ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6516/2020

Ședința publică din data de 02 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 03 mai 2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând, în principal, anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 82/24.11.2016, cu consecința exonerării societății de la plata amenzii aplicată prin decizia menționată, și în subsidiar, reducerea amenzii sub nivelul aplicat de pârât, acesta procedând la o greșită individualizare a amenzii aplicate.

Prin sentința civilă nr. 391 din 06 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea, a anulat, în parte, Decizia nr. 82/24.11.2016 în ceea ce o privește pe reclamantă și doar referitor la individualizarea sancțiunii și aplicarea amenzii și a procedat la reindividualizarea sancțiunii, în sensul că amenda aplicată reclamantei este în valoare de 280.287 de RON, corespunzătoare unui nivel de bază (determinat inclusiv după adaptarea acestuia) de 0,20 % raportat la cifra de afaceri realizată în anul 2015.

Prin aceeași sentință a fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată, și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.050 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 391 din 06 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Consiliul Concurenței a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și menținerii amenzii aplicate reclamantei în cuantumul stabilit prin Decizia nr. 82/24.11.2016.

Recurentul-pârât a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 raportat la art. 397, precum și art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., formulând, în esență, următoarele critici:

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanța de fond a acordat reducerea amenzii pentru recunoașterea faptei de către reclamantă, deși aceasta a contestat existența faptei și s-a opus administrării probei cu declarația de recunoaștere.

În speță, nu este incidentă situația reglementată de art. 57 alin. (5) teza a II-a din Legea concurenței, întrucât nu a fost acordat beneficiul recunoașterii, astfel că această dispoziție legală nu poate fi invocată pentru a motiva acordarea reducerii ulterior unei proceduri administrative în care ea nu a fost dispusă.

Cuantumul maxim al reducerii amenzii, aplicabil în cauză, care putea fi acordat în temeiul pct. 47 lit. b) din Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenței nr. 21/1996, era de 15%. Cu toate acestea, autoritatea pârâtă a acordat o reducere suplimentară de 5% întreprinderilor care au recunoscut săvârșirea faptei, dând eficiență dispoziției tranzitorii prevăzute la pct. 64 din Instrucțiuni, reducerea totală fiind astfel în cuantum de 20%.

Reducerea în cuantum maxim a amenzii putea fi acordată doar dacă nu ar fi fost contestate concluziile raportului de investigație prin formularea de obiecțiuni, scopul recunoașterii fiind eficientizarea activității Consiliului Concurenței.

În speță, societatea reclamantă a contestat concluziile raportului, și, în același timp, a solicitat reducerea maximă, or, cu atât mai mult nu i se putea acorda o reducere suplimentară, îndreptată către maxim, atâta timp cât:

- conform jurisprudenței Comisiei Europene, recunoașterea ulterior comunicării raportului nu are o valoare semnificativă prin raportare la înlesnirea activității autorității de concurență, însă putea fi acordată anterior introducerii în lege a procedurii simplificate atunci când exista o asumare totală a vinovăției stabilite prin raport;

- reclamanta a formulat obiecțiuni la raport, din care rezultă o negare a implicării în încălcare, atitudine contrarie celei necesare pentru acordarea reducerii maxime pentru recunoaștere;

- autoritatea de concurență a ținut cont de toate aspectele la momentul individualizării sancțiunii, fapt ce rezultă din împrejurarea că celelalte întreprinderi investigate care au recunoscut săvârșirea faptei, au beneficiat de o reducere de 20%, și nu de 30%, astfel cum a solicitat reclamanta.

Recunoașterea totală a faptei reprezintă o facilitare a activității autorității și din perspectiva faptului că această recunoaștere, odată acceptată de autoritate, devine o probă indirectă în privința celorlalți participanți la săvârșirea faptei.

În raport de considerentele din jurisprudența și doctrina incidentă în materie, având în vedere valoarea probatorie fie chiar și a unei singure declarații de recunoaștere față de calificarea faptelor în privința celorlalte părți implicate în săvârșirea încălcării, se poate concluziona că existența recunoașterii a facilitat activitatea autorității din perspectiva probării faptei anticoncurențiale.

