ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3027/2019

Ședința publică din data de 04 iunie 2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENTEI, anularea Deciziei nr. 8 din data de 03.03.2015, emisă de Consiliul Concurentei, în ceea ce privește A. S.R.L.; exonerarea de plata amenzii în cuantum de 219.586 RON; anularea Ordinului nr. 389 din data de 25.04.2012 privind declanșarea investigației; suspendarea executării sancțiunii amenzii până la soluționarea definitivă a cererii; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

De asemenea, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 401/25.04.2012 privind inspecția inopinată.

Ulterior, reclamanta a precizat că renunță la judecarea capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării sancțiunii amenzii.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1273 din 14 aprilie 2016, a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a Ordinului nr. 401/25.04.2012 și a respins pe fond excepția, a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării sancțiunii amenzii și a respins în rest acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Reclamanta A. S.R.L. a promovat recurs împotriva sentinței, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

A susținut, în esență, recurenta că înlăturarea probei cu declarația martorului B. cu ocazia deliberării încalcă principiul contradictorialității dezbaterilor și dreptul la apărare prin aprecierea ca incidente a dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., fără ca acest aspect să fie pus în discuția părților. A invocat partea în acest context și prevederile art. 22 din C. proc. civ.

De asemenea, a criticat faptul că, deși i s-a încuviințat proba cu înregistrarea audio-video a audierilor efectuate în Plenul Consiliului Concurenței din data de 30.10.2014, proba fiind administrată la 10.12.2016, din considerentele sentinței recurate se poate observa că instanța de fond a încălcat prevederile art. 264 din C. proc. civ. deoarece nu a examinat această dovadă.

Recurenta a mai susținut că hotărârea este motivată sumar și confuz, ceea ce echivalează cu o nemotivare.

Totodată, a invocat încălcarea prevederilor art. 36 din Legea Concurenței (în forma aflată în vigoare la data de 25.04.2012), instanța de fond nereținând faptul că autoritatea de concurență a examinat agenda personală a numitei C., angajată a societății D., deși acest document nu intra în sfera celor prevăzute de art. 36 alin. (1) lit. b) din lege și nu rezultă că ar fi existat acordul acesteia în acest sens. În plus, instanța nu a răspuns criticii privind neexaminarea de către autoritatea de concurență a continuității însemnărilor din agendă și faptul că nu a fost sigilată întreaga agendă, de unde rezultă caracterul de document personal al acesteia.

A concluzionat recurenta că instanța de fond aplicat greșit legea, calificând - cu înfrângerea dispozițiilor art. 6 alin. (1) teza I din C. proc. civ. - documentul olograf ce conține consemnări personale ca fiind un document referitor la activitatea societății.

Recurenta a criticat sentința și pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36-38 din Legea nr. 21/1996 rep. (și ale art. 46-47 din Regulamentul de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței aprobat prin Ordinul nr. 101/2012). A susținut că necesitatea emiterii autorizării judiciare este prevăzută în art. 38 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, forma în vigoare la data efectuării inspecției inopinate si prelevării de bunuri personale ale altor subiecți decât cel ce făcea obiectul inspecției.

În consecință, ridicarea forțată de acte sau copii ale unor acte sau înscrisuri de orice fel neaparținând întreprinderii investigate și pentru care nu exista si/sau nu a fost prezentată autorizația judiciară emisă de Președintele Curții de Apel București, în conformitate cu procedura reglementata de prevederile art. 37 si 38, raportate la prevederile art. 36 din Legea concurenței este nelegală.

Motivarea sumară și încălcarea dispozițiilor de drept material a fost invocată de către recurentă și în legătură cu prevederile art. 5 alin. (1) și, respectiv, art. 101 alin. (1) din TFUE. În acest context a susținut că, prin probele testimoniale administrate în fața instanței de fond și prin actele depuse la dosar, a demonstrat că afirmațiile intimatului din cuprinsul deciziei contestate sunt insuficient dovedite, probele circumstanțiale (ca agenda personală a unui angajat al altei societăți) și dovezile indirecte (ca declarația reprezentantului societății E.) sunt probe nesigure și care au fost combătute în cadrul cercetării judecătorești, în special sub aspectul neparticipării unui reprezentant al societății recurente la întâlnirile reținute.

