Decizia nr. 3737/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 4941/2017 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.03.2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând anularea în parte a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 71/25.10.2016, a Ordinului Consiliului Concurenței nr. 749/21.09.2011 și a Ordinului Președintelui Concurenței nr. 381/19.06.2015 în ceea ce privește constatările din aceste acte referitoare la societate, precum și sancțiunea aplicată, respectiv amenda în cuantum de 53.187 RON reprezentând 0,533% din cifra de afaceri realizată în 2015, obligarea pârâtului la restituirea sumei de 53.187 RON achitate cu titlu de amendă, precum și la plata dobânzilor legale aferente de la data plății amenzii și până la data restituirii sumei de către pârât, obligarea pârâtului la publicarea pe pagina de Internet a Consiliului Concurenței a dispozitivului hotărârii instanței de judecată de anulare în parte a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 71/25.10.2016, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 4941 din 14 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a anulat în parte Decizia Consiliului Concurenței nr. 71/25.10.2016, respectiv în ceea ce privește constatarea în referire la societatea A. S.R.L. a unei contravenții raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 republicată și aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 53.187 RON în sarcina societății A. S.R.L. și Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 381/19.06.2015, respectiv în ceea ce privește art. 1 lit. b) pct. 4 în referire la societatea A. S.R.L., a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a sumei de 8.100 de RON, cheltuieli de judecată, în condițiile art. 451 și art. 453 noul C. proc. civ., a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la restituirea amenzii în cuantum de 53.187 RON ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă, respingând în rest acțiunea ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 4941 din 14 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Consiliul Concurenței, criticând hotărârea prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs incident și reclamanta societatea A. S.R.L., solicitând ca, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să fie înlăturate considerentele ce vizează fapta anticoncurențială și, pe cale de consecință, să se constate că recurenta-reclamantă nu se face vinovată de fapta imputată de Consiliul Concurenței. 3.1. Recurentul-pârât Consiliul Concurenței, în motivarea căii de atac a susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, în condițiile în care contractele încheiate în perioada 2009-2010 între recurenta-reclamantă și B. S.R.L. conțin clauze de fixare a prețului minim de revânzare pentru produsele furnizate și reprezintă încălcări prin obiect. În opinia recurentei-pârâte, în raport de contextul factual, recurenta-reclamantă nu poate fi privită ca un simplu concurent potențial pe piața relevantă definită în decizia nr. 71/2016. Potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea concurentei, criteriile de prioritizare pe care le poate aplica autoritatea de concurență în cadrul activității de investigare, sunt următoarele: potențialul impact asupra concurenței efective, interesul general al consumatorilor, importanța strategică a sectorului economic vizat. Totodată, potențialul unei întreprinderi participante la o înțelegere de fixare a prețului minim de a influența mediul concurențial nu poate depinde de gradul în care este pusă în aplicare clauza de fixare a prețului fix/minim. În caz contrar, în materie de concurență nu s-ar mai justifica distincția dintre încălcări prin obiect și încălcări prin efect. În urma analizei efectuate - pe baza datelor obținute de la întreprinderi cu privire la cifrele de afaceri anuale realizate de acestea în anii 2007, 2008, 2009 și 2010 din vânzarea produselor de tipul corpurilor de iluminat fluorescent, ornamentale, arhitecturale, casnice și aparataj electric (indiferent de producător) - s-au constatat salturi importante ale cotei de piața în jurul valorii de 0,25%" pentru cele 5 intreprinderi menținute în investigație. Cota de piață a fost determinată pentru fiecare an în parte, luând în considerare cifra de afaceri realizată de societățile implicate din vânzarea produselor de tipul corpurilor de iluminat fluorescent, ornamentale, arhitecturale, casnice și aparataj electric și volumul total al pieței - pornind de la datele publice comunicate de Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, au fost reținute în investigație întreprinderile care au realizat cel puțin pe parcursul unui an de zile o