ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1967/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 471.105,50 RON, reprezentând contravaloare lucrări existente și 221.675,07 RON penalități de întârziere.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1350 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1681 din 30 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015 s-a admis, în parte, cererea reclamantei A. S.R.L., fiind obligată pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 389.608,96 RON cu titlu de contravaloare lucrări, respingându-se restul pretențiilor ca neîntemeiate. Totodată, prima instanță a procedat la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 9501,08 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorarii experți.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 504/A din 19 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis cererea de apel formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1681/30.05.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., a schimbat în parte sentința primei instanțe și a obligat pârâta la plata sumei de 405.305,13 RON; a acordat suplimentar taxa de timbru în favoarea reclamantei în valoare de 903,46 RON, pusă în sarcina pârâtei și a menținut în rest sentința primei instanțe; a acordat cheltuieli de judecată în etapa apelului, în favoarea apelantei, în valoare de 451,73 RON taxă de timbru aferentă motivelor de apel admise.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

După expunerea raportului juridic născut din contratul de antrepriză nr. 133/06.05.2014 încheiat de părți și a parcursului litigiului, recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată, susținând că instanța de apel a depășit limitele devoluțiunii și a încălcat dreptul la apărare, precum și principiul contradictorialității și principiul disponibilității.

Astfel, recurenta susține că instanța de apel a soluționat cauza pe baza unor prezumții simple, pe care nu le-a pus în discuția părților și cu încălcarea regimului juridic al prezumțiilor.

Recurenta arată că administrarea probei cu prezumțiile simple este posibilă doar după ce acest aspect a fost pus în dezbaterea contradictorie a părților, reținerea acestora doar în motivarea hotărârii încălcând dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 C. proc. civ. și art. 6 CEDO.

Autoarea căii de atac susține că instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat în privința capătului de cerere privind penalitățile, prezumând constatarea culpei recurentei în îndeplinirea obligațiilor, fără a supune acest aspect dezbaterii contradictorii a părților, cu încălcarea principiului contradictorialității.

Totodată, urmare a acestor prezumții, instanța nu a analizat nici criticile reclamantei cu privire la faptul că obligarea sa la plata penalităților nu exclude posibilitatea ca și pârâta să fie obligată la rândul ei față de reclamantă, cu atât mai mult cu cât, prin întâmpinarea depusă la fond, chiar pârâta a solicitat instanței să constate intervenită compensația legală până la concurența sumei celei mai mici, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 alin. (1) C. civ.

De asemenea, recurenta consideră că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamanta își poate valorifica pretențiile în cadrul dosarului nr. x/2017, de vreme ce, în dosarul menționat, nu a solicitat pe cale reconvențională obligarea la plata penalităților de întârziere și, chiar în ipoteza în care i se va admite apelul, tot nu ar fi dezlegată teza legată de pretențiile solicitate în prezenta cauză, care constau în penalități de întârziere.

Recurenta-reclamantă mai susține și faptul că hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2017 nu dezleagă chestiuni legate de culpă și de rezilierea contractului, deoarece în cauza evocată nu s-au dezvoltat critici pe aceste aspecte și nici cu privire la penalitățile datorate ca urmare a întârzierilor la plată.

Astfel, arată că singurul aspect contestat de intimată cu privire la rezilierea contractului a fost doar acela că nu i s-ar fi transmis Notificarea de reziliere nr. x/25.05.2015, susținere care nu a reușit să răstoarne probele recurentei, privind dovedirea vreunei eventuale plăți și, implicit, netemeinicia rezilierii contractului din inițiativa recurentei.

C. cu împrejurarea ca instanța de fond a reținut că factura din februarie 2015 nu era achitată, precum și cu susținerea intimatei că a înțeles să opună excepția de neexecutare abia în data de 10.06.2015, când a intervenit rezilierea contractului, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel, în mod eronat, nu s-a pronunțat pe aceste aspecte pe care le-a invocat în apel.

Recurenta mai susține că instanța nu a analizat nici împrejurarea că, prin Adresa nr. x/24.11.2014, a notificat intimata cu privire la neîndeplinirea obligației de plată, nici măcar în privința avansului.