A mai afirmat recurenta că dovedirea unei fapte de natura celor menționate de art. 5 din Legea Concurenței reprezintă o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru aplicarea dispozițiilor art. 53 alin. (1) din lege, impunându-se și ca fapta anticoncurențială să fi fost săvârșită cu vinovăție.

Cum aplicarea unei sancțiuni de către Consiliul Concurenței reprezintă o răsturnare a prezumției de nevinovăție, respectiv o acuzație în materie penală în sens convențional, această acuzație atrage invariabil și aplicarea garanțiilor prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recurenta a amintit sub acest aspect jurisprudența CEDO și a instanței supreme în privința standardului de probe.

A criticat recurenta și valoarea probatorie dată de instanța de fond înscrisului olograf care menționează data de luni, 18.01.2010, care-a fost combătută prin argumentul că întreprinderile menționate aveau deja declarat tariful pretins neconcurențial, tarifele aliniindu-se în funcție de cerințele pieței.

În același timp, a criticat modalitatea în care a apreciat judecătorul și restul probatoriului, respectiv: declarațiile numitului F., e-mailul G., articolul de presă, față de standardul de probă invocat de recurenta reclamantă.

A considerat recurenta reclamantă că insuficiența probatorie pentru susținerea acuzației se transpune și pe planul analizei distincției dintre înțelegerea anticoncurențială prin obiect și cea prin efect.

A reamintit contextul economic general și cel al pieței transportului de taxi începând cu anii 2007-2008, precizăm că la nivelul anului 2009 societatea recurentă opera cu tarife de 1,59 RON/km, fiind într-o continuă scădere a cifrei de afaceri, iar situația neîmbunătățindu-se nici după ce a procedat la reducerea tarifului până la 1,39 RON/km în luna februarie 2009.

O altă critică formulată de recurentă a vizat neanalizarea de către instanța de fond a apărării societății în sensul că, deși raportul autorității de concurență tratează în esență activitatea serviciilor de dispecerizare, decizia sancționează activitatea serviciilor de transport al persoanelor.

În sfârșit, a susținut recurenta faptul că, în condițiile în care raportul întocmit la cererea Primăriei Municipiului București la nivelul lunii februarie 2007 arăta un tarif minim practicabil de 1,77 RON/km, iar societatea opera cu un tarif sub costuri, de 1,39 RON/km, acest lucru nu putea fi decât în avantajul clienților.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, a arătat că sentința instanței de fond este temeinică și legală, că instanța a constatat corect faptul că recurenta-reclamantă a fost sancționată în mod temeinic și legal pentru fapta anticoncurențială reglementată de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996.

Recurenta - reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatului ca neîntemeiate și reiterând principalele susțineri din recurs și acțiunea introductivă.

Prin rezoluția din 23 octombrie 2018 a completului învestit cu soluționarea dosarului, s-a stabilit termen de judecată în ședință publică a recursului la data de 22 mai 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului pentru examinarea recursului în complet de filtru, conform art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018 (în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal).

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actele administrative reprezentate de Ordinul nr. 389/25.04.2012 emis de Președintele Consiliului Concurenței și Decizia nr. 8/03.03.2015, precum și - pe calea excepției de nelegalitate - Ordinul nr. Ordinului nr. 401/25.04.2012.

Acțiunea sa a fost respinsă, prima instanță apreciind ca fiind temeinice și legale actele administrative contestate.

Din analiza cererii de recurs promovate de recurenta reclamantă împotriva soluției, cât privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), Înalta Curte reține că recurenta a susținut că înlăturarea de către prima instanță a probei cu declarația martorului B., cu ocazia deliberării încalcă principiul contradictorialității și dreptul său la apărare.

În împrejurările concrete ale cauzei relevate de cuprinsul încheierilor de ședință, nu se poate constata existența încălcarea afirmată.

