ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1660/2023

Prin cererea înregistrată la 22 iulie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 692.780,57 RON, compusă din 471.105,50 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate și 221.675,07 RON, reprezentând penalități de întârziere. De asemenea, au fost solicitate cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și 109 C. proc. civ. și respectiv art. 1.350 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1681 din data de 30 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 389.608,96 RON, reprezentând contravaloare lucrări. De asemenea, au fost respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate. Totodată, a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 9.501,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorarii de experți.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L. Prin decizia civilă nr. 504/A din data de 19 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. și a fost schimbată în parte sentința primei instanțe. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 405.305,13 RON. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata taxei judiciare de timbru de 903,46 RON, achitate suplimentar de reclamantă. A fost menținută în rest sentința apelată. Au fost acordate cheltuieli de judecată aferente fazei apelului, în favoarea apelantei-reclamante, în valoare de 451,73 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă motivelor de apel admise.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 1967 din data de 5 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul reclamantei, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul instanței de apel sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 749/A din data de 10 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamantă. A fost anulată soluția primei instanțe cât privește capătul de cerere privind penalitățile de intârziere de 221.675,07 RON și a acordat termen pentru rejudecarea acestui capăt de cerere la 7 iunie 2022. A fost menținută soluția primei instanțe de respingere ca neîntemeiată a pretenției reclamantei asupra sumelor de 7.218,54 euro contravaloare confecții metalice, 277,2 euro plasă sudată, 535,2 euro termoizolație. Prin încheierea din 21 iunie 2022 s-a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2017 Prin încheierea din 4 octombrie 2022 instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei având în vedere că dosarul nr. x/2017 a fost soluționat de Înalta Curte de Casație și Justitiție, prin respingerea recursurilor formulate. Prin decizia civilă nr. 1569/A din data de 18 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în rejudecare, a fost admis capătul de cerere formulat de reclamantă având ca obiect penalități de întârziere, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 221.675,07 RON. Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei, suplimentar, suma de 5.538,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecății în primă instanță.

Împotriva deciziei civile intermediare nr. 749/A din 10 mai 2022 și a deciziei civile nr. 1569/A din 18 octombrie 2022 a formulat recurs B. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește admiterea capătului de cerere având ca obiect penalități de întârziere de 221.675,07 RON și reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de casare, cu consecința respingerii pretențiilor reclamantei în cuantum de 221.675,07 RON, ca neîntemeiate. În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta a invocat încălcarea principiului disponibilității părților în apel, cu consecința depășirii limitelor stabilite pentru rejudecare și, totodată, schimbarea cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe. Dezvoltând, s-a arătat că, în primul ciclu procesual, instanta supremă a apreciat că se impune rejudecarea capatului de cerere privitor la penalitățile de întârziere, având în vedere lipsa unui raționament propriu de analiză a temeiniciei pretențiilor, precum și faptul că sentința pronunțată în dosarul nr. x/2016, nefiind definitivă, nu poate reprezenta decât un argument subsidiar al instanței. Or, prin deciziile recurate, instanța de apel, cu depășirea limitelor rejudecării, raportându-se la o singură factură dintre facturile pentru care s-au calculat penalități de întârziere, respectiv nr. 784/08.04.2015, aferentă situației de lucrări nr. x, a admis capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de 221.675,07 RON, considerând că nu se mai impune analiza existenței dreptului la penalități raportat la restul facturilor. În acest sens, a învederat că reclamanta a stabilit un alt cadru procesual, solicitând plata penalităților pentru mai multe facturi, pe care pârâta le-a contestat sub diverse aspecte și întodeauna pentru întârzierea termenelor de execuție stabilite contractual prin graficele de execuție. Potrivit recurentei, dacă s-ar valida raționamentul instanței, în acord cu care pot fi calculate penalitățile în raport de o singură factură, rezultă că penalitatea cuvenită ar fi trebuit să fie proporțională cu partea deținută de această creanță din totalul penalității solicitate de către reclamantă. Astfel, în condițiile în care total penalitate nelimitată contractual este de 1.034.243 RON, reprezentând 100%, iar pentru factura nr. x/08.04.2015 s-a calculat o penalitate nelimitată contractual în cuantum de 642.850,38 RON (respectiv 62% din total penalitate), dacă s-ar accepta această posibilitate, ar fi trebuit ca procentul de 62% deținut de această factură să fie aplicat asupra penalității limitate contractual respectiv 221.675,07 RON, rezultând astfel o sumă de 137.438,54 RON. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat faptul că deciziile atacate conțin atât motive străine de natura cauzei, cât și motive contradictorii. S-a susținut că motivul pe care curtea de apel l-a reținut în mod străin de pricină este reprezentat de punctul divergent care a determinat rejudecarea cauzei, reținându-se în mod greșit că acesta este reprezentat de data la care reclamanta a executat lucrările aferente facturii nr. x pretinse la plata. Or, potrivit recurentei, în cauză, există mai multe aspecte divergente, constând în nepredarea documentelor obligatorii ce trebuiau să însoțească situațiile de lucrări, emiterea facturilor fără respectarea dispozițiilor contractuale și nerespectarea termenelor de execuție. Referitor la factura nr. x din 08.04.2015, pârâta a precizat că nu face obiectul lucrărilor în divergență, pentru aceasta fiind invocate însă lipsa documentelor prevăzute la art. 3.5 din contract, termenul de execuție depășit, nestornarea avansului, lucrări raportate de două ori. Potrivit pârâtei, datele la care au fost executate lucrările au fost stabilite irevocabil în cauza ce a facut obiectul dosarului nr. x/2016, instanței de apel fiindu-i puse la dispoziție actele din acest dosar. De asemenea, susținând teza incongruenței motivelor, pârâta a arătat că, deși instanța de apel a constatat că soluția depinde de data la care au fost executate lucrările, prin aceleași considerente, a concluzionat că această dată, chiar dacă face dovada unei executări cu întârziere, nu prezintă relevanță. Or, în condițiile în care, pentru a justifica neachitarea facturilor de lucrări, s-a invocat excepția de neexecutare a contractului, se impunea ca instanța de apel să analizeze în ce măsură apărările pârâtei debitor referitoare la termenul de execuție sunt întemeiate, instanța apreciind în mod greșit că acest termen nu prezintă relevanță. În susținerea aceluiași motiv de recurs, s-a imputat instanței de apel faptul că reținerile acesteia din cuprinsul pct. 3 pag. 7 reprezintă, în fapt, aspecte desprinse din context și fără corespondent în probele aflate la dosarul cauzei. De asemenea, făcând trimitere la probe, pârâta și-a exprimat dezacordul în raport cu modul în care instanța de apel a apreciat susținerile părților și probatoriul administrat. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a invocat că, respingând excepția de neexecutare a contractului, instanța de apel a încălcat normele de drept material. Se arată, în esență, că deși instanța de apel trebuia să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru invocarea sa în mod valabil, astfel cum sunt prevăzute la art. 1.350 alin. (2), (1).351-1.356 și art. 1.547 C. civ., în mod greșit a reținut instanța de apel că nu există nicio justificare pentru opunerea excepției de neexecutare. Or, prin aceea că instanța de apel a reținut în considerentele deciziilor atacate că nu există justificare pentru invocarea excepției de neexecutare și respectiv pentru refuzul la plată al pârâtei ca urmare a executării lucrărilor cu întârziere, recurenta consideră că au fost încălcate în mod grav normele de drept material, reprezentate de art. 1.530 și 1.556 C. civ. S-a mai invocat și încălcarea dispozițiilor art. 1.270 C. civ., ca urmare a ignorării prevederilor art. 3.5, 3.6 și respectiv 3.7 din contract, pârâta arătând că termenul de execuție a lucrărilor nu coincide cu data scadentă a facturii fiscale emise de către reclamantă, părțile convenind, cu putere de lege, parcurgerea mai multor etape până la împlinirea scadenței facturii. La data de 9 februarie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata A. S.R.L. prin care s-a invocat excepția inadmisibilității recursului, având în vedere solicitarea recurentei ca, ulterior casării, Înalta Curte să rețină cauza spre rejudecare. S-a evocat de către intimată Decizia HP nr. 79/05.10.2022 a Înaltei Curți, considerentul 166, potrivit căruia "în cazul în care, în al doilea ciclu procesual, s-ar admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține cauza spre judecare în fond numai atunci când, faptele fiind pe deplin stabilite, nu ar fi pusă în situația de a proceda la reanalizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanța de apel ori la prima instanță." Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin rezoluția din 27 martie 2023 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 2 mai 2023, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. La data de 29 mai 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de recurenta B. S.R.L. La data de 2 iunie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de intimata A. S.R.L. Prin rezoluția din data de 29 iunie 2023 a fost stabilit termen pentru analiza admisibilității în principiu a recursului, în complet de filtru, la 19 septembrie 2023.

