ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5141/2019

Ședința publică din data de 30 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 mai 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a solicitat:

- anularea, în parte, a Raportului asupra investigației declanșate din oficiu în baza Ordinului Președintelui Consiliului Concurenței nr. 715/22.12.2010, precum și a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 71/12.12.2015 și, pe cale de consecință, exonerarea reclamantei de la plata amenzii în cuantum de 16.719 RON;

- suspendarea executării Deciziei nr. 71/12.12.2015 și a Raportului asupra investigației declanșate din oficiu în baza Ordinului Președintelui Consiliului Concurenței nr. 715/22.12.2010, emisă de pârât;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4125 din 19 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Totodată, prima instanță a respins, ca neîntemeiată și cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 4125 din 19 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că actul juridic încheiat cu Societatea B. S.A., respectiv Contractul nr. x-DCR/27.05.2010, este un contract de adeziune, preformulat, care își produce efectele de la primele comenzi. Or, în perioada care a făcut obiectul investigației (01.01.2010-31.12.2010), recurenta-reclamantă nu a achiziționat centrale termice și accesorii de la Societatea B. S.A., în temeiul contractului de distribuție, nu a participat și nici nu și-a manifestat intenția de a participa la licitațiile destinate antreprenorilor în construcții.

În ceea ce privește lista de prețuri recomandată de Societatea B. S.A., reclamanta a arătat că, potrivit legislației europene, este permis furnizorului să transmită un preț recomandat sau un preț maximal distribuitorului, însă acesta nu trebuie să devină sau să aibă vocația de a deveni fix. În cauză, lista de prețuri recomandată de Societatea B. S.A. nu s-a regăsit în prețurile practicate către consumatorul final, întrucât reclamanta nu a realizat nicio vânzare.

A arătat reclamanta că prețurile recomandate nu reprezintă o încălcare a legislației în domeniul concurenței, aspect recunoscut și de către intimatul-pârât, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de fond. Toate dispozițiile contractuale privesc un preț recomandat și nu unul impus, conform regulilor de interpretare a convențiilor stabilite de art. 977, art. 982 și art. 983 din vechiul C. civ., părțile neavând intenția de a realiza practici anticoncurențiale.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că, într-o situație similară, cu ocazia efectuării unei verificări pe o altă piață relevantă, intimatul-pârât Consiliul Concurenței a constatat că nu există o înțelegere anticoncurențială, întrucât anumiți distribuitori nu au realizat vânzări ale categoriei de produse, ori acestea au fost nesemnificative. Aceeași este și situația în speță, întrucât recurenta-reclamantă nu a realizat vânzări, neafectând piața relevantă pe care funcționează.

În raport de aceste aspecte, recurenta-reclamantă a apreciat că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 lit. a) sau b) din Legea nr. 21/1996, contractul încheiat cu Societatea B. S.A. neproducând efecte și neavând ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 18 aprilie 2017, intimatul-pârât Consiliul Concurenței a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reietrând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, susținerile recurentei-reclamante privind respectarea dispozițiilor Legii nr. 21/1996, din perspectiva caracterului de adeziune al contractelor încheiate cu Societatea B. S.A.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996:

"Sunt interzise orice înțelegeri între întreprinderi care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: a) stabilesc direct sau indirect prețuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare".

Din textul de lege anterior citat, rezultă că Legea concurenței nr. 21/1996 interzice acele înțelegeri care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, neexistând nicio dispoziție expresă care să excludă contractele de adeziune din categoria înțelegerilor anticoncurențiale. Astfel, prin încheierea contractului de distribuție cu Societatea B. S.A., reclamanta și-a manifestat consimțământul cu privire la conținutul clauzelor din cuprinsul acestuia, prezumându-se că acestea (inclusiv cele anticoncurențiale), chiar dacă nu au fost negociate, au fost acceptate ca atare de către reclamantă. Semnarea unui contract de adeziune nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere, reclamanta având posibilitatea de a nu încheia contractul, în condițiile în care acesta cuprindea clauze anticoncurențiale.

Neîntemeiate sunt și susținerile reclamantei privitoare la inexistența unor efecte produse de clauzele anticoncurențiale, ca urmare a nepunerii în executare a contractului de distribuție (nerealizarea vreunei vânzări a produselor ce fac obiectul contractului, neparticiparea reclamantei la licitații având ca obiect distribuirea produselor furnizate de Societatea B. S.A.).

