ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1631/2022

Ședința publică din data de 4 iulie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 08.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.142.322,20 RON reprezentând penalități de întârziere în conformitate cu prevederile contractului încheiat intre părți, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

In drept, s-au invocat dispozițiile art. 1523, art. 1350 C. civ.

Prin încheierea de ședință din 27.09.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, a fost respinsă cererea pârâtei de conexare a prezentului dosar la dosarul nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 443/21.02.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, a fost admisă acțiunea privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta SC. B. S.R.L, astfel cum a fost precizată și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.142.322,02 RON reprezentând penalități de întârziere calculate potrivit contractului încheiat de părți și suma de 15.028,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva încheierii de ședință din data de 27.09.2017 și a sentinței a formulat apel pârâta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelante, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 699/2021 din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din data de 27.09.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 443/21.02.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 223.078,80 RON cu titlu de penalități de întârziere.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5566,57 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru; totodată, a obligat intimata reclamantă să plătească apelantei pârâte suma de 23.187,77 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând: 6398,71 RON, taxă timbru, 15.289,06 RON onorariu de avocat și 1500 RON onorariu expert.

Împotriva deciziei civile nr. 699/2021 din 15 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a formulat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât și pârâta S.C. B. S.R.L. (aceasta din urmă a înțeles să formuleze și recurs incident, în măsura în care instanța de recurs va considera că recursul său principal nu ar fi valabil formulat).

1) Recursul formulat de reclamanta S.C. A. SRL

Reclamanta a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia, casarea in parte a deciziei recurate în ceea ce privește soluția de admitere numai în parte a debitului reprezentând penalități de întârziere, trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanței de apel, în limitele casării și cu menținerea actelor de executare ce vor fi fost executate până la momentul soluționării recursului.

După prezentarea situației de fapt, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a susținut că înțelege să critice soluția instanței de apel sub aspectul nelegalității cu privire la patru aspecte ale cauzei, respectiv:

Modalitatea de calcul a penalităților de întârziere prin raportare la termenul de 07.04.2015, menționat în cuprinsul Actului adițional nr. x din data de 26.11.2014, în condițiile în care acest calcul trebuia efectuat in raport de termenele de execuție aferente fiecărei categorii de lucrări menționate in cuprinsul Graficului de execuție anexat respectivului act adițional; critica a fost circumscrisă de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 2.3. din cuprinsul Actului adițional nr. x, având în vedere forța obligatorie prevăzută de art. 1270 C. civ., efectuarea calculelor termenelor de finalizare a lucrărilor raportat la data de 7.04.2015, și nu la datele menționate pentru fiecare dintre aceste lucrări, nu este corectă, instanța încălcând norma de drept material.

Apoi, pentru categoriile de lucrări - 2. Completare zidărie fațada si 6. Placare Bond, instanța de judecata a reținut ca nu poate calcula penalități de întârziere întrucât aceste lucrări nu s-ar regăsi in detaliile de execuție in condițiile in care aceste detalii există; critica a fost circumscrisă de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru cele două categorii de lucrări, instanța de apel a considerat că nu există detalii în proiectul tehnic, îmbrățișând astfel opinia expertului judiciar; de asemenea, a nesocotit înscrisurile existente la dosarul cauzei și explicațiile indicate prin obiecțiunile la raportul de expertiză și, ulterior, notele de ședință, înscrisuri în care se indicau exact planșele din proiectul tehnic unde se regăsesc detaliile în discuție. Cele menționate de instanță în sensul că detaliile pentru aceste lucrări nu exista, nu pot fi reținute, fiind străine de pricină.

În ceea ce privește cele reținute de instanța de apel, preluând concluziile eronate ale expertului judiciar, pe baza cărora a calculat penalitățile de întârziere prin raportare la datele la care respectivele lucrări au fost raportate in situațiile de lucrări si nu la datele proceselor-verbale prin care aceste lucrări au fost recepționate, recurenta a susținut incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Astfel, în condițiile in care, prin situațiile de lucrări se raportează lucrări executate in luna anterioara, iar o categorie de lucrări se poate regăsi in mai multe situații de lucrări, întrucât prin complexitatea sa, se poate executa in decursul mai multor luni, recurenta a apreciat ca fiind nelegala aceasta motivare a instanței de apel.

In ceea ce privește limitarea penalităților de intarziere la valoarea de 20% din valoarea contractului, recurenta a susținut că aceasta încalcă dispozițiile art. 1270 C. civ., devenind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a arătat că limitarea cuantumului penalităților de întârziere la 20% din valoarea contractului nu se aplica in cauză, părțile modificând clauza prin Actul adițional nr. x din 30.07.2014.

