ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1435/2017

Asupra recursului constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1.773 din 21 martie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012* al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea formulată de reclamantul A. pentru sumele solicitate cu titlu de actualizarea cu rata inflației aferente perioadei 13 ianuarie 2003 - 1 martie 2009 și pentru sumele solicitate cu titlu de dobândă pentru perioada ianuarie 2003 - septembrie 2011. S-a admis în parte acțiunea modificată și precizată formulată de reclamant împotriva pârâtei B. cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 36.892,05 RON reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 800.000 RON pentru perioada 21 decembrie 2010 - 21 octombrie 2011, s-a respins acțiunea pentru celelalte sume solicitate de reclamant, care a fost obligat și la plata sumei de 2.853,32 RON cheltuieli de judecată, după compensare.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență, că reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 640.000 RON reprezentând actualizarea drepturilor cuvenite ca urmare a retragerii din societate, calculate la suma de 800.000 RON la data de 13 ianuarie 2003 și până la data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamantul invocând dispozițiile art. 1073 și urm. C. civ. și O.G. nr. 13/2011 a arătat că prin Sentința civilă nr. 11.977 din 4 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a luat act de retragerea reclamantului din societatea pârâtă la data de 13 ianuarie 2003, motiv pentru care a promovat acțiunea pentru obligarea societății la plata drepturilor ce i se cuvin.

Prin Sentința comercială nr. 13.155 din 12 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, pârâta a fost obligată la plata sumei de 13.095.551.561 lei (ROL) reprezentând drepturile cuvenite reclamantului ca urmare a retragerii acesteia din societate. Cuantumul acestor sume a fost redus la 800.000 RON ca urmare a admiterii apelului formulat de pârâta B. prin Decizia comercială nr. 644 din 21 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, decizie prin care s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant împotriva aceleiași hotărâri. La data de 21 octombrie 2011, pârâta a achitat suma datorată reclamantului.

Arată prima instanță că, prin Sentința civilă nr. 5.653 din 12 septembrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, cu motivarea că actualizarea debitului poate fi solicitată conform art. 3712 alin. (3) C. proc. civ.

Apelul formulat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 358 din 22 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 3.724 din 25 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu consecința anulării hotărârii și trimiterii cauzei spre rejudecare.

În rejudecare după casare, la termenul din 27 aprilie 2015 reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat suma de 645.538,95 RON cu titlu de dobândă aferentă sumei de 800.000 RON pentru perioada 2003 - 2011 și suma de 652.000 RON cu titlu de actualizare cu rata inflației pentru perioada februarie 2003 - septembrie 2011.

Ulterior, reclamantul și-a precizat din nou cererea, la data de 23 decembrie 2015, arătând că solicită, actualizarea cu indicele de inflație pentru perioada 13 ianuarie 2003 - decembrie 2010.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă a fost respinsă de prima instanță în conformitate cu art. 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 43 C. com. și art. 3741, art. 376 alin. (1), art. 377 alin. (1) pct. 3 coroborat cu art. 7208 și art. 7209 C. proc. civ., cu motivarea că debitul principal, respectiv suma de 800.000 RON a devenit scadent, exigibil la data pronunțării Deciziei comerciale nr. 644 din 21 decembrie 2010. Dreptul reclamantului de a solicita plata sumelor reprezentând dobândă și actualizarea cu rata inflației s-a născut la aceeași dată, astfel încât acțiunea înregistrată la data de 1 martie 2012 a fost formulată în termenul general de prescripție de 3 ani.

În plus, arată tribunalul, reclamantul a solicitat dobânda legală aferentă debitului principal, prin cererea de chemare în judecată și nu doar prin precizarea acțiunii formulată la data de 27 aprilie 2015, astfel cum eronat a susținut pârâta.

În consecință, în privința fondului litigiului, s-a reținut că debitul principal de 800.000 RON a devenit scadent la data de 21 decembrie 2010 și a fost achitat la data de 21 octombrie 2011, iar pentru această perioadă pârâta datorează dobânda de 36.892,05 RON calculată conform expertizei efectuate în cauză.

Suma solicitată de reclamant cu titlu de rata inflației pentru perioada 13 ianuarie 2003 - decembrie 2010, a fost respinsă de tribunal cu motivarea că raportat la data scadenței debitului principal, actualizarea cu rata inflației se poate solicita doar începând cu luna ianuarie 2011.