cotă de piață de minim 0,25%, doar aceste societăți fiind considerate ca având potențialul de a denatura concurența pe piață. A arătat, de asemenea, că în privința unei înțelegeri restrictive de concurență prin obiect, precum cea constatată în sarcina A., modul concret în care au fost implementate prevederile anticoncurențiale incluse în contractele încheiate de reclamantă nu este de natură a influenta existența răspunderii pentru încălcarea regulilor de concurență, neputându-se constitui într-o cauză exoneratoare de răspundere contravențională a reclamantei. Astfel, susținerile potrivit cărora, în esență, prevederile contractuale prin care părțile implicate stabileau prețul de revânzare a produselor furnizate de B. S.R.L. nu au fost puse în aplicare, nu pot conduce la exonerarea reclamantei de răspunderea contravențională. Totodată, din principiile trasate în jurisprudența europeană reiese cu evidență faptul că susținerile A. privind o pretinsă discriminare pe care ar fi suportat-o prin raportare la distribuitorii care nu sunt vizați de decizia Consiliului Concurenței, respectiv susținerile că și alte întreprinderi s-ar fi aflat într-o situație identică cu cea a recurentei-reclamante și nu au fost sancționate, acestea nu sunt de natură să înlăture caracterul anticoncurențial al faptei constatate și sancționate prin decizia contestată, prin urmare, nu prezintă relevanță pentru demonstrarea nevinovăției recurentei-reclamante în prezenta cauză. Recurenta-pârâtă a criticat sentința recurată și sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond către recurenta-reclamantă, în sensul că nu există o justificare a stabilirii cuantumului cheltuielilor de judecată, instanța de fond limitându-se numai la indicarea textului legal . În subsidiar, în situația respingerii recursului, solicită reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată, prin prisma dispozițiilor art. 451 din C. proc. civ., cu posibilitatea reducerii lor până la un nivel justificat de munca efectiv prestată de avocat în folosul exclusiv al dosarului. 3.2. Recurenta-reclamantă A. S.R.L., în dezvoltarea criticilor formulate în recursul incident, a arătat, în esență, că potrivit principiului prezumției de nevinovăție aplicabil și în materie de concurență, cădea în sarcina Consiliului Concurenței să demonstreze dincolo de orice îndoială rezonabilă că părțile contractului au urmărit să încheie o înțelegere anticoncurențială și să aducă dovezi certe în acest sens, mai ales în condițiile în care a prezentat numeroase probe care, toate la un loc și coroborate între ele, demonstrează faptul că a urmărit să achiziționeze materii prime pentru fabricarea de tablouri electrice, care reprezintă activitatea de bază a societății. În opinia recurentei-reclamante nu a existat un acord de voință al părților contractante pentru o înțelegere anticoncurențială de fixare a prețurilor pe piață la produsele C., întrucât recurenta-reclamantă nu a activat pe piața relevantă în investigație - piața distribuitorilor de corpuri de iluminat fluorescent, ornamentale, arhitecturale, casnice și aparataj electric - aceasta fiind producător de tablouri electrice, fără a desfășura activități de distribuție. Motivul determinant al contractelor încheiate a fost nevoia recurentei-reclamante de a achiziționa la cel mai bun preț materii prime pentru activitatea sa de producție, acesta fiind și motivul pentru care a solicitat furnizorului de produse C. să nu îi impună un stoc minim de produse, clauză acceptată de către furnizor prin semnarea unui act adițional. A învederat, de asemenea, că prețul produselor finite la care s-au utilizat elemente componente C. s-a stabilit liber pe piață, prin negociere cu beneficiarii produselor finite - tablouri electrice - fără nicio implicare din partea furnizorului de elemente componente C..

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 25.06.2018, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului declarat de autoritatea de concurență ca nefondat, arătând, în esență, că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 în ceea ce privește aplicarea criteriilor de prioritizare referitoare la durata încălcării, importanța întreprinderilor pe piața relevantă, respectiv încheierea unor contracte de distribuție fără ca acestea să producă efecte economice. În opinia recurentei-reclamante, în mod corect a reținut instanța de fond că criteriul de prioritizare - cota de piață- a fost greșit determinat de autoritatea de concurență, întrucât recurenta-reclamantă nu a vândut ca atare bunurile achiziționate de la furnizorul B. S.R.L., ci a acționat ca un producător, integrându-le în propriile sale bunuri produse și comercializate ulterior, fără a exista vreo dovadă a caracterului interschimbabil sau substituibil al acestora. Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 23.07.2018, recurentul-pârât Consiliul Concurenței a solicitat respingerea recursului incident formulat de recurenta-reclamantă, arătând că în mod corect instanța de fond a reținut existența faptei anticoncurențiale în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă. În opinia autorității de concurență, obiectul contractelor încheiate de părțile implicate evidențiază că recurenta-reclamantă și-a însușit termenii anticoncurențiali stabiliți în relațiile comerciale, respectivele contracte intrând în categoria înțelegerilor verticale care restricționează concurența prin obiect, în sensul în care clauzele contractuale determină stabilirea în mod corect a prețurilor de revânzare.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția din 4 decembrie 2018 a completului investit cu soluționarea cauzei a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. La termenul de judecată din 6 mai 2020, în raport de dispozițiile art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României privind instituirea stării de urgență nr. 195 din 16 martie 2020 și ale Ordinului nr. 71 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu modificările și completările ulterioare, și corelația acestuia cu Ordinul nr. 91 din 12 martie 2020 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, completat și consolidat prin Ordinul nr. 92 din 16 martie 2020, privind categoriile de cauze de urgență deosebită în care a continuat activitatea de judecată, s-a constatat suspendarea de plin drept a cauzei. Prin rezoluția completului investit cu soluționarea dosarului din 21 mai 2020, în raport de dispozițiile art. 415 pct. 4 din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 42 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, a fost fixat termen pentru redeschiderea judecății la data de 22 iulie 2020 cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a investit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea deciziei nr. 71/25.10.2016 prin care recurentul-pârât Consiliul Concurenței a constatat încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996 republicată, de societatea A. S.R.L. prin realizarea unor înțelegeri verticale având ca obiect stabilirea prețurilor de revânzare pentru produsele marca C. și/sau D., în perioada 2007 - 2011, de către următoarele întreprinderi: C. S.A., E. S.R.L., A. S.R.L., F. S.R.L. și G. S.R.L., aplicând reclamantei A. S.R.L. o amendă contravențională în cuantum de 53.187 RON, reprezentând 0,533% din cifra de afaceri realizată în anul 2015. În fapt, emitentul deciziei contestate, prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 513/13.10.2010, astfel cum a fost modificat și completat prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 521/18.10.2010, a decis declanșarea din oficiu a unei investigații pe piața corpurilor de iluminat fluorescent, ornamentale, arhitecturale, casnice și aparataj electric, având ca obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996 de către societatea B. S.R.L. și distribuitorii săi, un număr de 13 societăți. Ulterior, prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 749/21.09.2011 s-a dispus extinderea investigației deschise Prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 513/13.10.2010, completat prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 521/18.10.2010, pe piața corpurilor de iluminat fluorescent, ornamentale, arhitecturale, casnice și aparataj electric, la o serie de alte societăți, printre care și reclamanta societatea A. S.R.L.. Prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 381/19.06.2015 s-a dispus restrângerea ariei de cercetare, prin excluderea din cadrul procedurii de investigație a unui număr de 42 de întreprinderi investigate și continuarea procedurilor de investigație pentru următoarele întreprinderi implicate în cadrul investigației desfășurate prin Ordinele Președintelui Consiliului Concurenței nr. 513/13.10.2010, nr. 521/18.10.2010 și nr. 749/21.09.2011, respectiv B. S.R.L., F. S.R.L., E. S.R.L., A. S.R.L. și G. S.R.L.. Prin decizia contestată, autoritatea de concurență impută recurentei-reclamante încheierea unei înțelegeri anticoncurențiale verticale, adică a unui acord convenit de întreprinderi situate la niveluri diferite ale procesului de punere pe piață a unei mărfi, respectiv în cauza de față între furnizor de corpuri de iluminat fluorescent, ornamentale, arhitecturale, casnice și aparataj electric și un distribuitor al produselor sale. Soluționând cauza, instanța de fond a reținut că, deși sunt îndeplinite condițiile normative pentru a se reține în sarcina