Astfel, martorul mai sus menționat a fost propus de către recurenta reclamantă în condițiile în care s-a pus în discuție înlocuirea primei martore propuse (C.), tocmai în temeiul art. 315 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., pentru că era în legătură de interese cu partea (existând prezumția lipsei de obiectivitate). Cu toate acestea, recurenta reclamantă a înțeles să propună tot un martor aflat în legătură de interese, în sensul legii, cu aceasta, "omițând" să aducă la cunoștința instanței și a părții adverse respectiva împrejurare, care a fost relevată abia spre sfârșitul audierii martorului.

Prin urmare, situația este deplin imputabilă recurentei reclamante, care nu se poate prevala de propria culpă pentru a invoca o vătămare, în timp ce instanța și-a motivat actul și a acționat în acord cu dispozițiile art. 324 din C. proc. civ.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a arătat că, deși a solicitat ca probă înregistrarea audierilor din Plenul Consiliului Concurenței, din sentință nu reiese că prima instanță ar fi examinat această probă, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 264 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată din lucrările dosarului, proba a fost încuviințată, iar în ședința publică din 10.12.2016 a fost și administrată.

Susținerile și concluziile părților din cadrul audierii nu constituie însă probe cu privire la faptele investigate, relevanța administrării probei cu înregistrarea audierilor referindu-se doar la verificarea respectării dreptului la apărare din perspectiva posibilității efective a părții de a formula observații sau de a oferi lămuriri cu privire la raportul de investigație.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că aprecierea probelor constă într-o operațiune mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și a tuturor probelor împreună.

Prin urmare, faptul că în considerente instanța de fond a făcut referire expresă doar la probele pe care în final le-a considerat concludente pentru a-și forma convingerea și a susține soluția pronunțată înseamnă, implicit, că nu a înțeles să dea celorlalte dovezi valoarea probatorie invocată de părți.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu se justifică în cauză.

În ceea ce privește invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, față de aspectele dezvoltate de recurentă.

Astfel, pe de o parte, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

În speță, hotărârea recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluția de admitere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt în parte similare cu susținerile părții adverse sau o nemulțumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Nu se poate imputa instanței de fond faptul că nu a expus considerentele sale pentru fiecare dintre argumentele invocate de părți, câtă vreme aceasta le-a analizat grupat, pe chestiunile principale de fapt și de drept relevante, răspunzând, cel puțin implicit, tuturor, în timp ce recurenta reclamantă nu a expus vreo împrejurare omisă și care ar fi fost prin ea însăși determinantă pentru a conduce la o altă soluție în cauză.

Din examinarea cuprinsului hotărârii recurate, Înalta Curte constată că afirmația recurentei în sensul că motivarea sentinței ar fi "sumară și confuză" este una subiectivă și pur formală, întrucât soluția este, în mod evident, amplu motivată, fiind susținută de solide argumente de fapt și legale.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), se reține că acesta a fost invocat prin raportare la art. 36 din Legea nr. 21/1996 (forma în vigoare la data demarării investigației), cu referire la art. 37, 38 din lege și art. 46, 47 din Regulamentul de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței aprobat prin Ordinul nr. 101/2012, precum și prin raportare la art. 5 din Legea nr. 21/1996.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței de control judiciar competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii în acest sens de la prevederile C. proc. civ.

Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speță, ansamblul criticilor subsumate de recurentă motivului de casare menționat reprezintă de fapt o reluare in integrum a celor invocate prin cererea de chemare în judecată, după estimarea și raționamentele proprii ale recurentei, în principal cu privire la valoarea demonstrativă acordată probelor pe care s-a întemeiat autoritatea de concurență.

Or, Înalta Curte, în exercitarea controlului judiciar, constată că nu este întemeiată critica de nelegalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 21/1996 (lipsa autorizației judiciare de inspecție).