Prin acest act adițional părțile au înțeles să modifice în tot clauza 6.4 din contract, tocmai ca urmare a decalajelor majore in termenele de executare limitarea prevăzuta in mod inițial in contract fiind eliminata.

Intenția părților, clar exprimata prin actul adițional, reiese si din analiza textuală a modificărilor contractului.

Mai mult decât atât, recurenta a învederat faptul ca acest prim act adițional, prin care s-a dispus prelungirea termenului de execuție si modificarea calculului penalităților, a intervenit la data la care s-a implinit termenul de executare de 3 luni stabilit de parti prin contract, aspect ce justifica pe deplin atât majorarea semnificativă a cuantumului penalităților, cât și eliminarea limitării valorii totale a acestora, părțile arătând in mod expres că acestea vor curge până la finalizarea lucrărilor.

Pe cale de consecința, limitarea cuantumului penalităților este neîntemeiată, fiind contrazisă de însăși voința expresă a părților exprimata prin actul adițional nr. x, parte integranta din contract.

Motivarea instanței de apel potrivit căreia, daca părțile ar fi avut in vedere modificarea în tot a art. 6.4. din contract ar fi trebuit sa menționeze in mod expres acest lucru, nu este suficienta, întrucât interpretarea clauzelor contractuale este necesar a se efectua potrivit dispozițiilor C. civ.

În acest sens, recurenta, redând dispozițiile art. 1266 C. civ. și art. 1267 din același cod, a susținut că, în speță, având in vedere momentul la care s-a semnat actul adițional nr. x, scopul contractului, precum si negocierile purtate intre părți, este limpede voința părților de a modifica in tot articolul privitor la penalități si nu doar cuantumul acestora, cum in mod greșit a reținut instanța de apel; de asemenea, faptul că, la momentul încheierii actului adițional nr. x, executantul lucrărilor depășise deja termenul contractual pentru întreaga lucrare, reprezintă un motiv in plus in susținerea argumentației privitoare la modificarea în tot a clauzei 6.4 și eliminarea limitării valorii penalităților de întârziere la 20% din valoarea contractului.

In final, recurenta a învederat că nu înțelege să critice restul susținerilor si motivelor avute in vedere de către instanța de apel in pronunțarea deciziei recurate, acestea reprezentând o corectă analiză a situației de fapt si de drept a relațiilor părților litigante.

2) Recursul principal formulat de pârâta S.C. B. SRL

Pârâta a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu privire la soluția de obligare a societății la plata sumei de 223.078,80 RON și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a arătat că, prin considerentele reținute pentru a constata întrunirea condițiilor răspunderii civile contractuale față de B., instanța de apel a ignorat cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză (ie., atât raportul întocmit de expertul C., cât și raportul efectuat de expertul D.), care confirmau apărările B..

Or, ignorând ambele expertize administrate în cauză, instanța de apel nu a exercitat un rol activ și nu a condus desfășurarea procesului în vederea aflării adevărului, astfel fiind încălcat dreptul la apărare al B., consacrat prin art. 13 C. proc. civ. ca un drept fundamental în procesul civil.

Rolul activ al instanței, reglementat de art. 22 C. proc. civ., reprezintă o garanție a dreptului la apărare, părțile din proces având dreptul de a își proba afirmațiile, prin mijloacele de probă permise de lege, iar, în condițiile în care o parte din probele aflate la dosarul cauzei au fost ignorate în mod nejustificat de către instanța de apel (e.g., cele două rapoarte de expertiză depuse la dosarul cauzei, precum și răspunsul la obiecțiunile formulate la cel de-al doilea raport), decizia recurată este nelegală.

În ipoteza în care ar fi considerat în vreo măsură, că situația de fapt nu este pe deplin lămurită, instanța de apel avea obligația de a pune în vedere oricărora dintre părți să prezinte înscrisuri și explicații suplimentare, în acest sens fiind și prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții care au fost însă ignorate de instanța de apel.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel reprezintă o încălcare a regulilor de procedură (i.e., rolul activ al instanței, consacrat prin art. 22 C. proc. civ. și dreptul la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ.) a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta-pârâtă a susținut că decizia instanței de apel nu este motivată din perspectiva tuturor probelor administrate în etapa apelului, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, a considerat că decizia recurată nu este motivată din perspectiva considerentelor pentru care instanța de apel nu s-a raportat la răspunsul la obiecțiuni întocmit de expertul desemnat, precum și la argumentele B. privind intervenirea rezilierii contractului de antrepriză.

Prin pronunțarea deciziei atacate, instanța de apel nu a respectat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care reglementează conținutul hotărârii judecătorești.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretate prin coroborare cu cele ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor".