Aceste considerente, cumulate cu atitudinea intimatei-reclamante rezultată din contestarea concluziilor raportului de investigație, denotă faptul că nu putea interveni reducerea maximă pentru recunoașterea faptei, atât timp cât din comportamentul întreprinderii nu a rezultat o asumare totală a propriei fapte și aceasta nu a înlesnit semnificativ activitatea investigativă a autorității, inclusiv sub aspectul probării indirecte a faptei, în raport de întreprinderile care nu au recunoscut săvârșirea acesteia.

Intimata-reclamantă s-a opus depunerii la dosarul cauzei a propriei declarații de recunoaștere, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 raportat la art. 397 din C. proc. civ.. Din atitudinea procesuală a întreprinderii A., se pot deduce următoarele:

- fie solicitarea de reducere a cuantumului amenzii pe acest considerent nu a existat în cuprinsul acțiunii introductive, argumentația din acțiune fiind lacunară și lipsită de claritatea obiectivului urmărit;

- fie s-a renunțat la această solicitare în cursul judecății, întrucât nu poate fi conciliată cererea de a se lua în considerare actul recunoașterii, cu solicitarea de a se respinge administrarea în cauză a înscrisului din care rezultă această recunoaștere.

Reclamanta nu a formulat o solicitare de reducere a amenzii la un nivel de bază de 0,2%, apărările acesteia vizând disproporția dintre cuantumul acordat de autoritate (de 0,5%) și cel calculat pentru întreprinderile care au recunoscut fapta.

Instanța de fond a acordat întreprinderii reducerea de 30%, ajungându-se la o reducere maximă a nivelului de bază, care a fost stabilit la 0,2%, procent ce nu a fost solicitat de către reclamantă.

În ceea ce privește incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat, în principal, următoarele critici:

Pentru a se acorda circumstanța specială a recunoașterii, se impunea ca reclamanta să probeze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 57 alin. (3) din Legea concurenței. Această probă nu numai că nu s-a realizat dar, mai mult, intimata-reclamantă s-a opus administrării înscrisului constând în declarația de recunoaștere.

În cauză, nu exista obligația de a se acorda un termen pentru completarea declarației de recunoaștere, întrucât societatea și-a formulat propria perspectivă asupra recunoașterii, ce contravine dispozițiilor privind individualizarea sancțiunii și practicii la nivel european.

Cuantumul amenzii, anterior asumat de către întreprindere, este stabilit prin decizie, ca act de autoritate al Consiliului Concurenței, ce nu comportă negocieri anterioare. Întâlnirile care au loc la sediul autorității au ca obiect formarea unei viziuni comune asupra faptei și a individualizării sancțiunii. În cursul acestor întâlniri clarificatoare, întreprinderea are posibilitatea de a demonstra îndeplinirea anumitor circumstanțe care îi pot atenua situația juridică, însă nu poate fi determinată autoritatea să aplice un cuantum al reducerii amenzii mai mare comparativ cu cel care putea fi aplicat conform legislației în vigoare.

Instrucțiunile privind individualizarea amenzii stabilesc posibilitatea acordării unui termen pentru completarea declarației de recunoaștere, nu și obligația acordării acestui termen.

Declarația de recunoaștere a faptei a fost realizată de către intimata-reclamantă cu titlu pur formal, aceasta cunoscând încă din cursul întâlnirilor clarificatoare faptul că solicitarea unui cuantum maxim al reducerii nu va fi acceptată de către autoritate.

Așa cum rezultă din par. (206) al Deciziei nr. 82/24.11.2016, întreprinderea A. a beneficiat de acordarea circumstanței atenuante a colaborării dincolo de obligația legală, reducerea fiind de 10% din nivelul de bază stabilit de autoritate (cuantum maxim pentru această atenuantă).

