ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1142/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04 octombrie 2013 și declinată în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a solicitat obligarea pârâtului la declanșarea unei investigații în sensul art. 41 din Legea concurenței, cu revocarea adreselor de răspuns ale Consiliului Concurenței, în vederea constatării săvârșirii faptei de încurajare a abuzului de poziție dominantă de către autoritatea statului Judecătoria sector 1 București precum și exercitarea abuzului de poziție dominantă de către "întreprinderea" Baroul B. și obligarea autorității pârâte la plata unor despăgubiri pentru daune morale. Reclamanta a invocat dispozițiile art. 5, art. 6 și art. 9 din Legea nr. 21/1996, precum și art. 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței și, în consecință, a obligat pârâtul Consiliul Concurenței să investigheze potențiale abuzuri de poziție dominantă reclamate în plângerile din 02 august 2013 și din 12 august 2013. Totodată, a respins cererea privind daunele morale, ca nefondată.

Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 2669 din 19 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva Sentinței nr. 3538 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat în tot sentința atacată și, rejudecând cauza, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. În esență, a reținut că, raportat la dispozițiile art. 5 - 8 din Legea nr. 21/1996, autoritatea de concurență nu poate investiga autoritățile judecătorești și nu poate impune măsuri împotriva acestora. De asemenea, a reținut, în soluționarea cauzei, că problemele/chestiunile de drept incidente în cauză au fost tranșate, în principal, prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, dar și prin Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, precum și prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, în prima decizie, s-a reținut că singura modalitate legală de exercitare a profesiei de avocat este cea prevăzută de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare și este condiționată de înscrierea în tabloul unui barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din România, formă de organizare profesională unică și exclusivă. Prin cea de-a doua decizie menționată s-a stabilit că cererile de autorizare a constituirii și de înmatriculare a societăților comerciale de consultanță, asistența și reprezentare juridică sunt inadmisibile.

Contestația în anulare exercitată în cauză Împotriva Deciziei nr. 2669 din 19 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, intimata-reclamantă a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei contestate și rejudecarea cauzei. În motivarea contestației arată că recursul declarat de Consiliul Concurenței trebuia constatat nul. Instanța de recurs, din eroare, a aplicat retroactiv Decizia nr. 485 din 20 iulie 2015 a Curții Constituționale, în cazul recursului care fusese declarat anterior pronunțării Curții Constituționale, respectiv la 26 februarie 2015. Or, deciziile Curții Constituționale nu au aplicabilitate pentru situații anterioare publicării lor, fiind evidentă eroarea săvârșită de instanța de recurs, când a admis un recurs nul pentru lipsa semnăturii și a numelui consilierului juridic al pârâtului. O altă eroare săvârșită de instanța de recurs este aceea a aplicării retroactive a două Decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 15/2015 și nr. 9/2016. Eroarea este, de asemenea, evidentă, motivarea bazându-se pe cele două decizii și pe texte de lege care nu existau în 2013, când a fost înregistrată cererea de chemare în judecată. Alt motiv de contestație în anulare este acela al neanalizării recursului, instanța de recurs emițând o motivare care nu are legătură nici cu recursul declarat nici cu acțiunea introductivă. Astfel, a analizat legalitatea/nelegalitatea funcționării baroului din care contestatoarea face parte, deși nu a fost învestită cu acest aspect și, în schimb, nu a analizat motivele cu care a fost învestită. În cadrul contestației în anulare, contestatoarea a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările: « "O "instanță imparțială", în sensul dreptului comunitar, poate să ia decizii cu încălcarea principiului neretroactivității legii? O "instanță imparțială", în sensul dreptului comunitar, poate să ordone concurența neloială între avocați, prin încălcarea dispozițiilor art. 4 (5) și (7) Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 de punere în aplicare a regulilor de concurență prevăzute de art. 81 și 82 TFUE? »

Apărările intimatului Prin întâmpinare, intimatul Consiliul Concurenței a solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, arătând că art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. este inaplicabil întrucât recursul a fost admis în tot și a fost declarat de către autoritatea de concurență, contestatoarea neavând calitatea de recurentă. De asemenea, recursul a îndeplinit condițiile de formă cerute de lege, criticile subsumate de contestatoare prevederilor art. 508 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. neîncadrându-se în ipoteza erorii materiale.

Cererea de adresare a întrebărilor preliminare formulată de contestatoare a fost respinsă ca inadmisibilă în ședința publică de la 22 martie 2017, pentru considerentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., pe care contestatoarea și-a întemeiat prezenta cale de atac, (h)otărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (...) 2. Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. 3. Instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; (...). În cadrul motivelor de contestație în anulare întemeiate pe art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., titulara căii de atac arată că dezlegarea dată recursului prin Decizia nr. 2669 din 19 octombrie 2016 este rezultatul unor erori materiale după cum urmează: instanța de recurs a aplicat retroactiv Decizia nr. 485/2015 a Curții Constituționale în analiza îndeplinirii condițiilor de formă ale cererii de recurs și, de asemenea, a aplicat retroactiv, în analiza pe fond a recursului, două decizii obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și anume Decizia nr. 15/2015 pronunțată în recurs în interesul legii și Decizia nr. 9/2016 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Se constată că invocatele erori săvârșite de instanța de recurs nu se încadrează în noțiunea de "erori materiale", în sensul textului de lege anterior citat. În sintagma folosită de legiuitor se includ erori cu caracter formal, procedural sau situații în care se confundă ori se omit date materiale/factuale importante ale cauzei. Cazul de contestație în anulare menționat nu permite reexaminarea fondului. Or, aspectele invocate prin contestația în anulare de față nu se referă la confundarea unor date factuale ale cauzei, ci la aplicarea dreptului, din care fac parte deciziile obligatorii ale Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (pronunțate în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Astfel, contestația în anulare întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. este vădit inadmisibilă. Cât privește contestația întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., și aceasta este vădit inadmisibilă întrucât nu este îndeplinită ipoteza textului de lege, în sensul omisiunii instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent, în condițiile în care recursul a fost respins sau admis numai în parte. Recursul nu a fost declarat de către contestatoare, ci de către Consiliul Concurenței și a fost admis în tot. În mod evident, susținerile contestatoarei referitoare la analizarea de către instanța de recurs a unor aspecte cu care nu a fost sesizată și, respectiv, neanalizarea aspectelor litigioase cu care a fost sesizată exced cazului de contestație în anulare invocat și urmăresc reformarea deciziei pronunțate în recurs, un demers care este inadmisibil. Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.