Or, prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat obligațiile prevăzute în sarcina sa prin dispozițiile legale citate, sub aspectul motivării hotărârii pronunțate, respectiv al analizei probatoriului administrat în cauză (e.g., ignorarea probelor solicitate de către pârâtă), fapt ce relevă, dincolo de orice echivoc, nelegalitatea soluției date.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în materia interpretării contractelor.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a considerat că instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material aplicabile din perspectiva efectelor produse de Actul Adițional nr. 5 la Contractul de antrepriză.

A arătat pârâta că, prin Actul Adițional nr. 5, părțile au convenit prelungirea termenului de finalizare pentru toate lucrările contractului aspect care reiese în mod clar, pe de o parte, din coroborarea clauzelor din Contractul de antrepriză și din Actul Adițional nr. 5 și, pe de altă parte, din regulile aplicabile în materia interpretării contractelor reglementate de C. civ.

Noțiunea "termenul de finalizare al lucrărilor" din cuprinsul Actului Adițional nr. 5 nu se poate referi decât la toate lucrările contractului, această concluzie reieșind din interpretarea art. 2.4. din Actul Adițional nr. 5 cu art. 6.1. din contractul de antrepriză. Că este așa rezultă și din regulile de interpretare a contractelor, respectiv art. 1.266 alin. (1) C. civ., art. 1.267 C. civ. și art. 1.269 C. civ.

În atare condiții, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că nu pot fi menținute considerentele instanței de apel privind aplicarea termenelor stabilite prin Actul Adițional nr. 3 de vreme ce, potrivit clauzelor Actului Adițional nr. 5, părțile au convenit că se prelungește termenul de execuție fără a indica aplicarea acestuia exclusiv la lucrările suplimentare.

Interdependența lucrărilor ce au făcut obiectul Contractului nu poate fi negată, având în vedere că acestea se succed, prin lucrările suplimentare care au fost reglementate de actele adiționale încheiate având loc inclusiv modificarea termenelor din Actul Adițional nr. 3. Pe cale de consecință, termenul de finalizare aferent lucrărilor este cel reglementat de Actul Adițional nr. 5, și anume 07.07.2015.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut aplicarea greșită a normelor de drept material incidente sub aspectul răspunderii civile contractuale.

În acest sens, s-a arătat că, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut în mod greșit că ar fi îndeplinită condiția existenței vinovăției pârâtei în executarea cu întârziere a lucrărilor asumate în temeiul Contractului de antrepriză.

Instanța de apel, pe lângă că a ignorat probatoriul administrat constând în expertizele tehnice realizate (care demonstrează culpa exclusivă a A. în întârzierea realizării lucrărilor), nu a avut în vedere nici faptul că pârâta a invocat excepția de neexecutare a propriilor obligații ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor stabilite în sarcina intimatei (de a comunica documentația de execuție necesară realizării lucrărilor, precum și de a achita contravaloarea lucrărilor executate).

În aceste condiții, în mod greșit, instanța de apel nu a avut în vedere că prelungirea duratei contractuale s-a realizat ca urmare a suplimentării lucrărilor inițial contractate, precum și ca urmare a netransmiterii de către intimată a documentației la data încheierii contractului. Totodată, instanța de apel a ignorat și împrejurarea că s-a stabilit în mod expres și neechivoc că respectarea noilor termene putea fi realizată de către B. numai sub condiția respectării obligațiilor intimatei, astfel cum au agreat părțile prin semnarea Actelor Adiționale nr. 3 si nr. 5. În acest sens, au fost redate dispozițiile art. 1.552 alin. (1) C. civ.

Din analiza situației juridice deduse judecății, precum și din ansamblul probelor administrate în etapa apelului rezultă că toate condițiile pentru invocarea excepției de neexecutare erau îndeplinite.

Instanța de apel nu a reținut nici incidența cauzei exoneratoare de vinovăție cu privire la nerespectarea obligațiilor contractuale, fiind aplicate greșit și dispozițiile art. 1.352 C. civ.

Deși, din probele administrate, instanța de apel ar fi trebuit să rețină că pretențiile reclamantei A. sunt nefondate, întrucât există cauze exoneratoare de răspundere, aceasta și-a însușit argumentele intimatei, fără a prezenta o analiză proprie.

În ceea ce privește pretinsul prejudiciu constând în contravaloarea facturii de penalități, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1.537 C. civ. conform cărora dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului. Din analiza probelor administrate în prima instanță, urmează să constatați că instanța de apel a reținut în mod greșit că este îndeplinită condiția existenței prejudiciului, având în vedere că, din probele administrate, rezultă în mod clar că pretinsul prejudiciu produs este chiar rezultatul omisiunilor intimatei în executarea obligațiilor contractuale ce îi reveneau.