Faptul că întreprinderea și-a asumat săvârșirea faptei nu a rămas nevalorificat, ci a contribuit la individualizarea sancțiunii, întreprinderii fiindu-i acordată circumstanța prevăzută la pct. 18 lit. d) din Instrucțiuni.

Individualizarea sancțiunii în modalitatea la care a procedat prima instanță, contravine caracterului disuasiv al amenzii și principiului proporționalității sancțiunii.

În condițiile în care în sarcina intimatei-reclamante a fost reținută săvârșirea unei fapte anticoncurențiale de gravitate mică, aplicându-se minimul legal al amenzii în absența recunoașterii, reducerea de către instanța de fond a cuantumului respectivei amenzi la nivelul de 0,2% din cifra de afaceri aferentă anului 2015, invalidează/lipsește de eficiență sancțiunea.

De asemenea, prin aplicarea reducerii pentru recunoaștere în cuantum maxim, s-a acordat întreprinderii A. o reducere disproporționată prin raportare la ceilalți participanți la încălcare, care au recunoscut fapta, cuantumul reducerii nivelului de bază pentru recunoaștere în cazul acestora fiind de 20%, și nu de 30%.

Sentința recurată este nelegală și din perspectiva cuantumului cheltuielilor de judecată acordate reclamantei, în condițiile în care faptele reținute prin Decizia nr. 82/2016 au fost confirmate de către instanța de fond, la fel ca și individualizarea faptelor din perspectiva gravității, a duratei și a unor eventuale circumstanțe atenuante sau agravante incidente.

Totodată, nu se precizează conținutul documentelor justificative avute în vedere de către instanța de fond, făcându-se mențiune doar despre o reducere "proporțională" a onorariului de avocat solicitat de către reclamantă.

În aceste condiții, se impune reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial, prin prisma dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., cu posibilitatea reducerii până la un nivel justificat de munca efectiv prestată de avocat.

Intimata-reclamantă A. S.A. nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Prin notele scrise formulate în cauză, intimata-reclamantă a solicitat să se constate caracterul nefondat al argumentelor prezentate de recurentul-pârât în susținerea căii de atac și să se dispună respingerea recursului astfel formulat, cu consecința menținerii sentinței atacate ca legale și temeinice.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat.

Criticile formulate de recurentul-pârât Consiliul Concurenței, circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele sentinței regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată, fiind examinate efectiv problemele esențiale ridicate de părți.

Sentința recurată nu cuprinde motive contradictorii, judecătorul fondului expunând argumentele care l-au determinat să anuleze, în parte, Decizia nr. 82/24.11.2016, în ceea ce o privește pe reclamantă, și să procedeze la reindividualizarea sancțiunii, aceste argumente, prezentate într-o manieră clară și concisă, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Susținerile recurentului-pârât potrivit cărora caracterul contradictoriu al considerentelor sentinței atacate rezidă în faptul că prima instanță a redus cuantumul amenzii reținând recunoașterea faptei de reclamantă, deși aceasta a contestat existența faptei și s-a opus administrării probei cu declarația de recunoaștere, sunt neîntemeiate.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii recurate rezultă că autoritatea pârâtă a aplicat în mod greșit dispozițiile legale în materie din perspectiva acordării unui tratament favorabil întreprinderilor care recunosc săvârșirea faptei, instanța de fond făcând trimitere la declarația depusă în fața autorității de către reclamantă, prin care aceasta a recunoscut în întregime faptele anticoncurențiale și durata acestora, învederând că acceptă cuantumul maxim al amenzii, respectiv 0,2% din cifra de afaceri totală realizată în anul 2015.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat și s-a pronunțat asupra susținerilor formulate de reclamantă prin acțiunea introductivă de instanță, din motivarea petitelor cererii de chemare în judecată rezultând în mod evident că unul dintre motivele de nelegalitate ale deciziei contestate a privit modalitatea de individualizare a amenzii aplicate de autoritatea pârâtă, solicitându-se reducerea cuantumului amenzii stabilite prin decizia atacată.