Perioada ulterioară lunii ianuarie 2011 nu face însă obiectul litigiului ci al dosarului de executare silită prin care reclamantul a solicitat actualizarea sumei de 800.000 RON cu indicele de inflație pentru perioada ianuarie - octombrie 2011.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 838 din 8 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, cu consecința schimbării hotărârii și obligării pârâtei la plata sumei de 607.920,22 RON cu titlu de dobândă legală aferentă debitului principal în cuantum de 800.000 RON pentru perioada 13 ianuarie 2003 - 21 octombrie 2011 și la plata sumei de 653.431,92 RON reprezentând actualizarea cu rata inflației la data de 1 ianuarie 2011, cu obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 24.076 RON.

Apelul declarat de pârâta B. a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a arătat în privința apelului declarat de reclamant că drepturile cuvenite asociatului retras se stabilesc în raport de patrimoniul societar existent la data retragerii și nu a celui existent la data pronunțării hotărârii judecătorești prin care se stabilesc aceste drepturi. De la data retragerii obligația principală devine exigibilă, la aceeași dată se naște și dreptul la plata accesoriilor pentru achitarea cu întârziere a drepturilor cuvenite în urma retragerii, fiind irelevantă data rămânerii definitive a hotărârii prin care se stabilesc aceste drepturi.

Întinderea drepturilor de creanță al asociatului retras se stabilesc conform art. 226 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești în cazul retragerii în această modalitate, iar neprecizarea cuantumului acestora nu exclude existența dreptului la accesorii.

Instanța de apel justifică concluzia prin compararea existenței dreptului la plata accesoriilor cuvenite cu situația neplății la scadență a unei facturi fiscale.

Prin urmare, arată instanța, în mod greșit tribunalul a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata accesoriilor aferente perioadei 13 ianuarie 2003 - 21 decembrie 2010, cu motivarea că dreptul la acțiune al reclamantului nu s-a născut anterior stabilirii prin hotărâre judecătorească a sumei cuvenite ca urmare a retragerii. Prima instanță "a preferat să adopte o dată la începerii cursului prescripției care să îi permită respingerea excepției apreciind în mod corect că prescripția nu este împlinită, însă fără a uza de instituțiile suspendării și întreruperii cursului prescripției".

Invocând dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel reține că reclamantul și-a valorificat dreptul de a obține echivalentul bănesc al părților sociale în litigiul soluționat irevocabil în anul 2011.

Accesoriile născute zi cu zi începând cu data retragerii, respectiv 13 ianuarie 2003, datorate până la data pronunțării Sentinței civile nr. 13.155 din 12 noiembrie 2007, nu sunt prescrise deoarece debitul principal a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, iar prescripția a fost întreruptă prin cererea de chemare în judecată admisă.

Existența litigiului privind debitul principal derulat în perioada 2003 - 2011 nu determină modificarea scadenței obligației și nu stinge drepturile accesorii ci are drept efect, potrivit art. 17 din Decret, întreruperea prescripției și respectiv începerea unui nou termen de prescripție care a început să curgă la data rămânerii definitive a Deciziei nr. 644 din 21 decembrie 2010, dată în raport cu care noua prescripție nu era îndeplinită la data sesizării primei instanțe.

Instanța de apel arată că doar aparent, pentru a putea pretinde integral accesoriile, acțiunea reclamantului ar fi trebuit introdusă cel mai târziu la data de 13 ianuarie 2006, respectiv în termen de 3 ani de la data la care s-a născut primul drept pentru daune de întârziere, reluând, prin comparație, modalitatea de calcul a dobânzilor datorate în ipoteza neachitării la scadență a unei facturi și dispozițiile art. 12 din Decret privind prestațiile succesive.

Prescripția sancționează atitudinea pasivă a creditorului, care nu urmărește realizarea creanței, iar ieșirea din pasivitate și formularea acțiunii ca obiect plata despăgubirilor pentru întârziere, în timp ce debitul principal continuă să fie litigios, nu modifică derularea noului litigiu pentru că instanța învestită cu soluționarea despăgubirilor nu poate soluționa această cerere anterior stabilirii cuantumului debitului principal. În consecință, în speță nu se poate reține pasivitatea culpabilă a creditorului, motiv pentru care apelul acestuia a fost admis cu consecința modificării sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că prin hotărârea pronunțată, instanța a acordat reclamantului mai mult decât a solicitat acesta prin cererea de chemare precizată la data de 27 aprilie 2015. Conform acestei precizări reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 645.538,95 RON cu titlu de dobândă legală aferentă debitului principal pentru perioada 13 ianuarie 2003 - 21 octombrie 2010 și suma de 652.000 RON reprezentând actualizarea cu rata inflației pentru aceeași perioadă, însă prin hotărârea recurată instanța de apel a obligat-o la plata sumei de 653.431,92 RON reprezentând actualizarea sumei pentru perioada 13 ianuarie 2003 - decembrie 2010.

În privința motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că argumentele instanței de apel sunt incomplete, contradictorii și străine de natura cauzei.