Curtea de Apel București a considerat în mod greșit că stabilirea convențională a cuantumului despăgubirilor pentru executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale nu presupune și dovada prejudiciului suferit, atât doctrina, cât și jurisprudența statuând contrariul.

Din probele administrate rezultă că prejudiciul nu a existat, iar, mai mult, această concluzie rezultă inclusiv din împrejurarea că prin sentința civilă nr. 1681/30.05.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost schimbată prin decizia civilă nr. 504/19.03.2019 pronunțată de Curtea de Apel București în cadrul aceluiași dosar, s-a stabilit că A. nu a achitat B. toate lucrările executate în temeiul Contractului de antrepriză, obligând intimata la plata sumei de 405.305.13 RON.

Or, de vreme ce, prin hotărârile menționate mai sus, A. a fost obligată la plata diferenței de preț stabilit prin Contract, constatându-se, implicit, realizarea aproape în integralitate a lucrărilor Contractului, este evident că prejudiciul invocat de A. nu există.

De altfel, o altă dovadă a faptului că A. nu a suferit vreun prejudiciu față de modul în care au fost executate lucrările este reprezentată de faptul că aceasta a înțeles să invoce pentru prima dată excepția de neexecutare a contractului pe data de 10.06.2015 (i.e., la momentul la care a operat Notificarea de reziliere comunicată de către B.). Or, în cazul în care prejudiciul pretins produs ar fi avut loc, intimata putea invoca excepția de neexecutare anterior acestui moment, ceea ce nu a avut loc.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a transmis întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului reclamantei ca nefondat. În cuprinsul întâmpinării, s-a susținut, în sinteză, că, deși A. invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta critică modul în care instanța de apel, ca instanță de fond, a lămurit situația de fapt dedusă judecății, în raport de probele administrate și prin prisma modului în care respectivele probe au fost analizate în apel.

Pârâta a înțeles să formuleze și recurs incident (care cuprinde aceleași critici formulate și în recursul principal declarat de aceeași parte), în măsura în care instanța de recurs va considera că recursul său principal nu ar fi valabil formulat.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului pârâtei ca tardiv formulat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat; pârâta S.C. B. S.R.L. a transmis răspuns la întâmpinarea formulată de reclamantă prin care a solicitat respingerea excepției tardivității recursului principal pe care l-a formulat și admiterea acestuia.

De asemenea, reclamanta a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului incident formulat de pârâtă ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat; pârâta a transmis răspuns la întâmpinarea formulată de partea adversă cu privire la recursul incident, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului incident și admiterea acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 2 martie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, ambele părți înțelegând să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 4 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția tardivității recursului principal declarat de recurenta-pârâtă, a admis în principiu atât recursul reclamantei, cât și recursul principal al pârâtei, pentru considerentele reținute în cuprinsul încheierii, stabilind termen de judecată la data de 22 iunie 2022.

Cu titlu preliminar, în condițiile în care a fost respinsă excepția tardivității recursului principal formulat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., ținând cont de precizarea acesteia, în sensul că a înțeles să formuleze și recurs incident în măsura în care instanța de control judiciar va considera că recursul principal nu ar fi valabil formulat, și, având în vedere principiul disponibilității, Înalta Curte constată că nu se mai impune examinarea recursului incident și a apărărilor aferente acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul reclamantei S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., acesta va fi respins ca nefondat pentru cele ce urmează:

Criticile recurentei-reclamante, cu referire la forța obligatorie prevăzută de art. 1270 C. civ., pe care instanța de apel ar fi încălcat-o, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, prin care s-a susținut că este nelegală modalitatea de calcul a penalităților de întârziere prin raportare la termenul de 07.04.2015, menționat în cuprinsul Actului adițional nr. x din data de 26.11.2014, în condițiile în care acest calcul trebuia efectuat în raport de termenele de execuție aferente fiecărei categorii de lucrări menționate in cuprinsul Graficului de execuție anexat respectivului act adițional, nu pot fi primite.

Astfel, se constată că, sub aspectul situației de fapt, instanța de apel a reținut perfectarea contractului de antrepriză nr. x/06.05.2014 între reclamanta A. S.R.L. în calitate de beneficiar și pârâta B. S.R.L. în calitate de antreprenor, având ca obiect executarea lucrărilor de "consolidare imobil, remodelare fațadă" din București, str. x, in conformitate cu Specificațiile Proiectului Anexa 1 și cu celelalte documente ale contractului.

De asemenea, s-a reținut că acest contract a fost modificat prin mai multe acte adiționale, prin actul adițional nr. x/26.11.2014 convenindu-se prelungirea termenului de finalizare a lucrărilor până la data de 07.04.2015, conform graficului de lucrări anexat acestui act adițional.