Prin prisma conținutului clauzelor cuprinse în contractul de distribuție încheiat cu Societatea B. S.A. și a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, în speță a fost reliefată existența unei înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, constând în stabilirea prețurilor pentru cumpărătorul final, caz în care răspunderea contravențională intervine independent de efectul unei astfel de înțelegeri (efectul este prezumat de lege), fiind, astfel, irelevant dacă părțile au pus în aplicare sau nu dispozițiile contractuale incriminate. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a executat întocmai prevederile contractuale, fără a fi considerată clauză exoneratoare de răspundere, a fost avută în vedere la individualizarea sancțiunii aplicate.

După cum în mod corect s-a menționat și în considerentele sentinței recurate, obiectul și efectul anticoncurențial, astfel cum rezultă din legislația incidentă și din jurisprudență, reprezintă condiții alternative, iar nu cumulative, motiv pentru care, la stabilirea existenței unei fapte anticoncurențiale, în cazul unei înțelegeri prin obiect, este suficient ca autoritatea de concurență să dovedească faptul că înțelegerea anticoncurențială a avut ca obiect fixarea prețurilor, nefiind obligată să analizeze și potențialele efecte ale unor astfel de înțelegeri, întrucât se prezumă că ele afectează concurența prin simpla lor inserare în contracte.

În aceeași notă argumentativă, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate și susținerile recurentei-reclamante privitoare la voința reală a părților semnatare ale contractului de distribuție, precum și cele privitoare la caracterul recomandat, iar nu impus, al prețurilor de revânzare.

Pe de-o parte, aceste susțineri nu țin seama de natura înțelegerii anticoncurențiale ce a fost constatată de către autoritatea de concurență, faptele reținute în sarcina reclamantei fiind sancționate atunci când se creează o situație de pericol asupra mediului concurențial, chiar în lipsa efectelor propriu-zise și independent de voința și scopul urmărit de părți prin semnarea convenției.

Pe de altă parte, instanța de fond a reținut în mod corect, iar recurenta-reclamantă nu a prezentat contraargumente valide, că prețurile stabilite prin contractul încheiat cu furnizorul nu au caracter recomandat, ci impus, având în vedere faptul că părțile au prevăzut în cuprinsul contractului un mecanism de monitorizare de către furnizor a aplicării acestor clauze, precum și posibilitatea de sancționare a recurentei-reclamante, în cazul nerespectării obligației de comercializare a produselor la prețurile din lista emisă de furnizor. Este evident că aceste clauze înlătură libertatea decizională a reclamantei, care este împiedicată să revândă produsele achiziționate de la Societatea B. S.A. la un preț liber stabilit și să intre, astfel, în concurență chiar cu importatorul. Acceptând sa revândă la preturile impuse de furnizor, reclamanta și-a limitat propria libertate de stabilire a prețurilor, acceptând, totodată, și riscul de a nu putea intra într-o competiție adecvată cu alți potențiali distribuitori ai acelorași produse.

În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante, referitoare la o presupusă practică administrativă inconsecventă a autorității de concurență într-o speță similară, Înalta Curte constată că instanța de fond a oferit un răspuns detaliat și corect argumentat acestui motiv de nelegalitate, față de care reclamanta nu a înțeles să prezinte critici efective, limitându-se la reluarea succintă a argumentelor din primă instanță.

În acest context, Înalta Curte constată a fi întemeiată concluzia instanței de fond referitoare la diferențele dintre speța de față și speța invocată prin comparație, din perspectiva identificării și definirii acordului anticoncurențial, pe de-o parte și identificarea și definirea pieței relevante, pe de altă parte.

Spre deosebire de prezenta cauză, în speța invocată de recurenta-reclamantă analiza aspectelor anticoncurențiale a privit afectarea mai multor piețe/segmente de piață relevante, dispunându-se sancționarea Societății C. S.R.L. pentru încălcarea pieței distribuției de centrale termice murale și boilere, nefiind reținută, ca piață relevantă, piața cazanelor și cea a aparatelor de aer condiționat și, ca atare, nefiind sancționat agentul economic pentru afectarea acestor piețe. În prezenta cauză, recurenta-reclamantă nu a criticat modalitatea de determinare a pieței relevante, iar analiza autorității de concurență a privit o singură piață, astfel încât ne aflăm într-o ipoteză diferită de cea avută în vedere în raportul de investigație privitor la furnizorul Societatea C. S.R.L.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4125 din 19 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2019.