ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2357/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 16.06.2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul Superior al Magistraturii:

- anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 1028/C din 12.03.2014 privind calcularea drepturilor salariale, stabilirea unei indemnizații de încadrare brută lunară de 6073 RON, spor condiții de muncă grele 911 de RON, spor risc și suprasolicitare 1040 RON, începând cu data de 01.03.2014;

- plata diferenței dintre aceste sume și cele încasate începând cu data de 01.03.2014 și dobânda legală până la momentul acordării efective a drepturilor salariale în integralitatea lor.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la repararea pagubei materiale, prin plata diferenței dintre remunerația pe care ar fi fost îndreptățit să o primească dacă urma cursurile INM începând cu octombrie 2010 și cea pe care o primește în prezent (stabilită prin Ordinul nr. 1028/C), începând cu data de 01.03.2014, și dobânda legală până la momentul acordării efective a drepturilor salariale în integralitatea lor.

1.2. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare la data de 10.07.2014, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în ceea ce privește capătul principal de cerere, având în vedere că nu a prezentat raporturi juridice de muncă cu reclamantul, acesta nefiind detașat în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, iar actul administrativ atacat nu a fost emis de pârât.

1.3. La data de 29.09.2014 reclamantul A. a formulat cerere completatoare a cererii de chemare în judecată, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună și recunoașterea perioadei cuprinse între data de 01.10.2010 și 01.03.2011 ca vechime în magistratură, care să fie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariate.

1.4. Ministerul Justiției a formulat întâmpinare la cererea completatoare, solicitând respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

1.5. Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare la cererea completatoare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în ședința publică din 25.11.2014 a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea formulată în subsidiar.

1.6. Prin sentința nr. 3480 din 16.12.2014, Curtea de Apel București a respins cererea principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, și Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii pe cererea completatoare, ca neîntemeiată, a respins cererea completatoare ca neîntemeiată, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pe cererea formulată în subsidiar, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată în subsidiar și a obligat pârâtul CSM la plata diferenței dintre: remunerația pe care reclamantul ar fi fost îndreptățit să o primească dacă urma cursurile INM, începând cu octombrie 2010, și remunerația pe care reclamantul o primește cu luarea în considerare a perioadei 01.03.2011 - 30.06.2012, în care a avut calitatea de auditor de justiție, și dobânda legală până la plata efectivă. A obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii la plata sumei de 300 RON către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.

2.1. Împotriva sentinței nr. 3480 din 16 decembrie 2014, au formulat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și reclamantul A. întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.2. Procedura de examinare a recursurilor în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 17 ianuarie 2017 potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru, prin încheierea de ședință din data de 3 martie 2017, a admis în principiu recursurile formulate și, potrivit prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a fixat termen de judecată în ședința din data de 22 iunie 2017, dispunând citarea părților.

3.1. Recursurile formulate în cauză sunt nefondate, fiind respinse ca atare, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

3.2. În ceea ce privește recursul formulat de reclamantul A.

Așa cum s-a menționat la pct. 2.1. al prezentei decizii, în recursul formulat de reclamant a fost invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

În concret, instanța de recurs a constatat că recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele critici:

- în mod greșit a respins instanța de fond cererea principală prin care a solicitat anularea Ordinului MJ nr. 1028/C din 12.03.2014 și stabilirea indemnizației corespunzătoare, cu plata diferenței începând cu data de 01.03.2014, instanța de fond ajungând greșit la concluzia că a dobândit calitatea de auditor doar atunci când a fost înscris ca auditor de justiție și cursant la INM;

- instanța de fond a ignorat că însuși CSM a afirmat, prin întâmpinare, că a devenit auditor de justiție chiar de a doua zi după ce a fost pronunțată hotărârea în primă instanță;

- instanța de fond trebuia să constate că prin sentința nr. 37/2014 i-au fost recunoscute toate drepturile care decurg din calitatea de candidat admis la concursul de admitere la INM, ceea ce a implicat și recunoașterea calității de auditor de justiție;

- în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la recunoașterea ca vechime în magistratură a perioadei 01.10.2010 - 01.03.2011, ca formă de reparare a prejudiciului.