Cu privire la termenul în raport de care trebuie calculate penalitățile de întârziere instanța de apel a constatat că între părți există divergență. Astfel, pe de o parte, intimata-reclamantă a susținut că aceste penalități ar trebui calculate în raport de termenul stabilit prin actul adițional nr. x, pe de altă parte, apelanta-pârâtă a susținut că prin actul adițional nr. x s-a prelungit termenul de finalizare pentru toate lucrările astfel că termenul prevăzut în acest act adițional ar trebui avut in vedere.

Așa cum se poate constata din dispozițiile contractuale, invocate chiar de reclamantă în apel, termenul stabilit, prin actul adițional nr. x, pentru finalizarea lucrărilor prevăzute in graficul de lucrări anexat acestuia, este 7.04.2015, dată care a fost avută în vedere de instanța de apel. Or, în condițiile în care părțile contractante au stabilit prelungirea termenului de finalizare a lucrărilor până la data de 07.04.2015, convenția părților are putere de lege.

Prin urmare, în raport cu prevederile actului adițional nr. x/26.11.2014, prin care s-a convenit prelungirea termenului de finalizare a lucrărilor până la data de 07.04.2015, conform graficului de lucrări anexat acestui act adițional, instanța de apel a dat eficiență forței obligatorii a contractului, consacrată de art. 1.270 alin. (1) C. civ., potrivit căruia, "(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege".

Deși a fost indicat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cuprinsul criticilor arătate anterior nu se regăsesc argumente care să se încadreze în ipotezele textului normativ menționat, acesta fiind invocat formal.

În continuare, trebuie subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În speță, deși au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., majoritatea criticilor formulate aduc, în realitate, în discuție chestiuni vizând probele administrate, modul de apreciere a acestora, situația de fapt, conduita contractuală a părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de casare invocate.

Astfel, criticile vizând cele două categorii de lucrări (2. Completare zidărie fațada și 6. Placare Bond), sunt argumentate pe aspecte care țin de stabilirea situației de fapt, de probele administrate în cauză și de aprecierea eronată a acestora, în condițiile în care se susține, în esență, că instanța de apel a nesocotit înscrisurile existente la dosarul cauzei și explicațiile indicate prin obiecțiunile la raportul de expertiză și, ulterior, notele de ședință, înscrisuri în care se indicau exact planșele din proiectul tehnic unde se regăsesc detaliile de execuție.

De asemenea, se constată că susținerea incidenței art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., în ceea ce privește cele reținute de instanța de apel, prin preluarea concluziilor eronate ale expertului judiciar (pe baza cărora a calculat penalitățile de întârziere prin raportare la datele la care respectivele lucrări au fost raportate in situațiile de lucrări si nu la datele proceselor-verbale prin care aceste lucrări au fost recepționate), nu poate fi convertită în motivele de casare invocate, întrucât această chestiune vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei atacate, respectiv modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele în funcție de care penalitățile de întârziere solicitate ar trebui calculate.

Or, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a susținut că limitarea penalităților de întârziere la valoarea de 20% din valoarea contractului, încalcă dispozițiile art. 1270 C. civ., precum și cele prin care se susține că motivarea instanței de apel, potrivit căreia, dacă părțile ar fi avut în vedere modificarea în tot a art. 6.4. din contract ar fi trebuit să menționeze în mod expres acest lucru, nu este suficientă, întrucât interpretarea clauzelor contractuale este necesar a se efectua potrivit dispozițiilor C. civ., nu sunt fondate.

În speță, se constată că instanța de prim control judiciar a analizat în mod judicios cauza prin prisma dispozițiilor legale incidente și a clauzelor contractului de antrepriză nr. x/06.05.2014, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x/30.07.2014, stabilind în mod corect că prevederea referitoare la limitarea cuantumului penalităților la 20 % din valoarea contractului a rămas in vigoare.

Înalta Curte amintește că, potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, iar acesta se modifică sau încetează numai prin acordul părților sau din cauze autorizate de lege.

În ceea ce privește contractul, se reține că acesta este un act de voință care generează obligații, principiul care guvernează materia contractelor fiind autonomia de voință. Potrivit acestui principiu, părțile sunt cele care stabilesc întinderea obligațiilor asumate prin respectivul contract, iar interpretarea contractului are în vedere stabilirea exactă a conținutului convenției și permite o corectă determinare a însăși forței obligatorii a acestuia.

