ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 305/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1773/21.03.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2012, s-au respins ca neîntemeiate excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește sumele de bani solicitate cu titlu de actualizare cu rata inflației, aferente perioadei 13.01.2003 - 01.03.2009, și excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește sumele de bani solicitate cu titlu de dobândă, aferente lunilor ianuarie 2003 - septembrie 2011, invocată de pârâta A. S.R.L., s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, așa cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamantul B., a fost obligată pârâta A. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 36.892,05 RON, reprezentând dobândă legală aferentă sumei de 800.000 de RON pentru perioada 21.12.2010 - 21.10.2011, fiind respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.586,68 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 7.440 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în urma compensării, stabilindu-se obligația reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 2.853,32 de RON.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în cauza dedusă judecății este termenul de drept comun, de 3 ani. Acest termen de prescripție este prevăzut de art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil speței potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011).

Cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripție, tribunalul reține că potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. De asemenea, tribunalul are în vedere și prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.

În speța dedusă judecății, tribunalul a constatat că debitul principal, respectiv suma de 800.000 de RON, a devenit scadent, exigibil, la data pronunțării Deciziei comerciale nr. 644/21.12.2010 pronunțate de Curtea de apel București, secția a VI-a comercială, respectiv la data de 21.12.2010, întrucât - având în vedere că această hotărâre judecătorească este definitivă la momentul pronunțării sale - poate fi pusă în executare (în alte cuvinte constituie titlu executoriu) începând cu această dată. În acest sens sunt avute în vedere prevederile art. 374

1

art. 376 alin. (1), art. 377 alin. (1) pct. 3 coroborate cu cele ale art. 720

8

și cu ale art. 720

9

C. proc. civ. din anul 1865.

Astfel, având în vedere că dreptul reclamantului de a solicita obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 800.000 de RON și actualizarea cu rata inflației aferentă aceleiași sume s-a născut la data de 21.12.2010, iar acțiunea dedusă judecății a fost promovată la data de 01.03.2012, s-a reținut că acest drept nu este prescris, fiind exercitat în termenul de 3 ani de la nașterea sa.

Pe de altă parte, contrar celor susținute de pârâtă, reclamantul a solicitat dobânda legală aferentă sumei de 800.000 de RON prin cererea de chemare în judecată inițială, iar nu la data precizării din data de 22.04.2015, când a depus o cerere precizatoare. Că este așa, rezultă din însăși cererea de chemare în judecată, în care reclamantul a arătat că solicită a se "dispune actualizarea sumei de 800.000 RON de la data de 13 ianuarie 2003 până la data plății efective cu indicele de inflație și cu dobânda legală de referință a BNR (subl. instanței)".

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că debitul principal, respectiv suma de 800.000 de RON, a devenit scadent (exigibil) la data pronunțării Deciziei comerciale nr. 644/21.12.2010 de către Curtea de apel București, secția a VI-a comercială, respectiv la data de 21.12.2010, întrucât - având în vedere că această hotărâre judecătorească este definitivă la momentul pronunțării sale - poate fi pusă în executare (în alte cuvinte constituie titlu executoriu) începând cu această dată.

În consecință, atât dobânda legală aferentă sumei de 800.000 de RON, cât și actualizarea cu indicele de inflație a aceleiași sume se pot acorda numai de la data scadenței debitului principal, respectiv numai de la data de 21.12.2010. Se mai reține că anterior acestei date nu se poate acorda nici dobânda legală, nici actualizare cu indicele de inflație, întrucât suma de 800.000 de RON nu era certă, lichidă și exigibilă în respectiva perioadă.

În acest sens, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 43 Codul comercial din anul 1887, O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2001 în ceea ce privește dobânda legală, și principiul identității de rațiune (ubi eadem ratio eadem solutio) în ceea ce privește actualizarea cu indicele de inflație.