Instanța de apel nu s-a pronunțat și nu a analizat nici criticile reclamantei referitoare la momentul la care a înțeles intimata să opună excepția de neexecutare, invocarea acestei excepții având ca efect principal suspendarea temporară a forței obligatorii a contractului și nu încetarea acestuia.

Astfel, a evidențiat faptul că excepția nu se poate invoca după încetarea contractului, respectiv la data de 10.06.2015, așa cum și jurisprudența a statuat, "momentul invocării excepției de neexecutare trebuia să coincidă cu momentul în care i s-a solicitat plata serviciilor prestate".

Recurenta-reclamantă invocă și nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), precum și faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor contractuale (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Subsumat acestor motive de casare, recurenta menționează că hotărârea recurată nu răspunde criticilor și apărărilor din apel, nu se preocupă de dezlegarea aspectelor esențiale ale situației de fapt disputate de părți și nu evocă sau nu explică normele materiale a căror aplicare ar susține soluția instanței.

Totodată, recurenta consideră că hotărârea recurată dezvoltă un raționament străin de criticile de apel și argumentele părților, bazat pe prezumții judiciare antamate pentru prima dată după pronunțare, lăsând însă neanalizate o serie de apărări cu impact decisiv asupra soluției.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a dat o nouă interpretare voinței părților, reținând în mod eronat ca plata la "real executat" este ținută de existența perfectării unor acte adiționale sau de cererea prealabilă a Beneficiarului B. S.R.L., contrar celor stipulate la art. 3.2. din Contract.

Or, nicăieri în contract părțile nu au statuat că prețul pe baza cantităților real executate trebuie să fie precedat de un act adițional de suplimentare a eventualelor cantități de materiale.

Astfel, arată că, dacă pentru orice cantitate de materiale suplimentată s-ar fi dorit perfectarea unui act adițional, s-ar fi prevăzut expres de către părți și nu s-ar mai fi stabilit modalitatea de determinare a prețului final.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel în mod eronat a modificat voința părților, interpretând că din cuprinsul art. 3.10 și 3.2 din contract rezultă necesitatea unei cereri prealabile din partea Beneficiarului.

Arată că, la art. 3.10 din Contract, părțile au statuat ca actele adiționale să se perfecteze numai pentru lucrări adiționale.

Coroborând art. 3.10 cu art. 3.2, potrivit căruia valoarea situațiilor de lucrări se determina prin înmulțirea preturilor unitare prevăzute în oferta acceptată, parte integrantă a contractului, cu cantitățile real executate, recurenta susține că cererea scrisă este necesară doar în două situații, respectiv cele prevăzute la art. 3.10, când sunt lucrări suplimentare, adică lucrări noi sau lucrări omise din proiect, adică cele care au lipsit din devizul inițial și nicidecum nu se impune existența unei cereri pentru suplimentarea cantităților deja contractate/ofertate.

De asemenea, susține că instanța de apel nu a analizat nici ce înseamnă prețul estimat cu plata la "real executat".

Recurenta a criticat motivarea Curții, susținând că a interpretat în mod contradictoriu art. 3.6, potrivit căruia "beneficiarul va examina situația de plată respectivă și o va returna antreprenorului, acceptată total sau parțial, în termen de 5 (cinci) zile lucrătoare de la primirea acesteia, în caz contrar se va considera acceptată".

Astfel, se arată că, deși retine că, în data de 12.05.2015, B. a solicitat suplimentarea documentației aferente SL 7 pentru evaluarea corespunzătoare și că la data de 15.05.2015 A. a retransmis SL 7, de aceasta dată, instanța de apel nu a mai considerat aplicabil art. 3.6 cu privire la termenul de contestare de 5 zile, reținând că intimata a comunicat recurentei că, în data de 16.06.2015, situația de lucrări nr. x era încă în analiză.

Or, intimata trebuia să conteste în termenul de 5 zile stipulat la art. 3.6, altfel reținerea instanței cu privire la acest aspect este în contradicție cu considerentele reținute anterior, chiar intimata în fața instanței de apel susținând că i-a fost transmisă de trei ori situația de lucrări nr. 7.