În speță, instanța de apel a reținut că între părțile în litigiu s-a încheiat contractul de antrepriză nr. x/06.05.2014, în cuprinsul căruia la art. 6.4 s-a prevăzut, astfel:

"fără a aduce atingere oricăror altor remedii sau drepturi prevăzute de contract sau de Legea Română in favoarea Beneficiarului, orice întârziere in finalizarea lucrărilor, va declanșa obligația Antreprenorului de a achita beneficiarului penalități de întârziere in valoare de 0,5% din valoarea lucrărilor rămase neexecutate pentru fiecare zi de întârziere. Valoarea penalităților de întârziere va fi dedusă din preț și nu va putea depăși o valoare egală cu 20% din prețul contractului."

Totodată, prin actul adițional nr. x/30.07.2014 la pct. 2.2 s-a prevăzut că "părțile stabilesc fixarea unor penalități de întârziere in desfășurarea graficului de lucrări de 1% pe zi din valoarea lucrărilor neexecutate, pentru primele 15 zile și 3% pe zi, pentru fiecare zi începând cu a 16-a zi de întârziere până la finalizarea lucrărilor. Întârzierile se constată și se calculează in baza situațiilor de lucrări efectuate de șeful se șantier și dirigintele de șantier și graficul de lucrări anexat." La pct. 3.1 se menționează că "restul clauzelor contractuale ce nu au fost menționate în cuprinsul prezentului Act Adițional rămân valabile și nemodificate."

Astfel, din interpretarea dispozițiilor prevăzute în art. 6.4 din contractul de antrepriză nr. x/06.05.2014, în actul adițional nr. x/30.07.2014 la pct. 2.2 și la pct. 3.1, instanța de apel a concluzionat că părțile au înțeles să modifice doar cuantumul penalităților de întârziere.

După cum se poate observa, instanța de apel nu a făcut altceva decât să respecte intenția părților, adică voința lor reală, având în vedere că fundamentul forței obligatorii a contractului îl constituie voința părților liber exprimată.

Coroborând dispozițiile legale citate cu prevederile stipulate în contractul de antrepriză nr. x/06.05.2014 la art. 6.4, în actul adițional nr. x/30.07.2014 la pct. 2.2 și la pct. 3.1, se poate constata că instanța de apel a respectat întru-totul aceste elemente, reținând care este voința comună a părților, respectiv aceea că prevederea referitoare la limitarea cuantumului penalităților la 20 % din valoarea contractului a rămas in vigoare.

Constatând că prin voința lor, părțile au stabilit limitarea cuantumului penalităților la 20 % din valoarea contractului, instanța de apel nu a încălcat libertatea contractuală și voința reală a părților, ci, dimpotrivă, a dat eficiență principiilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1.266 și urm. C. civ. și forței lui obligatorii, consacrată de art. 1.270 alin. (1) C. civ.

Așa fiind, pentru considerentele arătate recursul declarat de reclamantă, va fi respins ca nefondat.

Referitor la recursul pârâtei S.C. B. S.R.L., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele considerente:

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut că soluția pronunțată de instanța de apel reprezintă o încălcare a regulilor de procedură, referindu-se în acest sens la rolul activ al instanței, consacrat prin art. 22 C. proc. civ. și dreptul la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Criticile recurentei-pârâte care menționează că, prin considerentele reținute pentru a constata întrunirea condițiilor răspunderii civile contractuale față de aceasta, instanța de apel a ignorat cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză care confirmau apărările B., precum și cele prin care se arată că, în ipoteza în care ar fi considerat că situația de fapt nu este pe deplin lămurită, instanța de apel avea obligația de a pune în vedere oricărora dintre părți să prezinte înscrisuri și explicații suplimentare, nu sunt fondate.

Astfel, pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziții procedurale care se referă la principiul adevărului și la rolul judecătorului în cadrul probațiunii judiciare, cu implicații în ceea ce privește legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare și la disponibilitatea procesuală.

Rolul activ al judecătorului nu poate constitui un scop în sine, ci reprezintă una dintre cele mai însemnate garanții ale descoperirii adevărului.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere recurenta-pârâtă, vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Afirmația recurentei-pârâte în sensul că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., prin neexercitarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, în sensul de a pune în vedere oricărora dintre părți să prezinte înscrisuri și explicații suplimentare, în ipoteza în care ar fi considerat că situația de fapt nu este pe deplin lămurită, nu poate fi considerată ca fiind fondată.

Astfel, așa cum reiese din cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel nu a considerat la niciun moment procesual că situația de fapt nu este pe deplin lămurită.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenta, constituie numai opinia sa personală în înțelegerea acestei reglementări, care nu și-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă este nemulțumită de administrarea și interpretarea probelor dosarului, aceasta dorind să fie valorificate concluziile celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză care confirmau apărările B., nu este de natură să ducă la concluzia că în speță ar fi fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului, în condițiile în care dispoziția adoptată nu a fost arbitrară, ci motivată.