Astfel, prin hotărârea pronunțată se confundă data retragerii din societate cu data nașterii obligației de plată în patrimoniul societății și deși reține că drepturile au fost stabilite la data de 21 decembrie 2010 prin Decizia comercială nr. 644 a Curții de Apel București, consideră că obligația a devenit scadentă anterior, la data retragerii din societate, respectiv 13 ianuarie 2003, dată de la care sunt datorate și accesoriile.

În consecință, dispozițiile art. 43 C. com., art. 379 C. proc. civ. și art. 1088 C. civ. sunt interpretate greșit, instanța de apel apreciind că o creanță care nu este lichidă este totuși exigibilă, fără a se argumenta concluzia potrivit căreia data scadenței obligației este identică cu data retragerii din societate.

De asemenea, arată recurenta, sunt străine de natura cauzei, motivele referitoare la daunele moratorii în cazul neplății la scadență a unei facturi fiscale.

În speță sunt incidente dispozițiile art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, drepturile asociatului retras au fost stabilite prin hotărâre judecătorească, astfel încât doar de la data pronunțării hotărârii definitive prin care s-a stabilit creanța, aceasta a devenit exigibilă.

Dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 au fost greșit aplicate, instanța de apel reținând că termenul de prescripție pentru plata obligațiilor accesorii s-a întrerupt prin cererea de chemare în judecată înregistrată în anul 2003 prin care s-a solicitat plata drepturilor cuvenite ca urmare a retragerii din societate.

Prin această acțiune, arată recurenta, reclamantul nu a solicitat dobânzi și actualizări, astfel încât exercitarea dreptului la acțiune având ca obiect principalul nu are efect întreruptiv de prescripție asupra accesoriilor, în privința cărora termenul de prescripție se calculează conform art. 12 din Decret.

Pe de altă parte, contrar celor reținute prin decizia recurată, prima cerere prin care reclamantul a solicitat dobânda aferentă debitului principal a fost formulată la data de 27 aprilie 2015, pretențiile fiind prescrise, iar pentru actualizarea cu indicele de inflație cererea a fost introdusă la data de 1 martie 2012.

În privința motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că prin hotărârea pronunțată au fost aplicate greșit dispozițiile art. 43 C. com. și art. 379 C. proc. civ. raportat la art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, acordându-se dobânzi și actualizări începând cu data retragerii din societate, deși obligația de plată a debitului principal a devenit scadentă și exigibilă la data pronunțării hotărârii de stabilire a drepturilor cuvenite asociatului retras - respectiv 21 decembrie 2010.

Până la aceea dată, obligația principală era afectată de o condiție suspensivă, motiv pentru care, potrivit art. 1017 alin. (2) și art. 1885 C. civ., raportat la art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 nu se poate imputa societății faptul că nu a achitat drepturile cuvenite în urma retragerii, anterior stabilirii cuantumului acestora.

Astfel, arată recurenta, deoarece reclamantul nu a solicitat accesoriile odată cu debitul principal, rezultă că pretențiile deduse judecății, solicitate pe o durată mai mare de 3 ani anterior înregistrării cererii de chemare în judecată la data de 1 martie 2012, sunt prescrise.

Cererea pentru actualizarea sumei înregistrată la data de 18 noiembrie 2010, în apel din primul ciclu procesual, a fost respinsă ca inadmisibilă, astfel încât nu a avut efect întreruptiv al prescripției.

Dobânzile nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, ci doar la data de 27 aprilie 2015, cerere care reprezintă o modificare a celei inițiale și nu o precizare a câtimii pretențiilor, astfel cum greșit a apreciat instanța de apel. Raportat la această dată rezultă că termenul de prescripție pentru aceste pretenții era împlinit.

Reluând istoricul litigiului și motivele de recurs, prin înscrisul depus la data de 25 septembrie 2017, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea acțiunii reclamantului, iar în subsidiar, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului A. pentru pretențiile aferente perioadei 13 ianuarie 2003 - 1 martie 2009, respingerea solicitării de obligare la plata dobânzilor legale și a actualizării pentru perioada 1 martie 2009 - decembrie 2010.

Arată în esență recurenta, că deși conform expertizei efectuate în Dosarul nr. x/3/2003 al Tribunalului București, s-a stabilit că reclamantului i se cuvenea suma de 378.386 RON, a fost de acord să-i achite suma de 800.000 RON, pentru a stinge orice litigiu ca urmare a retragerii acestuia din societate, înțelegere care are valoarea unei tranzacții, suma fiind achitată la data de 21 octombrie 2011.