Totodată, recurenta mai arată și faptul că, urmare a interpretării eronate a înscrisului reprezentat de emailul din data de 25.05.2015, instanța a considerat că situația de lucrări nr. x nu a fost tardiv contestată.

Astfel, consideră că instanța de apel a interpretat toată convenția părților în detrimentul recurentei, ajungând chiar la o motivare contradictorie.

De asemenea, deși reclamanta a criticat împrejurarea că expertul nu a analizat documentele depuse în dovedirea pretențiilor, cu referire la lucrările decontate de terți, instanța de apel nu a analizat înscrisurile existente la dosar,

Consideră că instanța de apel a dat o altă interpretare susținerilor reclamantei, reținând, în mod eronat, că aceasta a avut posibilitatea de a prezenta documente din care să rezulte îndeplinirea corespunzătoare a propriilor obligații, de vreme ce a prezentat actele, însă nu au fost analizate nici de expert și nici de instanță.

În ceea ce privește suma de 747,04 euro, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit Actul Adițional nr. 3, iar cu privire la suma de 535,2 euro, constituind contravaloarea a 20 mp termoizolație polistiren expandat de 10 cm, instanța a încălcat principiul devoluțiunii, de vreme ce intimata a recunoscut manopera a 12 mp, în valoare de 321,12 euro.

Prin urmare, chiar și in ipoteza în care intimata n-ar fi făcut dovada executării, recurenta consideră că instanța a dat mai mult decât s-a cerut.

Deși arată că a depus expertului procesul-verbal nr. x din 06.04.2015, semnat de dirigintele de șantier, pe care-1 anexează prezentului recurs, acesta a înlăturat lucrarea de la plată într-un mod cu totul neîntemeiat.

Cu privire la suma 277,2 euro, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că semnarea procesului-verbal nr. x/25.03.2015 nu reprezintă acceptarea lucrării de către beneficiar, fiind doar o recepție calitativă și, în acest caz, instanța interpretând eronat documentele și înlăturând de la plată lucrări existente și necesare pentru îndeplinirea obiectului contractului.

De asemenea, interpretarea instanței, potrivit căreia nu există o acceptare expresă a beneficiarului și, ca atare, suma nu ar fi datorată recurentei, este contrară voinței părților ce se regăsește în contract.

În ipoteza în care lucrarea/cantitatea nu ar fi fost necesară îndeplinirii obiectului contractului, dirigintele de șantier nu ar fi semnat nici procesul-verbal de recepție calitativă.

În ceea ce privește suma de 7218,54 euro, ce constituie contravaloare confecții metalice în cantitate de 4771/72 kg, recurenta reiterează faptul ca instanța de apel a făcut o interpretare greșită a convenției părților ce se regăsește la art. 3.2. din Contract și anexează recursului avizele care dovedesc executarea lucrării de confecții metalice anterior emiterii situației de lucrări nr. 7.

Precizează că cererea scrisă este necesară doar în situațiile prevăzute la art. 3.10 din contract, când sunt lucrări suplimentare sau lucrări omise din proiect sau liste de cantități, nicidecum nu se impune existența unei cereri pentru suplimentarea cantităților deja contractate/ofertate.

Pentru toate considerentele arătate, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La 2 iulie 2019, recurenta-reclamantă a depus la dosar note de ședință, prin care a menționat că este de acord cu soluționarea recursului de către completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil în principiu.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.R.L. în 19 iunie 2019 .

Intimata-pârâtă, în 17 iulie 2019 a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, având în vedere că obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă o cerere în pretenții până în pragul de 1.000.000 RON. Totodată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata nu a precizat dacă este de acord cu soluționarea recursului de către completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil în principiu.