Instanța de apel a constatat că existența condițiilor răspunderii civile contractuale rezultă din probele administrate, astfel cum au fost suplimentate cu ocazia soluționării apelului. A reținut, totodată, că, întrucât, susținerile apelantei-pârâte și mențiunile din raportul de expertiză în specialitate construcții, întocmit de dl.expert D., cu privire la faptul că pentru unele lucrări nu au fost predate detaliile de execuție, sunt contrazise de înscrisurile aflate la dosar, nu vor fi avute in vedere.

Așadar, nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte în sensul că, o parte din probele aflate la dosarul cauzei au fost ignorate în mod nejustificat de către instanța de apel, întrucât, în respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, instanța de apel în operațiunea pe care a făcut-o pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, inclusiv a expertizelor, a avut în vedere și celelalte înscrisuri existente la dosar, a răspuns explicit, argumentând în mod clar care sunt motivele pentru care nu vor fi luate în considerare anumite probe.

În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare la dreptul la apărare în procesul civil.

Faptul că recurenta-pârâtă este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a evaluat probele din dosar, în opinia recurentei sub forma ignorării rapoartelor de expertiză care confirmau apărările B., nu înseamnă că au fost încălcate drepturile procesuale ale părților și nici că instanța a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, pentru a fi atrasă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că decizia instanței de apel nu este motivată din perspectiva tuturor probelor administrate în etapa apelului, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, a considerat că decizia recurată nu este motivată din perspectiva considerentelor pentru care instanța de apel nu s-a raportat la răspunsul la obiecțiuni întocmit de expertul desemnat, precum și la argumentele B. privind intervenirea rezilierii contractului de antrepriză.

Criticile recurentei-pârâte din această perspectivă nu pot fi primite.

Astfel, Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac, iar motivele de casare nu pot privi temeinicia hotărârii atacate, respectiv nu pot viza situația de fapt așa cum a fost reținută de instanțele de fond.

Modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condițiile în care aprecierea probelor este reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, iar, în speță, instanța de apel a administrat întregul probatoriu pertinent, concludent și util cauzei, apreciere cu privire la care instanța este suverană.

Ceea ce se invocă este de fapt o nemotivare determinată de lipsa analizării tuturor probelor existente la dosar, dar criticile recurentei nu susțin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să aprecieze probatoriul și să-și argumenteze soluția adoptată.

Susținerile recurentei privind răspunsul la obiecțiuni întocmit de expertul desemnat, inclusiv cele referitoare la argumentele B. privind intervenirea rezilierii contractului de antrepriză, constituie critici de netemeinicie, care nu pot analizate în recurs.

Orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanței de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului.

Nu pot fi primite nici criticile prin care se susține necesitatea interpretării coroborate a dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. cu cele ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta întrucât, în fapt, recurenta este nemulțumită de interpretarea probelor dosarului, de modul în care instanța a înțeles să dea relevanță probelor administrate, or, criticile care vizează conținutul probelor, inclusiv cele care privesc răspunsul la obiecțiunile raportului de expertiză, sunt critici de netemeinicie.

În acest context, trebuie arătat că alin. (2) al art. 264 C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul de a aprecia probele administrate în cauză potrivit convingerii sale, neputând fi constrâns în niciun fel în a adopta concluzii chiar și pe cele formulate de un expert, în special dacă din restul probelor administrate reies concluzii opuse celor exprimate de acesta.

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut aprecierea probelor în concordanță cu dispozițiile art. 264 C. proc. civ., iar o reanalizare a acestora de către instanța de recurs nu este permisă de dispozițiile legale.

Oricum, instanța de prim control judiciar a respectat cerințele art. 425 C. proc. civ. și a indicat în considerentele deciziei care sunt motivele pentru care a considerat că apelul pârâtei este fondat, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii doar în parte a cererii de chemare în judecată. Faptul că instanța nu este de acord cu argumentele unei părți, că soluția dată contravine solicitărilor formulate sau faptul că instanța a evaluat într-o anumită modalitate probele din dosar nu echivalează cu lipsa unei motivări sau cu o motivare contradictorie, ori existența unor motive străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentei hotărârea a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

În argumentarea cererii de recurs, pârâta a susținut că instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material în materia interpretării contractului, din perspectiva efectelor produse de Actul Adițional nr. 5 la Contractul de antrepriză, în materia răspunderii civile contractuale, în sensul că instanța de apel a reținut în mod greșit că ar fi îndeplinită condiția existenței vinovăției pârâtei în executarea cu întârziere a lucrărilor asumate în temeiul Contractului de antrepriză, că toate condițiile pentru invocarea excepției de neexecutare erau îndeplinite; totodată, au fost aplicate greșit și dispozițiile art. 1.352 C. civ., precum și dispozițiile art. 1.537 C. civ.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel se constată că, în cauza pendinte, reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.142.322,20 RON reprezentând penalități de întârziere, acțiunea fiind întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.