Potrivit formei în vigoare la data desfășurării inspecției inopinate a art. 36 din Legea nr. 21/1996, "(1)Pentru investigarea încălcării prevederilor prezentei legi, inspectorii de concurență sunt abilitați cu puteri de inspecție, cu excepția inspectorilor debutanți, și au următoarele puteri de inspecție: (…); b) să examineze orice documente, registre, acte financiar-contabile și comerciale sau alte evidențe legate de activitatea întreprinderii sau asociațiilor de întreprinderi, indiferent de locul în care sunt depozitate și de suportul fizic sau electronic pe care sunt păstrate; (…); d) să ridice sau să obțină în orice formă copii ori extrase din orice documente, registre, acte financiar-contabile și comerciale sau din alte evidențe legate de activitatea întreprinderii sau asociației de întreprinderi; (…)."

Art. 37 din Legea concurenței stipula că "În baza autorizării judiciare date prin încheiere, conform art. 38, inspectorul de concurență poate efectua inspecții în orice alte spații, inclusiv domiciliul, terenuri sau mijloace de transport aparținând conducătorilor, administratorilor, directorilor si altor angajați ai agenților economici sau asociațiilor de agenți economici supuși investigației."

Prin urmare, Înalta Curte reține că - la momentul declanșării investigației și al efectuării inspecției inopinate (aprilie 2012) - necesitatea obținerii autorizării judiciare era prevăzută numai pentru inspectarea oricăror alte spații, în afara celor prevăzute la art. 36 din Legea concurenței, inclusiv domiciliul, terenuri sau mijloace de transport aparținând conducătorilor, administratorilor, directorilor și altor angajați.

Obligația obținerii autorizării judiciare în vederea efectuării inspecției inopinate (invocată de recurenta reclamantă) fost impusă abia prin modificarea adusă Legii nr. 21/1996 prin Legea nr. 255/2013.

Or, așa cum corect a reținut și judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, la data efectuării inspecției inopinate, art. 36 (prin raportare și la art. 37, 38) din Legea nr. 21/1996 a fost pe deplin respectat, în condițiile în care legiuitorul s-a referit la orice documente, indiferent de suportul fizic pe care sunt stocate, iar nu doar la registre, și nu a impus ca documentele respective să aparțină întreprinderii investigate, ci să fie legate de activitatea acesteia.

În speță, extrasul din agendă a fost ridicat dintr-un spațiu deținut de întreprinderea investigată (reprezentând chiar sediul acesteia), iar nu de o altă persoană, iar acesta reprezintă un document legat de activitatea întreprinderii investigate, chiar dacă agenda în sine aparținea unei alte persoane (contabila D., societate care făcea parte din același grup de întreprinderi cu recurenta și avea același administrator, H.) sau cuprindea și informații personale.

În acest context faptic și legal, Înalta Curte apreciază ca nefondate și susținerile recurentei privind încălcarea prezumției de nevinovăție sau a dispozițiilor art. 6 din C. proc. civ. privind dreptul la un proces echitabil.

Documentul olograf reprezentat de extrasul din agenda contabilei D. se referă la activitatea profesională a întreprinderilor concurente, respectiv la tariful convenit între întreprinderi ce operau pe piața relevantă, mențiunile din extras purtând date calendaristice în ordine cronologică firească, neimpunându-se sigilarea întregii agende pentru ca data de 11.01.2010 înscrisă în dreptul mențiunilor privitoare la tariful unic de 1,39 RON/km să îndreptățească concluzia că documentul a fost întocmit la scurt timp de la întâlnirea dintre întreprinderile implicate ce a avut loc la finalul anului 2009 în scopul alinierii tarifelor.

Această dovadă se coroborează cu celelalte probe (declarații administrator E. S.R.L., confirmate și de observațiile I. S.R.L. la raportul de investigație; mesaje din 20.10.2009 și, respectiv, 25.01.2010 - referitor la "modificare tarife", transmis pe e-mail între directori ai G. SRL), din care rezultă că, în urma monitorizării punerii în practică a celor convenite cu ceilalți actori de pe piață, recurenta a modificat și ea, în luna martie 2010, tariful de la 1,59 Iei/km la 1,39 RON/km, astfel că Înalta Curte împărtășește concluzia primei instanțe în sensul că documentul olograf este o probă credibilă și pertinentă.