La 30 iulie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității, precum și a apărărilor invocate de intimată.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 8 iunie 2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare. Recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Recursul declarat de reclamantă este fondat pentru considerentele și în limitele ce se vor arăta în continuare:

Reclamanta A. S.R.L. a criticat, într-un prim motiv de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nerespectarea limitelor devoluțiunii determinate de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății în apel, încălcarea dreptului la apărare, a principiilor contradictorialității și disponibilității. În dezvoltarea acestui motiv de recurs a susținut că instanța de apel a soluționat cauza în baza unor prezumții simple pe care nu le-a pus în discuția părților și cu încălcarea regimului juridic al prezumțiilor. În acest sens, a arătat că instanța a reținut autoritatea de lucru judecat provizorie în fundamentarea soluției de respingere a capătului de cerere privind penalitățile de întârziere, prezumând constatarea culpei reclamantei în îndeplinirea obligațiilor, cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

Examinând parcursul procesual al cauzei, instanța de recurs constată că, prin sentința pronunțată de prima instanță, s-a respins capătul de cerere formulat de reclamantă privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, cu motivarea că reclamanta din prezenta cauză a executat cu întârziere lucrările ce formează obiectul contractului de antrepriză încheiat între părți, concluzia fiind dedusă din considerentele sentinței civile nr. 443/2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, nedefinitivă la data pronunțării prezentei decizii. Prima instanța a reținut că, în legătură cu nerespectarea termenului de finalizare a lucrărilor de către reclamantă, operează puterea de lucru judecat provizorie de care se bucură această hotărâre.

Instanța de apel a confirmat raționamentul din considerentele sentinței apelate și a reținut că, în celălalt litigiul, intimata pârâtă din prezenta cauză a solicitat în instanță constatarea culpei reclamantei apelante în îndeplinirea obligațiilor și acordarea de penalități de întârziere, acțiunea acesteia fiind admisă în primă instanță. S-a motivat că disputa părților, în privința întârzierii în executarea obligațiilor contractuale, nu poate fi tranșată în prezenta cauză fără a se încălca efectul puterii de lucru judecat provizorii (efectul negativ al autorității de lucru judecat), întrucât ar însemna să se supună dezbaterilor o problemă deja stabilită printr-o judecată anterioară.

Recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici prin care să se susțină încălcarea principiului disponibilității părților în apel, cu consecința depășirii limitelor stabilite de reclamant prin cererea de apel și nici nu s-a invocat schimbarea cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe. De aceea, instanța de recurs înlătură critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., derivată din încălcarea limitelor devoluțiunii în apel.

În privința criticii referitoare la încălcarea dreptului la apărare, a principiilor contradictorialității și disponibilității, subsumate aceluiași motiv de casare, instanța de recurs constată că argumentația din considerentele deciziei recurate, referitoare la culpa contractuală a recurentei-reclamante, nu este justificată în temeiul unor prezumții simple care nu au fost aduse în dezbaterea contradictorie a părților.

Raționamentul instanțelor devolutive a avut ca premisă statuarea din considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 443/2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, nedefinitivă, prin care s-a reținut culpa reclamantei în executarea lucrărilor și obligarea sa la plata penalităților de întârziere. Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, cu caracter provizoriu, de care se bucură sentința civilă nr. 443/2018 pronunțată de Tribunalul București, nu a fost reținut pentru prima dată în motivarea deciziei atacate cu recurs, câtă vreme această chestiune se regăsește în considerentele sentinței primei instanțe, validată prin decizia pronunțată de instanța de apel.

Constatarea culpei contractuale a reclamantei, reținută prin sentința primei instanțe, a făcut obiectul criticilor în calea de atac a apelului formulat de reclamantă, soluționat prin decizia recurată. Așadar, această constatare legată de culpa recurentei reclamante nu se fundamentează pe o prezumție simplă, care nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților, ci pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, cu caracter provizoriu, de care se bucură hotărârea din litigiul anterior. În regimul noului C. proc. civ. autoritatea de lucru judecat nu se mai regăsește în sfera prezumțiilor legale absolute, ci doar ca un efect al hotărârii judecătorești, potrivit art. 430 alin. (4) C. proc. civ., reținut în fundamentarea sentinței supuse apelului, raționament validat prin decizia instanței de apel. Cum sentința pronunțată în primă instanță a făcut obiectul apelului, soluționat cu respectarea garanțiilor procesuale reprezentate de principiile contradictorialității, disponibilității și a dreptului la apărare, rezultă că susținerea recurentei reclamante nu este întemeiată.

