ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 812/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06 aprilie 2015, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a solicitat, în principal, anularea Deciziei nr. 08 din 03.03.2015, emisă de pârât, iar în subsidiar, reducerea cu 10% a amenzii aplicate prin actul administrativ, precum și obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate pentru formularea apărărilor atât în fața Consiliului Concurenței, cât și în fața instanței de judecată. Prin cererea completatoare înregistrată la dosarul instanței de fond la data de 28 septembrie 2015, reclamanta a completat acțiunea cu următoarele capete de cerere: - repunerea părților în situația anterioară, cu privire la plata amenzii în cuantum de 46.658 RON, ca urmare a anulării Deciziei nr. 08/03.03.2015; - în subsidiar, reaprecierea gravității faptei și calificarea acesteia ca fiind de gravitate mică, cu consecința stabilirii nivelului de bază al amenzii la 0,6% din cifra de afaceri a reclamantei pe anul 2013.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 247 din 01 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 247 din 01 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reținut prin raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului), solicitând, în principal, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată. Recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind respectate prevederile art. 425 C. proc. civ., caz de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Din această perspectivă, au fost invocate următoarele critici de nelegalitate: a) instanța de fond nu s-a pronunțat asupra motivului de nelegalitate a deciziei atacate, referitor la modul nelegal de constituire a Plenului Consiliului Concurenței la momentul deliberării, în sensul că la audiere au participat 4 membri ai plenului, iar la deliberare au participat numai 3 membri. În acest sens, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 19 din Legea nr. 21/1996, în vigoare la data de 09.08.2014, precum și ale Regulamentului privind desfășurarea audierilor în cadrul Consiliului Concurenței și adoptarea deciziilor, aprobat prin Ordinul nr. 789/2011, susținând că, în mod greșit intimatul-pârât a invocat prevederile Legii nr. 21/1996, în vigoare la data de 09.12.2014, după data constituirii plenului. Totodată, prima instanță a consemnat greșit, în cuprinsul hotărârii atacate, că Plenul Consiliului Concurenței a fost constituit din 8 membri. b) instanța de fond nu a analizat argumentele reclamantei referitoare la faptul că societățile A. SRL și D. SRL sunt două societăți comerciale distincte, întemeindu-și concluziile exclusiv pe susținerile intimatului-pârât. c) instanța de fond nu a ținut cont de susținerile recurentei-reclamante cu privire la caracterul discriminatoriu al tratamentului aplicat de Consiliul Concurenței față de societățile B. și C., ce au făcut obiectul aceleiași investigații. În acest sens, recurenta-reclamantă a reluat, în cuprinsul recursului, aspectele expuse prin cererea de chemare în judecată, privitoare la probele care confirmă implicarea societății B. în înțelegerea anticoncurențială, precum și aspectele privitoare la cota de piață deținută de această societate. d) instanța de fond a reținut că probele administrate în cauză se coroborează cu restul dovezilor depuse de Consiliul Concurenței, făcând dovada înțelegerii între societăți referitoare la modificarea tarifului, fără a menționa, în concret, vreo probă care să susțină concluzia legalei sancționări a recurentei-reclamante. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată nu este motivată în drept, împrejurare ce atrage sancțiunea nulității, în condițiile art. 174 C. proc. civ. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, în esență, următoarele critici de nelegalitate ale hotărârii atacate, care reprezintă, totodată, și motive pentru anularea deciziei contestate: a) instanța de fond a reținut că decizia contestată în cauză face și obiectul dosarului nr. x/2015, aflat pe rolul aceleiași instanțe, iar apărările reclamantelor sunt identice, deși acest dosar nu a fost anexat prezentei cauze și instanța nu putea lua cunoștință de conținutul actelor procesuale depuse de părți; b) Plenul Consiliului Concurenței nu a fost legal constituit la data deliberării, conform argumentelor arătate anterior; c) intimatul-pârât nu a prezentat probe concrete în dovedirea legalității sancțiunii aplicate societății reclamante, probele administrate cu privire la Societatea A. SRL neputând fi extinse asupra Societății D. SRL Prin urmare, Consiliul Concurenței a sancționat recurenta-reclamantă doar în baza unor prezumții, contrar prevederilor art. 250 C. proc. civ. d) societatea recurentă nu a participat la niciuna dintre întâlnirile la care s-ar fi discutat alinierea tarifelor și nici nu face parte din Camera Taximetriștilor, astfel încât nu se poate reține existența unei coordonări cu celelalte dispecerate, în sensul stabilirii nivelului tarifului; e) în