În plus, nu poate fi considerată o simplă coincidență durata conduitei anticoncurențiale continue a recurentei și a celorlalte întreprinderi implicate, care reprezintă, practic, perioada de aplicare a acordului.

Această concluzie este, de altfel, în acord cu dezlegările din jurisprudența instanței comunitare, invocate chiar de recurenta reclamantă și care, în considerarea caracterului secret/ocult care este de esența înțelegerilor anticoncurențiale de gravitate mare, statuează că "standardul de probă suficient pentru demonstrarea încălcării nu poate include doar documente care să ateste în mod expres contactele dintre întreprinderile implicate într-o procedură pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenței. Fragmentele de documente care pot fi disponibile autorității de concurență pot fi coroborate cu concluziile rezultate din împrejurările relevante ale cazului. Existența unei înțelegeri și/sau practici concertate poate fi dedusă dintr-un număr de coincidențe și indicii care, considerate împreună, pot, în absența unei alte explicații, să constituie o dovadă a încălcării regulilor de concurență. Esențial este ca acestea să fie coerente și să ofere o imagine de ansamblu unitară privind săvârșirea încălcării".

Or, în speță, nu s-a oferit nicio explicație rezonabilă pentru dovezile coroborate și coincidențele reținute în ansamblu de autoritatea de concurență și validate de prima instanță, încercându-se doar contraargumentări punctuale, cu privire la un anumit mijloc de probă sau raționament luat separat ori fracționat, ceea ce contravine regulilor de probațiune europene și naționale.

Așa fiind, corect a reținut instanța de fond respectarea standardului de probă, temeinicia și legalitatea desfășurării și concluziilor investigației în sensul participării recurentei reclamante la o înțelegere/practică concertată având ca obiect fixarea tarifului de transport de persoane n regim de taxi în municipiul București și județul Ilfov.

Nici criticile aduse sentinței pe motivul aplicării greșite a prevederilor referitoare la individualizarea sancțiunii nu pot fi primite.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Instrucțiunile din 2 septembrie 2010 privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 51 din Legea concurenței, s-a reținut că încălcarea reprezintă faptă de gravitate mare, făcând parte din categoria restricționărilor pe orizontală de tip cartelului.

În considerarea acestei încadrări, recurentei reclamante i s-a stabilit în mod legal amenda pornind de la un cuantum de bază de 4% din cifra de afaceri totală realizată în anul 2013, majorat pentru încadrarea în categoria faptelor de durată medie (între 1 și 5 ani) cu doar 10% (față de maximul prevăzut de actul normativ, de 50%), recurenta nedovedind încetarea participării sale la practica anticoncurențială mai înainte de momentul martie 2011.

Au fost avute în vedere mai multe circumstanțe atenuante în favoarea recurentei (colaborarea cu organul de investigație, încurajarea comportamentului anticoncurențial de lipsa de acțiune a autorităților de autorizare și chiar existența unui cadru legal reprezentat de Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere, care a facilitat schimbul de informații sensibile între întreprinderile concurente membre ale aceleiași asociații).

Împrejurarea că intimatul pârât nu a luat în considerare, la individualizarea sancțiunii amenzii, și alte împrejurări de fapt (cum ar fi avantajul creat pentru client), care în opinia recurentei constituiau circumstanțe atenuante, nu este de natură să afecteze legalitatea deciziei contestate, aspectele relevate nefiind în măsură să diminueze pericolul social concret al faptelor săvârșite ori să conducă la reducerea sancțiunii aplicate.

Contextul economic nu justifică intervenirea alinierii simultane a tarifelor, iar avantajul pentru consumatorul final nu poate fi reținut ca demonstrat, în condițiile în care, dimpotrivă, doar pe o piață relevantă pe care se manifesta libera concurență consumatorul ar fi avut posibilitatea reală de a opta liber și în cunoștință de cauză pentru tariful cel mai mic, pentru serviciile de calitate mai bună, pentru mijlocul de transport considerat mai rapid ori mai confortabil etc.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1273 din 14 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 iunie 2019.