În concluzie, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței nr. 3480/2014 pronunțată de Curtea de Apel București și, în rejudecare, anularea Ordinului M.J. nr. 1028/C din 12.03.2014 privind calcularea drepturilor salariale, acesta fiind nelegal discriminatoriu, stabilirea în mod corect în favoarea sa a indemnizații de încadrare brută lunară de 6.073 RON, spor condiții de muncă 911 de RON, spor risc și suprasolicitare 1.040 RON, începând cu data de 01.03.20 plata diferenței dintre aceste sume și cele încasate începând cu data de 01.03.2014 și dobânda legală până la momentul acordării efective drepturilor salariale în integralitatea lor, iar în subsidiar recunoașterea perioadei cuprinse între data de 1.10.2010 și 1.03.2011 ca vechime în magistratură, care să fie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariale, precum și să obligați pâri plata cheltuielilor de judecată.

3.3. În cauză, este necontestat că prin Ordinul M.J. nr. 1028/C/2014 drepturile salariale ale recurentului-reclamant au fost stabilite conform art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013, prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare, respectiv prin raportare la indemnizația unui judecător de judecătorie cu o vechime în muncă și în funcție cuprinsă în tranșa 0-3 ani (coeficient de multiplicare 13,500, fără spor/majorare pentru vechimea în muncă/funcție întrucât legea nu prevede acordarea unor drepturi pentru această tranșă), după cum urmează: o indemnizație de încadrare brută lunară de 5.322 RON, un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 798 RON și un cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității de 975 RON.

Ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în muncă și în funcție de la 3 ani la 5 ani, de la 1 martie 2014, prin același ordin, reclamantul a fost încadrat în clasa de salarizare 94 și i s-a acordat o majorare a indemnizației de încadrare de la 5.322 RON la 5.854 RON, corespunzătoare a 4 clase de salarizare suplimentare (3 clase pentru vechimea în muncă și 1 clasă pentru vechimea în funcție), sporurile fiind menținute în cuantumul avut anterior, conform art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

În ipoteza în care recurentul reclamant ar fi împlinit 3 ani vechime în muncă și în funcție la data de 30 octombrie 2013 (dacă ar fi urmat cursurile INM în perioada 30 octombrie 2010-30 iunie 2012), la data numirii în funcția de judecător ar fi fost încadrat în clasa de salarizare 94, iar drepturile salariale ar fi fost stabilite prin luarea în calcul a unui spor de 5% pentru vechimea în muncă, precum și a unui spor de 10% pentru vechimea în funcție, rezultând astfel o indemnizație de încadrare brută lunară de 6073 RON, un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 911 RON și un cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității de 1.040 RON.

Astfel fiind, instanța de fond a reținut în mod judicios că Ministerul Justiției nu a avut nicio justificare legală/niciun temei legal pentru ca drepturile salariale ale recurentului-reclamant să fie stabilite prin luarea în calcul ca vechime în muncă a unei perioade când acesta nu a avut calitatea cerută de lege, respectiv perioada octombrie 2010 - 01.03.2011.

Pe cale de consecință, instanța de recurs a constatat că instanța de fond a respins în mod legal și temeinic și capătul de cerere referitor la recunoașterea ca vechime în muncă a perioadei cuprinse între 01.10.2010 și 01.03.2011, din moment ce recurentul-reclamant a avut calitatea de auditor de justiție doar în perioada 01.03.2011 - 30.06.2012.

Cu alte cuvinte, recurentul-reclamant a cerut instanței să constate că ar fi avut calitatea de auditor de justiție în perioada 01.10.2010 - 30.06.2012 (01.10.2010 - 01.03.2011 plus 01.03.2011 - 30.06.2012), ceea ce reprezintă nu numai o imposibilitate legală dar și o imposibilitate fizică, în raport cu durata de pregătire a auditorilor de justiție care, potrivit art. 16 din Legea nr. 303/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi mai mare de 2 ani.

3.4. În ceea ce privește recursul formulat de Consiliul Superior al Magistraturii

Așa cum s-a menționat la pct. 2.1 al prezentei decizii, în recursul formulat de autoritatea recurentă au fost invocate motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat și a solicitat casarea în parte a soluției instanței de fond și:

- în principal, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere formulat în subsidiar, în contradictoriu cu C.S.M., în sensul respingerii capătului de cerere subsidiar, ca prescris;

- în subsidiar, respingerea capătului de cerere sus-menționat ca neîntemeiat.