mod greșit intimatul-pârât a apreciat că societățile A. SRL și D. SRL reprezintă o singură entitate juridică, ambele societăți fiind sancționate în baza acelorași probe, sens în care recurenta-reclamantă a prezentat criteriile care dovedesc, în opinia acesteia, că societățile acționează distinct pe piață, în temeiul unui model diferit de afacere; f) în raport de cota de piață deținută de societatea recurentă, a solicitat instanței să constate gravitatea scăzută a faptei ce-i este imputată și, pe cale de consecință, stabilirea unui nivel de bază al amenzii de 0,6% din cifra de afaceri pe anul 2013. Totodată, recurenta-reclamantă a mai susținut că modalitatea în care intimatul-pârât Consiliul Concurenței a tratat prezenta cauză diferă de practica anterioară a Consiliului pe piața transportului de persoane în regim de taxi și că în cauză nu s-a dovedit existența unui scop determinat al presupusei practici anticoncurențiale, care să concretizeze un beneficiu real pentru Societatea A. SRL

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 iulie 2016, intimatul-pârât Consiliul Concurenței a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii atacate, intimatul-pârât a apreciat că dimensiunea redusă a motivării nu poate conduce la casarea sentinței recurate, atât timp cât aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. Referitor la modalitatea de constituire a Plenului Consiliului Concurenței, intimatul-pârât a invocat prevederile art. 19 din Legea nr. 21/1996, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr. 12/2014, apreciind că plenul a fost legal constituit, atât la momentul audierilor, cât și la momentul deliberării, precum și la momentul adoptării deciziei contestate. În ceea ce privește legătura dintre societățile A. SRL și D. SRL, intimatul-pârât a apreciat că acestea au acționat concertat, făcând parte din același grup, fiind controlate de aceleași persoane, iar apărările celor două societăți sunt identice în cauza de față și în Dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ceea ce dovedește legătura dintre cele două persoane juridice. Referitor la pretinsul tratament discriminatoriu aplicat de Consiliul Concurenței cu privire la alte două societăți de taximetrie, care au făcut obiectul aceleiași investigații, dar au fost exonerate, intimatul-pârât a arătat că sancțiunile nu au fost aplicate în considerarea calității de membru al Camerei Taximetriștilor, ci în raport de probele care demonstrau participarea fiecărei întreprinderi la practica concertată. Expunând probele pe care le apreciază a fi relevante pentru obiectul cererii, intimatul-pârât a apreciat a fi corect raționamentul instanței de fond cu privire la legalitatea deciziei contestate, criticile recurentei-reclamante fiind neîntemeiate. În ceea ce privește gravitatea faptei, intimatul-pârât a apreciat a fi neîntemeiate argumentele recurentei-reclamante, întrucât încălcarea are o durată medie (între 1 și 5 ani), legiuitorul prevăzând, în acest caz, o creștere a amenzii de până la 50% din cuantumul determinat de gravitatea faptei; or, în speță, intimatul-pârât a aplicat un procent de 10%. Totodată, în raport de Instrucțiunile din 2 septembrie 2010, autoritatea de concurență a raportat cuantumul amenzii la limita inferioară, de 4% din cifra de afaceri a contravenientului, având în vedere întreg materialul probator și atitudinea reclamantei pe parcursul investigației. Intimatul-pârât a solicitat respingerea capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere prevederile art. 451 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 martie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin Rezoluția din 16 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL este fondat, pentru următoarele considerente: Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României. Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că: "(1) Hotărârea va cuprinde: (...) b) (...) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Această dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ. Confirmând și întărind acest caracter imperativ, precum și sancțiunea nulității, legiuitorul a înțeles să reglementeze un motiv de nelegalitate distinct al hotărârii judecătorești, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și anume: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii." Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului: "30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, parag. 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, parag. 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, parag. 59]. 34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, parag. 60)." Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010: "30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28 - 30)." În strânsă legătură cu obligația de motivare a hotărârii, Înalta Curte reține și obligația judecătorului de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele investirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Raportând aceste considerații de ordin teoretic la hotărârea pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că, din conținutul acesteia, nu rezultă că prima instanță s-ar fi pronunțat asupra tuturor aspectelor deduse judecății. Recurenta-reclamantă Societatea A. SRL a învestit instanța de judecată cu o cerere de chemare în judecată vizând examinarea legalității Deciziei nr. 8/03.03.2015, emisă de pârâtul Consiliul Concurenței, prin acțiune fiind invocate o serie de aspecte de nelegalitate a actului administrativ, care au fost completate prin cererea depusă ulterior, la data de 28.09.2015 . De asemenea, se constată că, prin cererea inițială s-a formulat un capăt subsidiar de cerere, vizând reducerea cu 10% a amenzii aplicate reclamantei, iar prin cererea completatoare s-a formulat un al doilea capăt de cerere subsidiar, prin care s-a solicitat reaprecierea gravității faptei, cu consecința încadrării acesteia în categoria faptelor de gravitate mică și stabilirea nivelului de bază al amenzii la 0,6% din cifra de afaceri pe anul 2013. În raport de pretențiile expuse prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată și de argumentarea în fapt și în drept a acestora, Înalta Curte constată că, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu dovedesc o examinare efectivă a argumentelor și motivelor expuse de părți, nefiind întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil. Sub un prim aspect, se constată că, deși reține depunerea în cauză a unei cereri completatoare, prima instanță omite a se pronunța asupra criticilor formulate în cuprinsul acestor cereri, referitoare la nelegalitatea Deciziei nr. 8/03.03.2015, ca urmare a greșitei constituiri a Plenului Consiliului Concurenței la data deliberării. De asemenea, instanța de fond nu a analizat petitul subsidiar din cererea completatoare, referitor la calificarea faptei anticoncurențiale ca având gravitate scăzută, din perspectiva stabilirii nivelului de bază al amenzii la nivelul de 0,6% din cifra de afaceri a reclamantei pe anul 2013, ci a analizat doar pretenția subsidiară formulată în cadrul acțiunii inițiale, sub aspectul reducerii cuantumului amenzii cu 10%. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că motivarea instanței de fond se rezumă, în general, la expunerea unor scurte concluzii privind legalitatea actului administrativ atacat, uneori prin preluarea acestei concluzii din întâmpinarea formulată de intimatul-pârât, fără a cuprinde o analiză proprie, completă, a argumentelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată și cererea completatoare. Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, face trimitere la nevoia expunerii în considerentele hotărârii a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, ceea ce conduce la concluzia că motivarea trebuie să cuprindă argumentele proprii judecătorului, simpla reluare a argumentelor uneia dintre părți nefiind suficientă. O astfel de motivare nu face dovada analizării efective a argumentelor părților și nu respectă rigorile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României garantează dreptul la un proces echitabil, garanție ce nu poate fi respectată de o hotărâre judecătorească care se limitează la a prelua în considerente argumentele părților, fără a fi trecute prin filtrul judecătorului. Este de necontestat că soluția judecătorului, în orice litigiu, indiferent de obiectul său, va fi pronunțată în favoarea uneia din părțile cauzei, prin raportare la motivele de fapt și de drept expuse, care au convins instanța de judecată de justețea pretențiilor părții, dar judecătorul cauzei nu se poate eschiva de la obligația de motivare a hotărârii, preluând argumentele părții căreia i-a dat câștig de cauză. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauza de față, considerentele hotărârii recurate nu respectă exigențele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective și complete a cauzei și a argumentelor părților, astfel încât se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de recurenta-reclamantă Societatea A. SRL, fondate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora cheltuielile de judecată se acordă la cererea părții care a câștigat, ceea ce presupune culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. Pe cale de consecință, aceste dispoziții sunt aplicabile doar în acele situații în care instanța de recurs statuează definitiv asupra pretențiilor deduse judecății, întrucât numai în această ipoteză se poate stabili care este partea căzută în pretenții. În cauza de față, instanța de control judiciar a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, astfel încât prin hotărârea dată în recurs nu a fost tranșat litigiul dintre părți, instanța de control judiciar neputându-se pronunța asupra solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru aceste considerente, constatându-se incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL, va casa Sentința civilă nr. 247 din 01 februarie 2016 și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.