De asemenea, s-a constatat că reclamantului i se cuvin dobânda legală și actualizarea cu indicele de inflație numai până la data de 21.10.2011, când pârâta A. S.R.L. a achitat reclamantului B. suma de 800.000 de RON, așa cum rezultă din Ordinul de plată nr. x, și au fost valorificate concluziile expertizei contabile efectuate în cauză.

În urma rejudecării apelului dispusă prin Decizia nr. 1435/17.10.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a pronunțat Decizia nr. 984/03.05.2018, prin care a respins ca nefondat apelul declarat de către apelantul reclamant B., a admis apelul declarat de către apelanta pârâtă Societatea A. S.R.L., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de către reclamant ca prescrisă.

În motivarea deciziei, s-a reținut faptul că, prin Sentința civilă nr. 11977 din 04 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a luat act definitiv și irevocabil de retragerea reclamantului din societatea parata, la care a deținut 49% din părțile sociale și patrimoniul acesteia; data retragerii fiind stabilita la data de 13 ianuarie 2003.

Ca urmare a constatării retragerii din societate, reclamantul a promovat acțiune, prin care a solicitat obligarea societății parate la plata drepturilor ce i se cuvin. Astfel, prin Decizia comercială nr. 644 pronunțată la data de 21 decembrie 2010 de către Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/2003, ce a devenit irevocabilă prin pronunțarea Deciziei nr. 2914/04.10.2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus obligarea societății parate la plata sumei de 800.000 de RON reprezentând drepturi cuvenite ca urmare a retragerii din societate.

Prin această decizie, s-a reținut și faptul că în cursul acelei judecăți în fond reclamantul nu a solicitat decât acordarea drepturilor cuvenite urmare a retragerii sale din societatea pârâtă. Nicio cerere nu fost formulată în sensul ca instanța să dispună și actualizarea acestei sume (în modalitatea calculării dobânzii capitalizate, astfel cum a precizat la 18 noiembrie 2010), astfel încât această pretenție, formulată direct în calea de atac a apelului, reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă în raport de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Curtea a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu este vorba de dobânzi, rate sau venituri ajunse la termen și nici despre despăgubiri apărute după darea hotărârii primei instanțe, câtă vreme apelantul-reclamant a arătat in terminis în motivele de apel că solicită ca reactualizarea să se facă în raport de dobânda de referință a BNR și începând cu data de 13 ianuarie 2003.

Debitul principal în cuantum de 800.000 RON a fost achitat de pârâtă către reclamantul B., cu O.P. la data de 21.10.2011.

În speța de față, reclamantul apelant B. a formulat pe calea unei acțiuni separate, introdusă în instanță la data de 01.03.2012, o cerere de chemare în judecată a pârâtei apelante pentru acordarea accesoriilor.

În acest cadru, Curtea a apreciat faptul că, în cauză, dreptul de acțiune al reclamantei pentru plata accesoriilor a început să curgă de la data 13.01.2003, respectiv de la data retragerii acestuia din societate (13.01.2003), astfel că acțiunea reclamantului (pentru accesorii) trebuia introdusă cel mai târziu la data de 13.01.2006, față de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și de termenul general de prescripție de 3 ani.

În considerarea celor mai sus-arătate, Curtea reține faptul că potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul 167/1958: "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii."

În ceea ce privește întreruperea cursului prescripției, Curtea a reținut că, întreruperea cursului prescripției operează atât în ceea ce privește dreptul principal, cât și drepturile accesorii, însă prevederea legală se aplică atunci când dreptul la acțiune este exercitat "odată", atât cu privire la dreptul principal, cât și cu privire la drepturile accesorii printr-o singură acțiune.

În cazul de față, s-au exercitat două acțiuni, mai întâi cea cu privire la debitul principal, soluționată definitiv și irevocabil, și, pe cale separată, acțiunea privind accesoriile aferente debitului principal. Fiind exercitat pe cale separată, dreptul la acțiune privind accesoriile, întreruperea cursului prescripției ce viza debitul principal nu avea cum să opereze în a doua acțiune, deoarece întreruperea cursului prescripției presupune existența unui drept la acțiune deja exercitat.

