 1.531-1.532 din noul C. civ., nu a putut cunoaște întinderea prejudiciului până la efectuarea expertizei judiciare specialitatea contabilitate, în prezenta cauză, în luna martie 2022.

Din perspectiva caracterului actual al prejudiciului, recurenta-reclamantă susține că această cerință a fost îndeplinită la 03.12.2018, data hotărârilor Curții de Apel Pitești, prin care creditoarea A. S.A. a fost exclusă de la orice distribuire de creanțe, nefiind inclusă în planul de plăți din planul de reorganizare.

Un alt argument expus de recurenta-reclamantă, în raport de dispozițiile art. 2.537 pct. 2, coroborat cu art. 2.539 alin. (2) din noul C. civ., vizează faptul că a intervenit întreruperea cursului prescripției, care operează și în prezent, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2012, soluționat in prima instanță prin sentința civilă nr. 7182/30.04.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3. Judecarea apelurilor a fost suspendată până la închiderea procedurii insolvenței în dosarul nr. x/2013, aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, Curtea reținând că prescripția nu a fost suspendată prin înscrierea creanței la masa credală a societății C., deoarece nu s-ar fi înscris aceeași creanță și nici ca urmare a formulării cererii de validare de poprire, deoarece aceasta nu a avut ca obiect creanța împotriva pârâtei, ci pe cea împotriva societății C..

În acest sens, în raport de prevederile art. 790 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instituția validării popririi urmărește obținerea unui titlu executoriu împotriva terțului poprit, dar aceasta se poate obține doar în măsura în care terțul poprit ar datora sume debitorului. Astfel, nu se poate susține că titlul executoriu împotriva terțului poprit nu are legătură cu creanța deținută împotriva debitorului, acesta fiind și motivul pentru care toate acțiunile judiciare și extrajudiciare, inclusiv validarea de poprire, sunt suspendate de la data intrării debitorului în insolvență.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă susține că în mod nelegal instanța de apel a considerat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2.537 alin. (2) C. civ., apreciind că înscrierea la masa credală produce efect întreruptiv al cursului prescripției numai în ceea ce privește creanța deținută împotriva debitorului C..

În opinia recurentei-reclamante, față de prevederile art. 2.543 C. civ., întreruperea prescripției față de debitorul C., are efect întreruptiv și în raport de terțul poprit în prezenta cauză.

Invocând art. 2.541 alin. (5) C. civ., recurenta-reclamantă susține că prin înscrierea la masa credală a debitoarei C., prescripția a fost întreruptă, iar ea a început sa curgă din nou în anul 2018, când creanța sa a fost înlăturată de la masa credală.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanța de apel a concluzionat în mod nelegal în sensul că în cadrul validării popririi a fost analizată creanța sa față de debitoarea C., Curtea făcând aplicarea greșită a prevederilor art. 632 și următoarele și a art. 790 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-reclamante, prezenta cauză are ca obiect o acțiune în răspundere civilă delictuală, prin care se urmărește obligarea pârâtei să achite o anumită sumă ca urmare a îndeplinirii defectuoase a obligațiilor care îi reveneau în calitate de terț poprit.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 26 noiembrie 2024, iar la 9 decembrie 2024 aceasta a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activității executive sau legislative. Excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcțiile ce revin autorităților publice, partajate la nivelul sistemului etatic, un exces față de limitele fixate prin norme constituționale sau prin legi organice.

În speță, însă, ceea ce impută recurenta-reclamantă instanței de apel este faptul că nu a constatat că cererea de validare a popririi, ce face obiectul dosarului nr. x/2012, reprezintă o cerere de chemare în judecată în raport cu intimata-pârâtă, ce întrerupe cursul prescripției.

Or, aceste critici, ce vizează modul în care instanța de apel a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, nu constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și nu pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura și motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reținând că o primă critică se referă la încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 517 alin. (4) din același cod, ca urmare a nerespectării deciziei nr. 14/2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 875 din 25 septembrie 2020.

Înalta Curte reține că apelul incident formulat împotriva considerentelor de către apelanta-reclamantă A. S.A. a fost respins ca inadmisibil, instanța de apel arătând că nu poate fi încadrat în niciuna dintre ipotezele stipulate expres de dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu s-a invocat că hotărârea atacată ar conține dezlegări ale unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata cauzei ori care sunt greșite sau constatări de fapt care prejudiciază partea.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor procedurale indicate mai sus, în cauză nefiind incidentă decizia nr. 14/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, deoarece motivul pentru care apelul incident a fost apreciat ca inadmisibil nu a vizat faptul că acesta nu s-a limitat la obiectul apelului principal.

Nu poate fi reținută nici încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Prin reglementarea cuprinsă în art. 461 din C. proc. civ. se determină, în mod explicit, obiectul căilor de atac, mai exact ce parte din hotărâre poate fi atacată, prin raportare la structura hotărârii judecătorești, alcătuită, potrivit art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., din partea introductivă, considerente și dispozitiv.