Prin întâmpinarea formulată, reclamantul A. a invocat excepția tardivității motivelor de recurs înregistrate la data de 25 septembrie 2017 și a solicitat respingerea ca nefondate a celor înregistrate inițial.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor și dispozițiilor legale invocate Înalta Curte constată că este fondat pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.

În conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în privința excepției tardivității motivelor de recurs înregistrate la data de 25 septembrie 2015, Înalta Curte observă că prin acest înscris, recurenta-pârâtă nu a formulat noi motive de recurs, ci a reluat și dezvoltat - fără a invoca noi critici - argumentele inițiale, motiv pentru care excepția fiind nefondată, va fi respinsă.

Referitor la primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., constând în faptul că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin precizarea formulată de reclamant la data de 27 aprilie 2015, verificarea considerentelor deciziei nu face posibilă analiza concretă a criticii, în condițiile în care instanța de apel arată că obligă pârâta la plata sumei de 653.431,92 RON cu titlu de actualizare la data de 1 ianuarie 2011, în limitele învestirii instanței, însă fără a le preciza.

Procedând astfel, instanța de apel încalcă și dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru că în absența dezvoltării raționamentului judiciar care a determinat adoptarea soluției, exercitarea controlului judiciar nu este posibilă.

Din această perspectivă rezultă că sunt fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În această privință, Înalta Curte reține că instanța de apel cu o motivare contradictorie și străină de natura cauzei a arătat că dreptul reclamantului de a solicita la data de 1 martie 2012 dobânda și actualizarea cu rata inflației pentru suma datorată ca urmare a retragerii din societate la data de 13 ianuarie 2003 nu s-a prescris pentru că atât debitul principal cât și accesoriile s-au născut și au devenit exigibile la data retragerii din societate.

Deși dezlegarea este în principiu corectă, aceasta trebuia aplicată la datele concrete ale speței și nu prin comparație cu modalitatea în care se calculează accesoriile în ipoteza neplății la scadență a unei facturi fiscale sau a unei plăți parțiale.

Distinct de faptul că aceste argumente nu au legătură cu litigiul fiind prin urmare străine de natura cauzei, nici nu rezolvă problema dedusă judecății în absența argumentelor din care să rezulte explicit în ce modalitate pretențiile formulate prin acțiunea având ca obiect dobânda și actualizarea cu rata inflației, înregistrată la data de 1 martie 2012, a întrerupt prescripția care a început să curgă la data de 13 ianuarie 2003.

De altfel, în această privință deși instanța de apel reține că acțiunea reclamantului trebuia introdusă cel mai târziu la data de 13 ianuarie 2006, ulterior comparând calculul termenului de prescripție pentru accesoriile datorate în cazul facturilor fiscale, apreciază totuși că în speță termenul general de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit.

În egală măsură, deși instanța de apel reține corect că prescripția sancționează atitudinea pasivă a creditorului care nu își valorifică dreptul de creanță în temeiul prevăzut de lege, nu analizează și nu înlătură argumentat susținerea pârâtei potrivit căreia acțiunea având ca obiect plata debitului principal nu a întrerupt cursul prescripției pentru accesoriile solicitate ulterior.

Pe de altă parte, recurenta a susținut constant că prin acceptarea achitării unei sume într-un cuantum considerabil mai mare celui stabilit prin expertiză ca fiind datorat reclamantului, s-a convenit stingerea oricărui litigiu. Acest aspect relevant pentru cauză nu a format obiectul analizei instanței de apel, și având în vedere că reprezintă o problemă legată de starea de fapt, conform art. 314 C. proc. civ., este exclus analizei instanței de recurs, deoarece starea de fapt nu a fost pe deplin stabilită.

În consecință, constatând că, în aceste condiții fondul cauzei, apărările pârâtei nu au fost analizate în mod concret, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 312 alin. (1), 3 și 5 C. proc. civ., soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Totodată, constatând că motivarea contradictorie și străină cauzei împiedică exercitarea controlului judiciar și în privința modului de calcul al temeiului de prescripție prevăzut de art. 1, 7 și 12 din Decretul nr. 167/1958, se impune ca efect al admiterii recursului, examinarea efectivă a acestor dispoziții legale prin raportare la datele concrete ale speței.

În concluzie, față de soluția preconizată, analizarea motivelor privind fondul cauzei nu se mai impune cu precizarea că nu este fondat motivul de recurs potrivit căruia, reclamantul a solicitat plata dobânzii doar prin cererea precizată la 27 aprilie 2015. În această privință s-a reținut corect că prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat și plata dobânzilor.

În rejudecare, instanța de apel, în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va analiza cererile și apărările părților și va administra toate probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. SRL prin administrator judiciar provizoriu C. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 838/A din 8 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 17 octombrie 2017.

Procesat de GGC - N