Înalta Curte, analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile invocate în cauză, reține următoarele considerente: Cu privire la excepția inadmisibilității recursului invocată prin întâmpinare: Prin raportare la solicitarea recurentei de admitere a recursului, cu consecința reținerii cauzei spre rejudecare de către instanța supremă, intimata a invocat excepția inadmisibilității, invocând considerentul 166 din Decizia HP nr. 79/05.10.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. O primă observație care se impune este aceea că Decizia HP nr. 79/05.10.2022 privește interpretarea dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 or, raportat la data cererii de chemare în judecată, 22 iulie 2015, aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză. În continuare, se constată că reținerea cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte, astfel cum a solicitat recurenta, este un aspect care poate fi analizat numai subsecvent soluției de admitere a recursului. Prin urmare, excepția invocată de intimată nu este o veritabilă excepție de procedură, aptă să conducă de plano la inadmisibilitatea căii extraordinare de atac, ci reprezintă o apărare de fond. În consecință, argumentele intimatei referitoare la imposibilitatea reținerii cauzei spre rejudecare de către instanța supremă vor fi avute în vedere numai în cazul admiterii recursului, ipoteză ce presupune în prealabil analiza pe fond a motivelor de casare invocate. Prioritar însă, se impune analiza excepției nulității recursului, invocată din oficiu. Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În cauză, pârâta și-a întemeiat calea de atac pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Pentru invocarea în mod valabil a motivului de recurs prevăzut la pct. 5 este necesar să se arate deopotrivă regula de procedură încălcată și circumstanțele din care rezultă încălcarea, cu indicarea în mod punctual a actelor de procedură care relevă nelegalitatea din perspectiva dreptului procesual. În privința cazului de casare prevăzut de pct. 6, legala motivare a recursului presupune individualizarea ipotezei de nemotivare de care se prevalează autorul căii de atac, iar dacă este vizată contradictorialitatea sau caracterul străin al considerentelor, precizarea inechivocă a motivelor împotriva cărora se îndreaptă critica. Motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate, impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecății instanței de control judiciar devolutiv. Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege sunt sancționate cu anularea recursului. Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situația de fapt și aprecierea probelor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că pârâta a invocat formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Deși subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta invocă depășirea limitelor stabilite pentru rejudecare și, totodată, schimbarea cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe, ceea ce se impută de facto instanței de apel este modul de calcul al penalităților la plata cărora a fost obligată pârâta prin raportare la facturile emise de reclamantă și cuantumul concret al acestora. Astfel, pârâta își exprimă dezacordul cu privire la faptul că instanța de apel a acordat penalități de întârziere raportându-se la o singură factură dintre cele emise de reclamantă, considerând totodată că, raportat la raționamentul expus de instanța de apel, valoarea penalităților de întârziere acordate este eronată. Aserțiunile pârâtei reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii recurate, iar nu de nelegalitate, instanța neputând tranșa în calea extraordinară de atac a recursului asupra modului de calcul al sumelor stabilite cu titlu de penalități de întârziere. În continuare, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâta susține că deciziile recurate conțin atât motive străine de natura cauzei, cât și motive contradictorii. Deși invocă teza caracterului străin al considerentelor, deci fără nicio legătură cu cauza dedusă judecății, ceea ce invocă pârâta este că instanța de apel ar fi pornit