recurentei-reclamante fapta anticoncurențială care i se impută, totuși, criteriul de prioritizare - cota de piață - a fost greșit determinat de autoritatea de concurență, motiv pentru care a anulat în parte decizia contestată în ceea ce privește constatarea contravenției și aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 53.187 RON în sarcina recurentei-reclamante. Dezlegarea dată de judecătorul fondului, inclusiv argumentația pe care se fundamentează sunt însușite și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a faptelor și normelor incidente în cauză, după cum se va arăta în continuare. Critica recurentului-pârât vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 este nefondată. Înalta Curte reține că potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 "În vederea utilizării raționale a resurselor pentru declanșarea și efectuarea investigațiilor, Consiliul Concurenței poate prioritiza cazurile în funcție de potențialul impact asupra concurenței efective, de interesul general al consumatorilor sau de importanța strategică a sectorului economic vizat." Potrivit textului de lege precitat, criteriile de prioritizare pe care le poate aplica autoritatea de concurență vizează potențialul impact asupra concurenței efective, determinat de puterea de piață a întreprinderii, interesul general al consumatorilor, respectiv importanța strategică a sectorului economic vizat. În speță, ipoteza de prioritizare adoptată de autoritatea de concurență s-a întemeiat pe importanța întreprinderii investigate pe piața relevantă prin prisma cotei sale de piață. În aplicarea acestui criteriu, în acord cu judecătorul fondului, autoritatea de concurență trebuie să respecte principiul egalității în drepturi pentru toate întreprinderile aflate în aceeași situație și niciuna dintre acestea să nu ajungă într-o poziție mai puțin favorabilă. Or, în speță, deși recurenta-reclamantă s-a aflat în circumstanțe legale identice acelora care au determinat restrângerea investigației prin excluderea unor întreprinderi, a fost totuși menținută în investigația desfășurată, cu consecința sancționării contravenționale. Astfel, Înalta Curte reține că prioritizarea s-a efectuat în raport de cota de piață a fiecărei întreprinderi, fiind acordată relevanță unei cote de 0,25%. În cazul întreprinderi recurentei-reclamante, cota de piață a depășit plafonul menționat doar în anul 2010, în timp ce pentru anul 2009, cota de piață a fost de 0,187%, inferioară referinței căreia autoritatea de concurență i-a acordat relevanță. Se impune precizarea că, încălcându-și propria conduită administrativă, Consiliul Concurenței a analizat situația recurentei-reclamante și corespunzător anului 2009, deși nu a procedat de aceeași manieră și în cazul întreprinderilor excluse din investigație. Mai mult, la stabilirea cotei de piață a recurentei-reclamante, autoritatea de concurență nu a avut în vedere că cifra de afaceri consemnată nu reflectă activitatea vizată de recurenta-pârâtă, anume distribuția produselor marca C. prin revânzare în perioada 2009-2010, întrucât nu activa pe piața distribuitorilor de corpuri de iluminat, ci utiliza produsele C. în procesul de producție ca și produse încorporate. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a administrat probe, necombătute de autoritatea de concurență, din care rezultă că a avut o producție proprie vândută de 9.869.748 RON în anul 2009, respectiv de 10.417.036 RON în anul 2010, obținând din vânzare de alte mărfuri suma de 254.708 RON în anul 2009 și suma de 501.884 RON în anul 2010. De asemenea, din informațiile furnizate prin adresa nr. x/2014 reiese că cifra de afaceri de 7.824.419 RON obținută în anul 2009 și de 8.449.575 RON obținută în anul 2010 provine din produse încorporate, deci nu din simpla distribuție de mărfuri achiziționate de la terți. Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că dovedirea de către recurenta-reclamantă a capacității de a funcționa ca producător pe piața tablourilor electrice lato sensu - fabricarea aparatelor de distribuție și control a electricității, cod CAEN 212 - prin prisma vânzărilor de produse proprii și reflectarea sa consistentă în cifra de afaceri totală nu constituie prin sine însăși premisa unei prezumții simple pentru a aprecia o capacitate echivalentă de a funcționa și pe piața distribuției ipotetice a mărfurilor pe care le folosește ca materie primă, anume bunuri "C.", nerezultând fundamentarea de natură economică dezvoltată de Consiliul Concurenței care să susțină o asemenea concluzie. Totodată, în acord cu judecătorul fondului, dacă s-ar prezuma că bunurile produse de recurenta-reclamantă ar fi substituibile/interschimbabile celor vândute de furnizorul său, cele