Instanța de apel a reținut că existența condițiilor răspunderii civile contractuale rezultă din probele administrate, astfel cum au fost suplimentate cu ocazia soluționării apelului.

In ceea ce privește penalitățile solicitate s-a constatat că acestea au fost calculate in raport de numărul de zile de întârziere in executarea a unui nr. de 21 de lucrări, raportat la termenele de execuție stabilite prin actul adițional nr. x la contractul de antrepriză nr. x/06.05.2014.

Sub aspectul termenului in raport de care trebuie calculate penalitățile de întârziere instanța de apel a constatat că între părți există divergență și urmare a raționamentului efectuat a apreciat că pentru lucrările prevăzute in graficul de lucrări anexat actului adițional nr. x trebuie avută in vedere data de 07.04.2015, menționată in actul adițional nr. x, precum și că termenul de finalizare prevăzut in actul adițional nr. x/08.04.2015 vizează lucrările nou introduse prin acest act adițional.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 1169 C. civ., "Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordine publică și de bunele moravuri", iar dispozițiile art. 1.266 C. civ., privitoare la interpretarea contractului după voința concordantă a părților, stabilesc următoarele:

"(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Interpretarea dată de instanța de apel clauzelor actului adițional nr. x/08.04.2015 la contractul de antrepriză nr. x/06.05.2014, ce a stat la baza raporturilor contractuale dintre părți, a fost făcută cu aplicarea dispozițiilor art. 1266 și urm. C. civ., reținându-se că termenul de finalizare prevăzut în respectivul act adițional vizează lucrările nou introduse prin acesta.

Potrivit actului adițional nr. x/26.11.2014 s-a convenit prelungirea termenului de finalizare a lucrărilor până la data de 07.04.2015, conform graficului de lucrări anexat acestui act adițional, așa cum s-a reținut în analiza recursului reclamantei, iar prin actul adițional nr. x nu a avut loc modificarea termenelor de finalizare privind aceste lucrări.

De altfel, interpretarea clauzelor contractului/actului adițional într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților constituie în acest caz și o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților după încheierea contractului. Or, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Înalta Curte reține că, potrivit răspunderii civile contractuale - art. 1350 alin. (1) C. civ. - orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Conform alin. (2), atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

De asemenea, potrivit art. 1530 C. civ., creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.

Condițiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naște răspunderea civilă contractuală sunt: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu; vinovăția celui care a săvârșit fapta ilicită.

Răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind îndatorirea debitorului unei obligații născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutarii, executării necorespunzatoare ori cu întârziere a prestației datorate.

În cazul unei răspunderi contractuale, obligația a cărei încălcare atrage răspunderea celui vinovat este o obligație concretă, stabilită prin contractul dintre părți.

În speță, instanța de prim control judiciar a apreciat, prin interpretarea prevederilor contractuale și având la bază probele administrate, că au fost îndeplinite condițiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtei, așa cum sunt acestea prevăzute de lege.

Susținerile recurentei-pârâte privind îndeplinirea tuturor condițiilor pentru invocarea excepției de neexecutare și cele referitoare la incidența cauzei exoneratoare de vinovăție cu privire la nerespectarea obligațiilor contractuale, sunt, în realitate, critici de netemeinicie care fac trimitere la probele administrate tinzând la reevaluarea situației de fapt.

Or, așa cum s-a arătat, deja, instanța de recurs nu examinează faptele cauzei, existența și aprecierea lor aparținând puterii suverane a instanțelor de fond. Controlul exercitat de instanța de recurs se referă doar la corectitudinea concluziei instanțelor de fond, dacă judecătorii fondului au interpretat și aplicat corect norma de drept.

Afirmația recurentei-pârâte în sensul că instanța a nesocotit dispozițiile articolului 1537 din C. civ., nu poate fi primită având în vedere că vizează dovada și evaluarea prejudiciului, aspect care nu se circumscrie unei critici de nelegalitate pentru a putea fi analizată de instanța de recurs, ci reprezintă o chestiune de apreciere a instanței formată în baza materialului probator.

Prin urmare, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanța de apel a făcut o intrepretare legală a clauzelor convenției/actelor adiționale și a reținut în mod corect îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile contractuale, prevăzute de lege.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte impune părților concluzia că este legală și temeinică soluția instanței d