de la o premisă greșită în rejudecarea cauzei, reținând greșit data executării lucrărilor aferente facturii nr. x pretinse la plata de către reclamantă, sens în care critică situația de fapt litigioasă dintre părți, astfel cum a fost reținută de instanța de apel. În ceea ce privește pretinsul caracter contradictoriu al considerentelor, se constată că pârâta se mărginește să evoce aspecte factuale reținute de instanța de apel precum data executării lucrărilor sau problema întârzierii în executare, a căror reapreciere nu poate fi realizată de instanța de recurs. De asemenea, pârâta își exprimă dezacordul în raport cu modul în care instanța de apel a apreciat în ansamblu susținerile părților raportat la circumstanțele cauzei. Înalta Curte formulează observația că situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele devolutive, în raport cu probatoriul administrat, se impune întocmai în recurs, instanța învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac fiind ținută de aceasta. Ca o consecință, instanța de recurs nu poate proceda la reevaluarea probelor din dosar spre a reține o altă situație de fapt decât cea stabilită anterior, în etapele devolutive ale litigiului. Rezultă astfel că, în raport cu susținerile concrete formulate, pârâta nu relevă aspecte care să poată fie circumscrise ipotezelor vizate de lege prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În cele din urmă, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta susține în esență că, prin raportare la art. 1.350 alin. (2), (1).351-1.356 și art. 1.547 C. civ., în mod greșit ar fi reținut instanța de apel că nu există nicio justificare pentru opunerea excepției de neexecutare, fiind încălcate și dispozițiile art. 1.530 și 1.556 din același cod. De asemenea, într-o altă teză, se impută instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 1.270 C. civ., ca urmare a ignorării prevederilor art. 3.5, 3.6 și respectiv 3.7 din contract, pârâta arătând că termenul de execuție a lucrărilor nu coincide cu data scadentă a facturii fiscale emise de către reclamantă, părțile convenind, cu putere de lege, parcurgerea mai multor etape până la împlinirea scadenței facturii. Se impune a fi arătat că, deși a invocat nelegalitatea hotărârii din perspectiva încălcării dreptului material, indicând totodată textele de lege pretins încălcate, pârâta nu a relevat modul concret în care instanța de apel, prin raționamentul expus în decizia recurată, ar fi înfrânt normele legale evocate. Dimpotrivă, sub pretextul încălcării dispozițiilor de drept substanțial autoarea recursului, pârâta se limitează la a contrazice constatările precedentei instanțe. În realitate, prin susținerile formulate, pârâta contestă situația de fapt reținută de instanța de apel și modalitatea în care au fost apreciate apărările pârâtei, prin raportare la probele administrate, în raport cu care s-a reținut că aceasta nu este îndreptățită să invoce excepția de neexecutare a contractului, cu consecința obligării la plata penalităților de întârziere solicitate de reclamantă. Instanța supremă reține astfel că pârâta nu propune un raționament care să invalideze aplicarea legii de instanța de prim control judiciar, care să poată fi evaluat în recurs, ci urmărește reevaluarea cauzei în ansamblul său, respectiv a împrejurărilor de fapt deduse judecății și a materialului probator existent la dosar - contract, situații de lucrări, facturi. Un atare demers ar presupune, însă, un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanța supremă îl poate desfășura în această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Înalta Curte conchide că niciuna dintre criticile pârâtei nu poate fi încadrată în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și constată incidentă sancțiunea nulității recursului, aplicabilă nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, ipoteză în care, deopotrivă, sunt încălcate exigențele legii de procedură privind motivarea căii de atac. Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile intermediare nr. 749/A din 10 mai 2022 și a deciziei civile nr. 1569/A din 18 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.