Față de considerentele reținute, instanța de recurs înlătură criticile subscrise motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a evidențiat anumite critici prezentate în apel, care nu se regăsesc analizate în decizia pronunțată de instanța de apel.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a analizat criticile prin care a susținut că nu este exclusă posibilitatea ca și intimata să fie obligată la plata penalităților de întârziere, întrucât în litigiul anterior, în calitate de pârâtă nu a formulat cerere reconvențională prin care să solicite, la rândul său, obligarea B. la plata penalităților de întârziere. De aceea, consideră că instanța de apel a apreciat, în mod total eronat, că recurenta-reclamantă își poate valorifica pretențiile în cadrul dosarului nr. x/2017 Recurenta-reclamantă relevă că hotărârea pronunțată în litigiul anterior, reținută cu autoritate de lucru judecat provizorie, nu dezleagă chestiuni legate de culpa contractuală a intimatei-pârâte în executarea obligațiilor de plată și nici cu privire la penalităților datorate ca urmare a întârzierilor la plată, în legătură cu care a prezentat dovezi.

Instanța de recurs constată că, prin sentința pronunțată de prima instanță, s-a respins cererea reclamantei A. S.R.L. având ca obiect obligarea pârâtei B. la plata penalităților de întârziere, în temeiul art. 3.7 din contractul de antrepriză. S-a reținut puterea de lucru judecat provizorie a sentinței civile nr. 443/2018 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, conform art. 430 alin. (4) C. proc. civ. (hotărârea judecătorească fiind supusă apelului), din perspectiva faptului că reclamanta nu respectat termenului de finalizare a lucrărilor și că, în această situație, pârâta a fost îndreptățită să invoce excepția de neexecutare a contractului și să refuze să își îndeplinească propria obligație de plată a facturilor la termenul convenit în contract.

Prin decizia recurată s-a motivat că disputa părților, în privința întârzierii în executarea obligațiilor contractuale, "nu poate fi tranșată în prezenta cauză fără a se încălca principiul puterii de lucru judecat (efectul negativ al autorității de lucru judecat), întrucât ar însemna să supună dezbaterilor o problemă deja stabilită printr-o judecată anterioară". Instanța de apel a concluzionat că este corectă argumentația primei instanțe prin care s-a dat eficiență autorității de lucru judecat atașată sentinței pronunțate în dosarul nr. x/2017.

Instanța de recurs reține că autoritatea de lucru judecat provizorie de care se bucură considerentele sentinței civile nr. 443/2018 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, conform art. 430 alin. (4) C. proc. civ. nu poate constitui un argument suficient în fundamentarea deciziei instanței de apel, întrucât asupra lucrului judecat se poate reveni în etapele ulterioare ale procesului, câtă vreme această hotărâre nu a căpătat caracter definitiv prin epuizarea exercițiului căilor de atac. Instanța de apel trebuia să procedeze la un examen efectiv, real și complet al criticilor reclamantei și al probelor aduse în sprijinul lor, pe baza căruia să expună propriul raționament juridic în fundamentarea deciziei adoptate, iar autoritatea de lucru judecat provizorie să constituie doar un argument subsidiar, în măsura în care ar fi fost în concordanță cu concluzia la care ar fi ajuns după efectuarea propriei analize.

Totodată, se constată că instanța de apel nu a observat criticile prin care reclamanta a susținut că această hotărâre nedefinitivă nu analizează dacă intimată-pârâtă, B. se află la rândul său în culpă pentru neîndeplinirea, la termen, obligației de plată a facturilor emise de antreprenor, câtă vreme, în litigiul finalizat prin sentința reținută cu autoritate de lucru judecat provizorie, reclamanta nu a formulat cerere reconvențională prin care să solicite obligarea B. la plata penalităților de întârziere. Astfel, între cele două cauze nu există identitate de obiect, întrucât în litigiul anterior, B., în calitate de reclamantă a solicitat obligarea A. S.R.L., în calitate de pârâtă la plata penalităților de întârziere pentru întârziere în finalizarea lucrărilor, iar, în litigiul dedus, judecății, reclamanta A. S.R.L. solicită obligarea pârâtei B. la plata penalităților de întârziere pentru executarea cu întârziere a obligației de plată.