Astfel, prin alin. (1) al art. 461 C. proc. civ., este stabilită regula conform căreia partea împotriva căreia se îndreaptă calea de atac este dispozitivul hotărârii, iar prin alin. (2) al aceluiași articol se derogă de la regula înscrisă în primul alineat și se permite exercitarea căilor de atac exclusiv împotriva considerentelor hotărârii, cu condiția ca, prin ele, să se fi dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Textul prevede că, în astfel de ipoteze, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Or, astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel, ceea ce a urmărit pe calea apelului incident reclamanta a fost ca instanța de apel să rețină o serie de argumente sau apărări referitoare la momentul nașterii dreptului la acțiune, la întreruperea prescripției și la efectele întreruperii prescripției care, deși au fost invocate în fața primei instanțe, nu au mai fost analizate de aceasta, însă legiuitorul nu a reglementat posibilitatea formulării unei căi de atac împotriva considerentelor într-o astfel de situație.

Deși reclamanta nu avea interes să formuleze o cerere de apel împotriva soluțiilor de respingere a excepțiilor date de prima instanță prin încheierea de ședință din data de 15.09.2020, putea formula apărări prin intermediul întâmpinării la cererea de apel introdusă de partea adversă, drept de care, de altfel, partea a și uzat.

Totodată, din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curtea arată că intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Potrivit art. 460 alin. (1) Cod procedură civilă, o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.

Împrejurarea că apelul incident nu este pus la îndemâna apelantului principal drept o cale de atac subsidiară, generată de apărările părții adverse din apel sau chiar din întâmpinare, o dovedește însuși conținutul normei sus-citate - care se referă la apelul incident ca fiind mijlocul procedural pus la dispoziția intimatului (legiuitorul neavând în vedere sintagma "oricare dintre părți’’), la un moment la care acestuia i-a expirat termenul pentru formularea propriei căi de atac (în caz contrar apelul său fiind unul principal), cât și condiționalitatea dedusă din art. 472 alin. (2) C. proc. civ. în privința soluționării celor două căi de atac, una principală și cealaltă adițională.

Deși fiecare parte din apel este "intimat" în apelul părții adverse, nu este posibilă interpretarea duală a normei sus-citate, în caz contrar ajungându-se la posibilitatea contestării pe cale indirectă, a doua oară, a aceleiași hotărâri judecătorești, cu completarea motivelor propriului apel principal peste termenul conferit de lege.

Înalta Curte subliniază că legiuitorul a urmărit să pună la dispoziția intimatului șansa reformării hotărârii atacate doar de partea adversă, pentru care intimatul nu a înțeles să formuleze în termenul legal apel principal, apelul incident nefiind pus la dispoziția apelantului principal pentru a-și completa motivele de apel în raport de apărările intimatului.

Transpunând aceste considerente la speța dedusă judecății, Înalta Curte reține că la 6 februarie 2024, pârâta B. S.A. a formulat apel împotriva încheierii din 15 septembrie 2020 și a sentinței civile nr. 3095 din 18 decembrie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019. La 8 februarie 2024, reclamanta a declarat apel împotriva aceleiași sentințe, iar la 7 martie 2024, aceasta a formula întâmpinare la apelul B. S.A. și apel incident împotriva încheierii din 15 septembrie 2020 cu privire la considerentele reținute în soluționarea excepțiilor, cu menținerea soluției de respingere a acestora.

Or, astfel cum Înalta Curte a arătat mai sus, apelul incident este consacrat numai în favoarea părții care nu a declarat apel principal, nu și celei care a declarat apel principal, rațiunea pentru care a fost reglementat art. 472 C. proc. civ. nesubzistând în această din urmă situație.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece instanța de apel, deși a reținut toate demersurile pe care partea le-a efectuat pentru recuperarea creanței, încă din 2009, a concluzionat în sensul că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Înalta Curte arată că argumentele dezvoltate de recurenta-reclamantă nu pot fi circumscrise motivului de casare invocat, partea afirmând contradicția dintre considerentele instanței și argumentele sale, în susținerea solicitării de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Nu poate fi reținut nici motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă.

În analiza acestui motiv de casare, se impune a se arăta că, potrivit art. 430 C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale, ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

În cauză, însă, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv a sentinței civile nr. 7182 din 30 aprilie 2013, pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2012, prin care, potrivit recurentei-reclamante, s-a constatat conduita ilicită a intimatei-pârâte.

Aceste aspecte vizează temeinicia fondului dedus judecății, sub aspectul culpei intimatei-pârâte, însă, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, fondul cauzei nu a mai fost antamat.

Ca atare, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat în sensul invocat de recurenta-reclamantă.

Din perspectiva ultimului motiv de casare susținut în cauză, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a formulat critici referitoare la momentul la care a început să curgă cursul prescripției dreptului material la acțiune, precum și cu privire la întreruperea acestuia.

Din analiza memoriului de recurs se desprinde concluzia că disputa nu poartă asupra modului de interpretare sau de aplicare a dispozițiior legale ce reglementează prescripția, ci vizează situația de fapt, mai precis modul în care instanța de apel a stabilit, în urma administrării probatoriului, când a survenit momentul care determină începutul prescripției. Altfel spus, recurenta-reclamantă nu critică interpretarea sau aplicarea legii, ci urmărește să obțină deplasarea momentului care marchează începutul prescripției, la o dată ulterioară celei stabilite în etapa procesuală anterioară.

Or, criticile ce vizează momentul care determină începutul prescripției, ca de altfel și cele expuse de recurenta-reclamantă referitoare la întreruperea cursului prescripției, reprezintă critici de netemeinicie, câtă vreme sunt aspecte ce nu pot fi determinate decât prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1064 din 8 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1064 din 8 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2025.