Criticile recurentului-pârât vizând pierderea beneficiului recunoașterii faptei de către reclamantă, urmare a formulării acțiunii în anulare, cu referire la considerentele expuse la pagina 16, paragraful 3, din sentința recurată, urmează a fi înlăturate.

Instanța de control judiciar achiesează la punctul de vedere exprimat de intimata-reclamantă, în sensul că recunoașterea unei fapte de către o întreprindere sancționată de Consiliul Concurenței nu neagă dreptul acesteia la contestarea în instanță a deciziei emise de autoritatea de concurență, o abordare în sens contrar fiind de natură a încălca liberul acces la justiție, cu atât mai mult în situația în care prin decizia atacată nu a fost acceptată declarația de recunoaștere a întreprinderii, cum este cazul în speță.

Dispozițiile art. 57 alin. (3) și (4) din Legea nr. 21/1996, republicată, invocate de către recurent, se aplică exclusiv în cadrul procedurii desfășurate în etapa administrativă, or, în cauză, prima instanță a reanalizat condițiile în care recunoașterea faptei a operat, precum și efectele pe care aceasta le produce, urmare a anulării deciziei autorității pârâte.

În contextul evidențiat, împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile recurentului-pârât potrivit cărora reducerea în cuantum maxim a amenzii putea fi acordată doar dacă nu ar fi fost contestate concluziile raportului de investigație, se apreciază că susținerile în discuție nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

Astfel, la pct. II.2 din cererea de recurs, pârâtul a formulat critici ce vizează practic modalitatea de reindividualizare a sancțiunii și de stabilire a cuantumului amenzii de către instanța de fond, aceste critici încadrându-se în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care urmează a fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

Critica recurentului-pârât referitoare la relevanța din punct de vedere probatoriu a declarației de recunoaștere a faptei, dezvoltată în cuprinsul pct. II.3 din cererea de recurs, constituie un argument nou, invocat de pârât pentru prima dată în calea de atac a recursului, instanța de fond nefiind învestită cu analizarea acestui aspect de către niciuna dintre părți.

Or, acest demers al recurentului-pârât contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum și principiului contradictorialității reglementat la art. 14 din același cod, reclamanta neavând posibilitatea de a formula susțineri în fața primei instanțe în privința aspectului criticat.

Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora în calea de atac a recursului se examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care conduc spre concluzia imposibilității formulării unor pretenții noi în această cale de atac, și determină, în speță, necercetarea criticii în discuție.

Criticile recurentului-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 397 din C. proc. civ., nu pot fi primite.

Examinând actele și lucrările dosarului, se constată că la termenul de judecată din 21 noiembrie 2017, prima instanță a încuviințat proba cu înscrisuri solicitată de pârât, constând în declarația de recunoaștere expresă și neechivocă a reclamantei, atât în privința faptelor anticoncurențiale, cât și a duratei încălcării prevederilor Legii nr. 21/1996, această probă fiind administrată la termenul respectiv, prin depunerea la dosar de către pârât a declarației de recunoaștere în discuție.

În dezacord cu susținerile recurentului, împrejurarea că reclamanta a solicitat înlăturarea acestei probe, nu echivalează cu lipsa din cuprinsul acțiunii introductive de instanță a solicitării de reducere a cuantumului amenzii și nici cu renunțarea la această solicitare în cursul judecății.

Astfel, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă că prin petitul formulat în subsidiar, reclamanta a solicitat reducerea cuantumului amenzii sub nivelul aplicat de pârâtul Consiliul Concurenței prin decizia contestată, învederând că pârâtul a procedat la o greșită individualizare a amenzii.

În aplicarea principiului disponibilității, instanța de fond s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere ale acțiunii deduse judecății, cu respectarea limitelor trasate prin petitele acțiunii, neputându-se reține că în raport de motivele prezentate în susținerea petitului formulat în subsidiar, prima instanță a acordat mai mult sau altceva decât s-a cerut, contrar dispozițiilor art. 397 alin. (1) din C. proc. civ.