În concret, instanța de recurs a constatat că autoritatea recurentă a susținut, în esență, următoarele critici:

- instanța de fond a motivat insuficient și superficial hotărârea pronunțată, devenind incidente astfel prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, judecătorul fondului raportându-se la prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în mod nemotivat;

- în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește capătul de cerere formulat în subsidiar;

- referitor la fondul cauzei, Curtea de apel nu a argumentat întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii delictuale a autorității;

- instanța de fond nu a probat raportul de cauzalitate existent între pretinsul prejudiciu și emiterea actului administrativ anulat;

- de altfel, instanța de fond a respins capătul de cerere privind recunoașterea perioadei cuprinse între data de 1.10.2010 și 1.03.2011 ca vechime în magistratură, recunoscând implicit că, perioada dintre momentul în care a fost anulat actul administrativ pretins nelegal și momentul înscrierii efective ca auditor de justiție a reclamantului, nu este perioadă de activitate în sistemul judiciar, soluția de admitere a cererii în despăgubire fiind în evidentă contradicție cu cea menționată anterior;

- în acest sens autoritatea recurentă a invocat ca practică judiciară - Sentința civilă nr. 3046 din 12.11.2014, pronunțată de Curtea de Apel București în dosar nr. x/2013.

3.5. Referitor la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, într-adevăr, o hotărâre poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Într-adevăr, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse la art. 425 alin. (1) lit. a)-c) din C. proc. civ., republicat, întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, judecătorul fondului analizând în mod detaliat susținerile părților, în raport cu dispozițiile legale invocate de acestea și cu materialul probator administrat in cauză.

Cu alte cuvinte, motivarea soluției s-a făcut în concret, prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză și la situația de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei și actele administrative atacate.

Referitor la criticile/susținerile subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, instanța de recurs a constatat că sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de recurs a constatat că potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ, în termen de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).

Este adevărat că art. 11 alin. (2) din lege prevede că "pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

Aceste dispoziții legale (art. 11 alin. (2) din lege) trebuie interpretate, însă, în raport cu dispozițiile art. 19 alin. (1), potrivit cărora:

" termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta (persoana vătămată) a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".

Or, în cauză, este evident că recurentul-reclamant a luat cunoștință de existența și întinderea prejudiciului la data când i-a fost comunicat Ordinul M.J. nr. 1028 din 12.03.2014, când a aflat/constatat că, în raport cu colegii săi, i-au fost stabilite drepturi salariale în cuantum diferit.

Astfel fiind, instanța de recurs a constatat că instanța de fond a respins în mod întemeiat excepția prescripției dreptului la acțiune.

În ceea ce privește soluția dată pe fondul cauzei, pentru capătul de cerere formulat în subsidiar, instanța de recurs a constatat că este legală și temeinică, susținerile autorității recurente fiind nefondate.

Astfel, în cauză, este necontestat că prin sentința nr. 37/2011 dată de Curtea de Apel Bacău, irevocabilă prin Decizia nr. 5484/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a netimbrării recursului de către CSM, acțiunea reclamantului a fost admisă în parte, iar Hotărârea nr. 886/2010 a CSM a fost anulată în ceea ce îl privea pe reclamant și s-a dispus înscrierea sa pe lista candidaților admiși la INM.

De asemenea, este necontestat că, în lipsa actului administrativ atacat și anulat irevocabil de instanță, recurentul-reclamant în prezenta cauză ar fi fost înscris ca auditor la INM în luna octombrie 2010, lucru care s-a realizat la data de 01.03.2011.

Or, în cauză, este probat, chiar prin Ordinul M.J. nr. 1028/2014, că ceilalți foști colegi admiși auditori la data de 30.10.2010, au beneficiat de drepturi salariale superioare în raport cu recurentul-reclamant, ceea ce reprezintă un prejudiciu pentru acesta, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de fond.

Astfel fiind, în opinia instanței de recurs, existența prejudiciului este dovedită, iar legătura de cauzalitate cu actul administrativ emis de CSM și anulat parțial prin sentința nr. 37/2011 este evidentă, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

Cât privește jurisprudența invocată de CSM, rezultă că este vorba de o soluție nedefinitivă - Sentința nr. 3046/2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2013, fiind atacată cu recurs, cauza având termen de judecată la data de 15.11.2017.

În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus recursul formulat de autoritatea recurentă este nefondat, fiind respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de A. și de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței nr. 3480 din 16 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2017.