Așadar, instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau culpa intimatei pârâte în executarea cu întârziere a obligației de plată și că aceasta nu se putea apăra pe calea mecanismului excepției de neexecutare, câtă vreme această excepție a fost invocată în data de 10.06.2015, după ce a operat rezilierea contractului în temeiul notificării transmise pârâtei prin adresa nr. x/25.05.2015.

Din această perspectivă, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, întrucât concluzia instanței de apel de a păstra sentința primei instanțe în legătură cu soluția dată capătului de cerere privind penalitățile de întârziere nu prezintă motive care să releve realizarea cercetării judecătorești efective și adecvate în legătură cu motivele de apel invocate.

În legătură cu soluția dată capătului principal de cerere, recurenta-reclamantă a susținut că decizia conține vicii de nemotivare și este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Examinând considerentele deciziei atacate se constată că analiza instanței de apel este insuficientă și nu răspunde criticii reclamantei care a susținut că aplicarea prevederilor art. 3.1 și art. 3.2, referitoare la determinarea prețului final pe baza cantităților de lucrări real executate, în condițiile și cu formalitățile prevăzute de art. 3.2 din contract nu trebuie precedată de încheierea unui act adițional sau de o cerere scrisă din partea beneficiarului, așa cum s-a reglementat pentru situațiile de la art. 3.10.

Se observă că, prin art. 3.10 din contract, părțile au stabilit că "în plus față de prețul contractului, beneficiarul va plăti toate lucrările adiționale, ce vor fi executate în temeiul cererii sale scrise adresate antreprenorului de către beneficiar: (i) în cazul unor lucrări suplimentare datorate solicitărilor beneficiarului sau modificării specificațiilor proiectului; (ii) dacă lucrările au fost omise în proiect și/sau în listele de lucrări".

Or, prin decizia atacată, instanța de apel, deși reține, în legătură cu suma de 7218,54 euro, reprezentând contravaloare confecții metalice, că nu există o cerere scrisă din partea beneficiarului, nu stabilește, în prealabil, dacă este vorba despre lucrări care pot fi încadrate la categoria de lucrări adiționale, în sensul prevăzut de art. 3.10 din contract. Aceeași deficiență de motivare se regăsește în cazul sumelor de 277,2 euro, reprezentând plasă sudată și a sumei de 535,2 euro, contravaloare termoizolație.

Din această perspectivă decizia instanței de apel este insuficient motivată, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în legătură cu soluția dată pretențiilor privind plata acestor lucrări. Se impune reevaluarea cauzei pentru a se stabili cărei categorii de lucrări descrise în contract se încadrează lucrările pretins executate și neachitate și procedura de urmat pentru plata prețului, pentru a se clarifica raționamentul instanței de apel în adoptarea soluției pe fond.

Instanța de recurs reține că nu pot fi integrate niciunuia dintre motivele de nelegalitate invocate criticile referitoare la contestarea situației de lucrări nr. x, la împrejurarea că expertul nu a analizat documentele depuse în dovedirea pretențiilor și nici instanța nu a efectuat analiza lor (în condițiile în care nu se indică în concret înscrisurile încuviințate și neanalizate de către instanța de apel), la interpretarea greșită a actului adițional nr. x prin prisma situației de lucrări nr. x De asemenea, în privința sumei de 747,04 euro, instanța de recurs nu identifică nicio critică de nelegalitate în raport cu susținerea că instanța de apel a interpretat greșit actul adițional nr. x, pentru că nu a reușit să înțeleagă faptul că există situații în care, deși se contractează mai mult, în urma execuției lucrării se poate ajunge la o cantitate mai mică. Tot acest set de critici se raportează la împrejurări de fapt care nu pot face obiectul analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Recurenta-reclamantă, deși a invocat și incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu identifică dispozițiile legale încălcate sau greșit aplicate și nu dezvoltă critici specifice acestui motiv de casare.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. raportat la art. 496 alin. (2) și art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă și va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 504/A din 19 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 504/A din 19 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 5 octombrie 2021.