două societăți ar deveni concurenți direcți în plan orizontal pe piața aparatajului electric, astfel că ar lipsi în legătură cu analiza cifrei de afaceri relevanța înțelegerii verticale, din moment ce nu reiese cum o societate care integrează bunurile unui terț în produsele proprii pe care le comercializează își păstrează calitatea de distribuitor. Ca atare, instanța de control judiciar reține că acceptarea abordării nediferențiate propuse de partea pârâtă are un efect lipsit de echitate, anume păstrarea în cadrul unei investigații privind concurența intra-marcă a societății reclamante, a cărei cifră de afaceri se compune de manieră covârșitoare din vânzarea producției propriei, ce poate încorpora ca materie primă mărfurile vândute de B. S.R.L., cu excluderea însă a unor întreprinderi a căror activitate a constat în mod determinant din simpla distribuție a produselor "C." și/sau "D." pe baza contractelor conținând clauze de prețuri de revânzare fixe sau minime. În fine, nici critica vizând cheltuielile de judecată nu poate fi primită, întrucât judecătorul fondului a argumentat soluția pe capătul de cerere privind cheltuielile de judecată. Astfel, admițând în parte cererea de chemare în judecată, în baza dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanța de fond a stabilit măsura în care autoritatea de concurență urmează a suporta cheltuielile de judecată, statuând totodată că, în contextul nu se impune vreo reapreciere a onorariului de avocat în temeiul art. 451 alin. (2) noul C. proc. civ., acesta neavând un caracter lipsit de proporționalitate, ci este corelat complexității concrete a procesului, amplorii activității desfășurate de avocat și termenelor de judecată acordate. În ceea ce privește recursul incident prin care recurenta-reclamantă critică sentința recurată sub aspectul existenței acordului de voință al părților de a încheia o înțelegere anticoncurențială, Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondat. Astfel cum rezultă din considerentele expuse cu privire la situația de fapt, recurentei-reclamante i se impută de către autoritatea de concurență încheierea unei înțelegeri de natură să restrângă concurența prin însăși natura sa (înțelegere prin obiect), situație în care proba efectelor sale anticoncurențiale actuale sau potențiale nu este necesară, constatarea unui obiect anticoncurențial fiind suficientă pentru calificarea drept restrângere a concurenței și, prin urmare, pentru sancționarea întreprinderilor. Astfel spus, dacă obiectul anticoncurențial al acordului avut în vedere este demonstrat, încălcarea este dovedită fără ca efectele actuale sau potențiale ale acordului respectiv asupra concurenței să trebuiască a fi demonstrate. În cauză, acordul de voință al părților și obiectul anticoncurențial al înțelegerii rezultă din conținutul contractelor încheiate între B. S.R.L. în calitate de furnizor și recurenta-reclamantă în calitate de distribuitor, valabile în perioada 1.01.2009-31.01.2011, respectiv contractele de distribuție nr. x/1.01.2009 și nr. y/4.01.2010. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, obiectul contractelor sus menționate constă în vânzare/cumpărare de produse marca "x" și/sau "y" și revânzarea acestora la prețuri minime, stabilite de furnizor, ceea ce evidențiază participarea sa la un acord anticoncurențial cu furnizorul produselor marca x și/sau y în România. În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că argumentele recurentei-reclamante în sensul că nu a urmărit să încheie acorduri anticoncurențiale nu pot fi primite, întrucât din conținutul contractelor de distribuție rezultă că furnizorului B. S.R.L. i se recunoaște dreptul unilateral de a stabili prețuri minime pentru mărfurile vândute de reclamantă. Astfel, prețurile în discuție nu sunt sub controlul și negocierea distribuitorului și a clientului său, ci devine incidentă în mod determinant voința societății B. S.R.L., terț față de acel raport juridic. Or, faptul că vânzătorul își aroga dreptul de a impune prețuri de revânzare în cazul societății reclamante - cumpărătoare - ar fi atenționat orice manager diligent să verifice legalitatea unei clauze ce ar permite unui terț față de societatea să intervină activ în politica sa economică. Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reține că cele două contracte de furnizare intră în categoria înțelegerilor verticale care restricționează concurența prin obiect, în sensul în care clauzele contractuale determină stabilirea, în mod direct a prețului de revânzare, scopul obiectiv al înțelegerii fiind menținerea prețurilor de revânzare conform celor convenite de părțile implicate în înțelegere.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.