ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2010/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 7 octombrie 2015, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL CONCURENȚEI, solicitând: în principal, anularea parțială a Deciziei nr. 26 din 10 iulie 2015 emisă de către pârât, în ceea ce o privește pe reclamantă, prin care, în temeiul art. 53 alin. (1) lit. a) din Legea concurentei nr. 21/1996, republicată, societatea a fost sancționată cu amendă în cuantum de 109.997 RON; în subsidiar, modificarea deciziei amintite în sensul diminuării amenzii ce i-a fot aplicată; suspendarea executării actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă a cauzei.

La ultimul termen de judecată, reclamanta a depus cerere de renunțare la cererea de suspendare formulată, având în vedere că nu a achitat cauțiunea dispusă de instanță prin Încheierea din 22 februarie 2016.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin Sentința nr. 1043 din 28 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENȚEI, s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind suspendarea deciziei.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței nr. 1043 din 28 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 483 C. proc. civ. a declarat recurs SC A. SRL.

În motivarea căii de atac, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă arată că prin sentința criticată instanța fondului a respins cererea de anulare a Deciziei nr. 26 din 10 iulie 2015, emisă de Consiliul Concurenței, ca fiind neîntemeiată.

Susține recurenta reclamantă că hotărârea primei instanțe este nelegală, în primul rând pentru că excepția prescripției dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională este întemeiată, contrar celor reținute de judecătorul fondului.

În acest sens, recurenta reclamantă arată că, pornind de la caracterul continuu al pretinsei contravenții, trebuie analizat cursul termenului prescripției prin raportare la activitatea desfășurată de societatea recurentă, nefiind susceptibilă de întrerupere a cursului prescripției împrejurarea emiterii ordinului de declanșare a investigației nr. 87 din 14 martie 2008, cât timp acest ordin nu viza societatea reclamantă.

În continuare, recurenta reclamantă critică sentința curții de apel din perspectiva insuficienței probatoriului administrat în cauză, afirmând recurenta că nu au fost administrate dovezi din care să rezulte existența unei înțelegeri anticoncurențiale în fixarea prețului de revânzare și executarea unei atare înțelegeri.

În fine, recurenta reclamantă critică sentința fondului și cu privire la soluționarea cererii de reindividualizare a sancțiunii, apreciind că în mod greșit au fost ignorate împrejurările evocate de reclamantă drept circumstanțe atenuante.

Față de aceste considerente, reclamanta solicită admiterea recursului său, în sensul celor mai sus arătate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 26 din 10 iulie 2015.

Prin Decizia nr. 26/10.07.2015 a Consiliului Concurenței s-a dispus, între altele, măsura sancționării cu amenda contravențională, în cuantum de 109.997 RON, reprezentând 0,792 % din cifra de afaceri totală a întreprinderii reclamante pe anul 2014, pentru participarea, în calitate de distribuitor, la realizarea unei înțelegeri verticale cu societatea B. SA, având ca obiect menținerea prețului de revânzare pentru produsele livrate de către acesta din urmă.

Pentru a statua în sensul existenței unui înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, Consiliul Concurenței a avut în vedere clauzele de menținere a prețului de revânzare, din cuprinsul contractelor de distribuție încheiate de B. cu A., clauze valabile începând cu data de 18 mai 2004 și până la 14 ianuarie 2008.

Reclamanta a contestat legalitatea deciziei Consiliului Concurenței sub trei aspecte, respectiv (I) prescripția dreptului autorității de concurență de a sancționa înțelegerea pretins anticoncurențială, (II) insuficiența materialului probator concludent pentru reliefarea înțelegerii și a executării acesteia și (III) individualizarea sancțiunii aplicate.

Soluționând cauza, instanța fondului a respins acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată, cu motivarea arătată în considerentele hotărârii, soluție ce se impune a fi menținută de instanța de control judiciar.

Analizând punctual critica la adresa legalității Sentinței civile nr. 1043 din 28 martie 2016, Înalta Curte constată că în mod întemeiat a înlăturat judecătorul fondului argumentele recurentei reclamante pe marginea problemei prescripției dreptului pârâtei de a constata și aplica sancțiunea contravențională.

Contrar celor afirmate de recurentă și în acord cu concluziile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că este irelevantă împrejurarea că ordinul de declanșare a investigației nu a vizat în mod direct societatea reclamantă, cât timp efectul întreruptiv de prescripție al uni asemenea act este recunoscut de legiuitor (art. 59 alin. (3) renumerotat 62 alin. (3) după ultima republicare a Legii nr. 21/1996) față de toți agenții economici sau asociațiile de agenți economici care au participat la săvârșirea încălcării legii.

De aceea, critica recurentei pe marginea modalității de soluționare a argumentelor de nelegalitate vizând împlinirea termenului de prescripție este lipsită de suport, nefiind relevante în acest sens, numai actele de întrerupere ce vizează direct și nemijlocit recurenta.

A doua critică aduce în discuție standardul probator, or, și în acest caz recurenta reclamantă pornește de la o premisă greșită, ignorând faptul că autoritatea de concurență a constatat existența unei înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, ceea ce reprezintă "per se" o încălcare a legislației concurenței, fără a fi necesară și dovada punerii în aplicare a clauzei anticoncurențiale.

Așa cum a reținut și judecătorul fondului, Înalta Curte constată că înțelegerea anticoncurențială de menținere a prețului de revânzare a fost clar stipulată la pct. 2.1. al art. 2, capitolul III - Obligațiile distribuitorului din toate cele 4 contracte de distribuție încheiate de reclamanta A., în calitate de distribuitor, cu furnizorul B., având următoarea formă "la vânzările în regim en-gros, distribuitorul va practica prețurile de facturare ale furnizorului".

În atare context și în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, care stipulează caracterul ilicit al înțelegerii prin care sunt stabilite în mod direct prețurile de revânzare, încălcarea Legii nr. 21/1996 este flagrantă și nu necesită administrarea altor mijloace de probă decât simpla prezentare a dovezii existenței clauzei anticoncurențiale.

Standardul de probă menționat de recurenta reclamantă nu vizează decât înțelegerile anticoncurențiale prin efect, unde autoritatea de concurență este ținută a dovedi că o înțelegere, aparent licită, a avut ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței și prin aceasta încalcă legislația în materia de referință, or, în cazul acordurilor pe verticală de stabilire a prețurilor de revânzare, cum este și cel analizat în speță, dovada pretinsă de reclamantă nu este relevantă.

Nefondată este și critica recurentei reclamante la adresa soluționării cererii de reindividualizare a amenzii aplicate, constatând judecătorul fondului, în mod judicios, că decizia autorității de concurență sub aspectul individualizării sancțiunii este la adăpost de critică.

Astfel, considerentele deciziei Consiliului Concurenței atestă faptul că autoritatea pârâtă a luat în considerare inexistența unor sancțiuni anterioare dar și împrejurarea că înțelegerea anticoncurențială nu a fost pusă în practică, fiind aplicate reducerile prevăzute în Instrucțiuni. Cât privește pretinsa îndoială rezonabilă din partea reclamantei cu privire la caracterul contravențional al faptei, Înalta Curte a arătat anterior că înțelegerea privind stabilirea prețurilor de revânzare constituie o încălcare flagrantă a Legii concurenței, caracterul anticoncurențial al unei atare înțelegeri fiind atât de evident încât trebuie să fie sesizabil de orice agent economic, indiferent de nivelul calificării responsabililor cu asumarea unei astfel de înțelegeri.

Față de aceste considerente Înalta Curte constată că nu este demonstrată în cauză incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 1043 din 28 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2019.

GGC - CP