Așa cum s-a reținut cu ocazia examinării motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., judecătorul fondului a expus argumentele de fapt și de drept care l-au determinat să anuleze, în parte, decizia contestată în ceea ce o privește pe reclamantă, și să procedeze la reindividualizarea sancțiunii aplicate de autoritatea pârâtă, raportându-se la susținerile părților și la probele administrate, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor identificate ca fiind aplicabile în speță.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat, sentința atacată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, declarația de recunoaștere respectă cele două condiții prevăzute de dispozițiile art. 57 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, și anume asumarea faptei și a amenzii calculate de autoritatea de concurență, conform Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenței nr. 21/1996.

În mod corect judecătorul fondului a reținut caracterul nelegal al deciziei contestate din perspectiva faptului că nu se justifică aplicarea reducerii în procent de 20%, prin această modalitate de individualizare a sancțiunii interzicându-i-se reclamantei posibilitatea reală de a beneficia de tratamentul favorabil acordat întreprinderilor care recunosc săvârșirea faptelor anticoncurențiale.

Interpretarea dată de către recurent prevederilor art. 33 din Instrucțiuni, nu poate fi primită, din conținutul acestor prevederi rezultând că termenul pentru completarea declarației de recunoaștere se acordă în situația în care propunerea de recunoaștere este considerată insuficientă, cum este cazul în speță.

Așa cum a apreciat instanța de fond, doar prin aplicarea prevederilor art. 33 din Instrucțiuni autoritatea pârâtă se putea asigura dacă reclamanta înțelege să-și asume maximul preconizat al amenzii, chiar dacă aceasta ar depăși nivelul de 0,2% sau dacă este dispusă să recunoască fapta doar în limita menționată, o interpretare în sens contrar conducând la lipsirea de efecte a acestor dispoziții legale, cu atât mai mult cu cât reclamanta și-a recunoscut în totalitate faptele anticoncurențiale.

Susținerile recurentului-pârât potrivit cărora reclamantei i-a fost acordată circumstanța atenuantă a colaborării dincolo de obligația legală de a coopera, sunt nefondate.

Declarația de recunoaștere a intimatei-reclamante nu poate fi asimilată, din punct de vedere al naturii sale juridice, unei colaborări cu autoritatea de concurență dincolo de obligația legală de a coopera, aceasta din urmă fiind o instituție juridică distinctă, care intervine în cazul unor îndeplinirii unor condiții diferite, care nu se regăsesc în cauză.

Instanța de control judiciar urmează a înlătura și afirmațiile recurentului-pârât vizând dubla valorificare a aceleiași împrejurări, prin menținerea circumstanței atenuante a colaborării și acordarea, în același timp, a circumstanței speciale a recunoașterii.

Contrar susținerilor recurentului, prima instanță nu a procedat la dubla valorificare a declarației de recunoaștere a reclamantei, având în vedere că recunoașterea faptei este o formă a colaborării reglementată distinct de Legea concurenței, iar în conținutul deciziei atacate, reclamantei i-au fost recunoscute aporturile de colaborare, altele decât cele privind recunoașterea faptelor, astfel că în mod judicios instanța de fond a acordat eficiență cauzei de reducere a cuantumului amenzii.

În dezacord cu afirmațiile recurentului, nu se poate reține că reindividualizarea sancțiunii, la care a procedat prima instanță, contravine caracterului disuasiv al amenzii și principiului proporționalității sancțiunii.

Aplicarea unei sancțiuni cu amendă în cuantumul prevăzut de lege, nu poate fi apreciată ca având un caracter disuasiv, fiind evident că prin stabilirea limitei minime a amenzii, astfel cum a fost aplicată prin sentința recurată, intenția legiuitorului a fost tocmai aceea de a acorda un beneficiu întreprinderilor care recunosc și înțeleg consecințele faptelor anticoncurențiale săvârșite.

