ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2669/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 04.10.2013 și declinată în favoarea Curții de Apel București, secția a VUI-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu, pârâtul Consiliul Concurenței, a solicitat obligarea acestuia din urmă la declanșarea unei investigații în sensul art. 41 din Legea concurenței cu revocarea adreselor de răspuns ale Consiliului Concurenței, la declanșarea investigației în vederea constatării săvârșirii unor fapte, respectiv, încurajarea abuzului de poziție dominantă de autoritatea statului Judecătoria sector 1 precum și exercitarea abuzului de poziție dominantă de către "întreprinderea" Baroul București-str. Dr. Râureanu.

Prin precizarea acțiunii, reclamanta a invocat dispozițiile art. 5, art. 6 și art. 9 din Legea nr. 21/1996, precum și art. 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 7 din Legea nr. 544/2001.

Curtea de Apel București, secția a- VIII- a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței și, în consecință, a obligat pârâtul Consiliul Concurenței să investigheze potențiale abuzuri de poziție dominantă reclamate în plângerile nr. RG 10019 din 02 august 2013 și nr. 10279 din 12 august 2013.

Totodată, a respins cererea privind daunele morale, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 3538 din 19 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând casarea sentinței și, rejudecând, în fond, respingerea acțiunii, ca nefondată, invocând ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la Legea nr. 21/1996, republicată(denumită în continuare Legea concurenței, arătând că în ceea ce privește aspectele reclamate de doamna A. cu privire la Baroul București - structura din teritoriu a Uniunii Naționale a Barourilor din România, cu sediul in București, acestea nu intra sub incidența Legii concurentei, întrucât nu a fost sesizat/semnalat niciun aspect concret referitor la activitatea Baroului București din str. B. care sa se reflecte/regăsească în conținutul practicilor anticoncurențiale prevăzute la art. 5 sau 6 din Legea Concurentei, pentru care Consiliul Concurentei are competenta de analiza/investigație;

În fapt, a fost reclamata exclusiv acțiunea/comportamentul Judecătoriei Sectorului 1 București care nu i-a recunoscut doamnei A. calitatea de avocat, nicidecum o actiune/demers/comportament posibil anticoncurențial al Baroului București;

de altfel, prima instanța nu a analizat in hotărârea recurata un potențial "abuz de poziție dominanta" al Baroului București, întreaga motivare a sentinței centrându-se pe acțiunea/inacțiunea "restrictiva de concurenta" a Judecătoriei Sectorului 1 București (din perspectiva art. 8 din lege-fostul art. 9 din lege);

Judecătoria Sectorului 1 nu poate fi subiect activ al încălcării regulilor de concurenta, in condițiile in care art. 8 din lege se refera explicit la actele autorităților și instituțiilor administrației publice centrale sau locale, prin urmare, in mod evident, art. 8 din Legea concurentei nu se aplica autorităților judecătorești. Consiliul Concurentei neavând competenta de a declanșa investigații în acest sens.

II. Analiza recursului

Instanța de fond și-a întemeiat în drept soluția pe dispozițiile art. 5-8 din Legea nr. 21/1996 apreciind că petenta Consiliul Concurenței "poate să examineze acțiunea/inacțiunea Judecătoriei Sector 1 dintr-un punct de vedere al legii concurenței".

Pe de altă parte, pornind de la premisa că Uniunile Naționale ale Barourilor, între care și cel în care figurează reclamanta, au primit coduri de înregistrare fiscală (CIF) acestea sunt recunoscute "de facto" de ANAF, deci de către autoritatea publică, și astfel ar funcționa în mod legal.

Ambele aprecieri apar ca eronate după cum rezultă din analiza motivelor de recurs.

Cât privește aprecierea că o instanță judecătorească să fie subiect activ al încălcării regulilor de concurență, articolele 5-7 din Legea concurenței privesc întreprinderile sau asociațiile de întreprinderi definiții în care în niciun caz o instanță judecătorească nu poate fi inclusă.