Întrucât dreptul la acțiune al reclamantului apelant pentru plata accesoriilor a început să curgă de la data de 13.01.2003 (respectiv de la data retragerii acestuia din societate), Curtea a apreciat că acțiunea reclamantului pentru plata accesoriilor trebuia formulată cel mai târziu la data de 13.01.2006, operând în cauză excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru acțiunea reclamantului introdusă la data de 01.03.2012 pentru plata accesoriilor, separat formulată de acțiunea privind debitul principal.

Împotriva acestei decizii, a promovat recurs reclamantul B., solicitând casarea acesteia, iar, în urma rejudecării, respingerea apelului pârâtei, admiterea apelului său, schimbarea sentinței inițiale în sensul admiterii în tot a acțiunii formulate.

În susținerea căii de atac, recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, apreciind că au fost aplicate greșit dispozițiile referitoare la calculul termenului de prescripție.

Recurenta a arătat că accesoriile datorate în vederea reparării integrale a prejudiciului suferit s-au născut zi cu zi începând cu data de 13.01.2003 (data retragerii din societate), dar termenul de prescripție s-a întrerupt pe durata soluționării acțiunii referitoare la debitul principal de 800.000 RON, un nou termen începând să curgă după pronunțarea Deciziei nr. 644/21.12.2010 și nefiind împlinit până la data formulării acțiunii în cauza de față.

Înțeleasă ca sancțiune, prescripția trebuie să se raporteze la comportamentul rezonabil a fi adoptat de către creditor, neputându-i-se reproșa creditorului o pasivitate culpabilă în cazul în care a așteptat cu bună-credință consfințirea definitivă de către instanță a dreptului său privitor la debitului principal pentru ca numai apoi să formuleze acțiune în recunoașterea accesoriilor.

Totodată, recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. 1865, susținând că, prin modalitatea de soluționare a excepției, instanța de apel a dat pârâtei mai mult decât a cerut, extinzând perioada supusă prescripției.

În final, recurenta a reluat criticile din apel și argumentele pentru admiterea în totalitate a acțiunii formulate.

Prin întâmpinarea depusă la data de 23.07.2018, intimata-pârâtă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Prin decizia instanței de recurs pronunțată în ciclul procesual anterior (Decizia nr. 1435 din 17.10.2017), s-a dispus casarea Deciziei civile nr. 838/A din 08.05.2017 și s-a trimis cauza spre rejudecare, stabilindu-se în sarcina instanței de apel obligația de reanalizare cu prioritate a excepției prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate de părți.

În limitele și ținând cont de dispozițiile deciziei de casare, instanța de apel a analizat excepția prescripției, verificând momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și incidența în speță a unor cauze de întrerupere. În final, a reținut că sancțiunea prescripției afectează integral acțiunea formulată, neputându-se considera, potrivit susținerilor recurentei, că a acționat ultra petita cât timp s-a pronunțat în limita pretențiilor reclamantului, iar excepția inițială a pârâtei privea întreaga perioadă de calcul indicată în acțiunea reclamantului.

În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acest a fost corect stabilit de instanța de apel, nefiind contestat de altfel de recurent, prin raportare la data retragerii din societate (13.01.2003) și nu la data rămânerii definitive a deciziei referitoare la debitul principal reprezentând sumele cuvenite reclamantului în urma retragerii din societatea pârâtă (21.12.2010, dată reținută cu acest titlu de prima instanță).

Sub aspectul pretinsei cauze de întrerupere invocate de recurent în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte de Casație și Justiție reține corecta aplicare a dispozițiilor legale de către instanța de apel, care a avut în vedere că formularea acțiunii privitoare la debitul principală nu este de natură a întrerupe termenul de prescripție referitor la cererea având ca obiect plata drepturilor accesorii, partea având posibilitatea formulării concomitente a ambelor categorii de pretenții.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. 1865, iar, în temeiul art. 312 C. proc. civ. 1865, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva Deciziei civile nr. 984/2018 din 03 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L. prin administrator judiciar C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2019.

Procesat de GGC -NN