În ceea ce privește criticile privind modalitatea de reindividualizare a sancțiunii și de stabilire a cuantumului amenzii (dezvoltate la pct. II.2 din cererea de recurs și analizate în cadrul motivului de casare mai sus cercetat), se observă că recurentul-pârât a invocat Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 55 din Legea nr. 21/1996, forma în vigoare ulterior comunicării raportului de investigație și deciziei contestate, în condițiile în care de la momentul declanșării investigației și pe parcursul desfășurării acesteia, a intervenit o succesiune în timp a Instrucțiunilor, care stabilesc un tratament mai favorabil comparativ cu cele invocate de către recurent.

Astfel, la data săvârșirii în cauză a ultimului act anticoncurențial (07.09.2010), erau în vigoare Instrucțiunile aprobate prin Ordinul Consiliului Concurenței nr. 106/2004, la data de 10.09.2010 a fost publicat în Monitorul Oficial, Ordinul nr. 420/2010 pentru punerea în aplicare a Instrucțiunilor mai sus menționate, care a abrogat ordinul anterior, iar ulterior comunicării raportului de investigație s-a publicat în Monitorul Oficial la data de 03.11.2016, Ordinul nr. 694/2016, care a abrogat prevederile Instrucțiunilor aprobate prin Ordinul nr. 420/2010.

Înalta Curte va înlătura și argumentele recurentului-pârât care fac trimitere la practica Comisiei Europene, reținând că în cauza invocată de recurent, temeiul de drept reținut pentru acordarea reducerii amenzii aplicate de Consiliul Concurenței se referă la circumstanța atenuantă rezultată din colaborarea cu autoritatea de concurență, temei ce este distinct de cel avut în vedere în speță, care privește ipoteza recunoașterii faptelor anticoncurențiale de către întreprinderea investigată.

Critica recurentului-pârât vizând aplicarea reducerii amenzii în cuantumul maxim prevăzut de lege este, de asemenea, neîntemeiată.

În mod corect instanța de fond a procedat la reindividualizarea sancțiunii, constatând că reducerea acordată trebuia să atingă nivelul de 0,36% (30% din nivelul de bază de 1,20), cu consecința stabilirii unui nivel al amenzii de 0,14% (0,50%-0,36%). Totodată, întrucât art. 57 alin. (2) teza finală din Legea nr. 21/1996 prevede că amenda nu poate fi mai mică de 0,2% din cifra de afaceri, în mod judicios prima instanță a aplicat acest din urmă cuantum al amenzii.

Înalta Curte va înlătura și criticile recurentului-pârât privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin sentința recurată.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, în mod justificat, de către partea care a câștigat procesul.

În speță, față de soluția de admitere, în parte, a acțiunii, reținând culpa concurentă a părților, în mod corect instanța de fond a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma 5.050 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Susținerea recurentului-pârât potrivit căreia nu i-au fost comunicate documentele justificative cu care reclamanta a făcut dovada achitării onorariului avocațial, nu poate fi primită, întrucât dispozițiile C. proc. civ. nu prevăd faptul că aceste înscrisuri sunt supuse comunicării.

Critica recurentului-pârât referitoare la modalitatea în care instanța de fond a apreciat, în baza art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocațial solicitat de către reclamantă, este inadmisibilă.

În acest sens, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Față de caracterul obligatoriu al dezlegării date de instanța supremă prin decizia menționată, potrivit art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., se constată că este inadmisibilă critica recurentului-pârât vizând modalitatea de apreciere asupra cuantumului onorariul avocațial acordat reclamantei în primă instanță.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenței, ca nefondat.

Instanța de control judiciar va obliga recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON constând în onorariul avocațial achitat în recurs, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în această apreciere avându-se în vedere atât dispozițiile legale invocate, cât și volumul de activitate al avocatului, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva sentintei nr. 391 din 06 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul - pârât Consiliul Concurenței la plata sumei de 5.000 RON în favoarea intimatei - reclamante A. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 decembrie 2020.