Articolul 8 din aceeași lege se referă exclusiv la autoritățile sau instituțiile administrației publice centrale ori locale, după cum rezultă și din alineatele următoare ale acestui articol, unde este reglementata acțiunea in contencios administrativ pe care o poate introduce Consiliul Concurentei la Curtea de Apel București împotriva acestor autorități, in cazul in care acestea nu se conformează deciziei acestuia.

În concret, in urma unei investigații declanșate in temeiul art. 8 din lege (fostul art. 9) împotriva unei autorități/instituții administrative, in cazul in care se constata incalcarea art. 8 din lege, Consiliul Concurentei poate impune, prin decizia in care constata încălcarea legii, masuri pentru restabilirea mediului concurențial; în situația in care autoritățile/instituțiile vizate de decizie nu se conformează, în termenul stabilit, măsurilor dispuse Consiliul Concurenței în scopul restabilirii mediului concurențial, acesta poate introduce acțiune în contencios administrativ, la Curtea de Apel București, solicitând instanței, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului care a condus la restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței, obligarea autorității sau instituției în cauză să emită un act administrativ ori să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Or, toate aceste prevederi legale indica, faptul că autoritatea de concurență nu poate investiga autoritățile judecătorești și că nu poate impune masuri împotriva acestora.

În afara acestei analize asupra aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 26/1996, în legătură cu situația repartizării de către o instanță judecătorească a solicitărilor unor avocați din oficiu doar din cadrul unui singur Barou din cele trei identificate de judecătorul fondului ca funcționând legal, acesta a fost în eroare, interpretând acest lucru doar prin prisma faptului că toate au primit coduri de înregistrare fiscală din partea Ministerului Finanțelor.

Ceea ce era de esența speței, îl constituie dreptul membrilor unor barouri de a reprezenta ori asista o parte în instanță și nu funcționarea din punct de vedere fiscal al acelei "întreprinderi".

Or, în această materie problema a fost tranșată în principal prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015 a ÎCCJ - Completul competent să judece Recursul în intersul legii, în ale cărei considerente s-a reținut:

Apare ca fiind evident faptul că singura modalitate legală de exercitare a profesiei de avocat este cea prevăzută de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, și este condiționată de înscrierea în tabloul unui barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din România, formă de organizare profesională unică și exclusivă.

Această condiție nu este îndeplinită în cazul persoanelor care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor entități paralele cu cele care ființează în mod legal și sunt succesoare în drepturi ale celor existente anterior, chiar dacă aceste entități ar utiliza, contrar dispozițiilor legale exprese, denumiri identice.

Simpla invocare a dispozițiilor Legii nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, în deciziile emise de aceste entități, nu poate să conducă la concluzia dobândirii calității de avocat în mod legal, în condițiile în care emitentul nu are abilitatea conferită de lege de a organiza examenul de accedere în profesia de avocat, fiind în realitate doar o structură paralelă înființată pentru eludarea dispozițiilor Legii nr. 51/1995, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 255/2004".

De altfel, situația supusă analizei este identică cu cea tranșată prin Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006 pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, în sensul că cererile de autorizare a constituirii și de înmatriculare a societăților comerciale de consultanță, asistența și reprezentare juridică sunt inadmisibile".

Cum, până la data publicării acestei decizii fuseseră constituite și înmatriculate societățile comerciale cu atare obiect de activitate - deci care funcționau legal, posibilitatea reprezentării în instanță prin intermediul acestei entități, a fost tranșată prin Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 a ÎCCJ - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, statuându-se ca "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată și reprezentarea convențională a persoanei juridice, în fața instanței de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică nici prin consilierul juridic acu avocatul acesteia din urmă.

Concluzionând în raport de argumentele mai sus expuse, cererea reclamantei nu apare ca întemeiată.

Față de cele preced, Înalta Curte apreciază că recursul fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, motiv pentru care în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (2) îl va admite, va casa în tot sentința atacată și rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva sentinței nr. 3538 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în tot sentința atacată.

Respinge acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2016.