ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2608/2017

Circumstanțele cauzei 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 16 iunie 2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul Superior al Magistraturii: - anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 1028/C din 12 martie 2014 privind calcularea drepturilor salariale, stabilirea unei indemnizații de încadrare brută lunară de 6.073 RON, spor condiții de muncă grele 911 de RON, spor risc și suprasolicitare 1.040 RON, începând cu data de 1 martie 2014; - plata diferenței dintre aceste sume și cele încasate începând cu data de 1 martie 2014 și dobânda legală până la momentul acordării efective a drepturilor salariale în integralitatea lor. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la repararea pagubei materiale, prin plata diferenței dintre remunerația pe care ar fi fost îndreptățit să o primească dacă urma cursurile INM începând cu octombrie 2010 și cea pe care o primește în prezent (stabilită prin Ordinul nr. 1028/C), începând cu data de 1 martie 2014, și dobânda legală până la momentul acordării efective a drepturilor salariale în integralitatea lor. 1.

Prin Sentința nr. 3480 din 16 decembrie 2014, Curtea de Apel București a respins cererea principală formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii pe cererea completatoare, ca neîntemeiată, a respins cererea completatoare ca neîntemeiată, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pe cererea formulată în subsidiar, ca neîntemeiată. A admis cererea formulată în subsidiar și a obligat pârâtul CSM la plata diferenței dintre: remunerația pe care reclamantul ar fi fost îndreptățit să o primească dacă urma cursurile INM, începând cu octombrie 2010, și remunerația pe care reclamantul o primește, cu luarea în considerare a perioadei 1 martie 2011 - 30 iunie 2012, în care a avut calitatea de auditor de justiție, și dobânda legală până la plata efectivă. A obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii la plata sumei de 300 RON către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată. 2. Calea de atac exercitată și soluția pronunțată 2.1. Împotriva Sentinței nr. 3480 din 16 decembrie 2014, au formulat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și reclamantul A. întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 2.2. În ceea ce privește recursul formulat de reclamantul A. Instanța de recurs a constatat că recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele critici: - în mod greșit a respins instanța de fond cererea principală prin care a solicitat anularea Ordinului MJ nr. 1028/C din 12 martie 2014 și stabilirea indemnizației corespunzătoare, cu plata diferenței începând cu data de 1 martie 2014, instanța de fond ajungând greșit la concluzia că a dobândit calitatea de auditor doar atunci când a fost înscris ca auditor de justiție și cursant la INM; - instanța de fond a ignorat că însuși CSM a afirmat, prin întâmpinare, că a devenit auditor de justiție chiar de a doua zi după ce a fost pronunțată hotărârea în primă instanță; - instanța de fond trebuia să constate că prin Sentința nr. 37/2014 i-au fost recunoscute toate drepturile care decurg din calitatea de candidat admis la concursul de admitere la INM, ceea ce a implicat și recunoașterea calității de auditor de justiție; - în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la recunoașterea ca vechime în magistratură a perioadei 1 octombrie 2010 - 1 martie 2011, ca formă de reparare a prejudiciului. În cauză, este necontestat că prin Ordinul MJ nr. 1028/C/2014 drepturile salariale ale recurentului-reclamant au fost stabilite conform art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013, prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare, respectiv prin raportare la indemnizația unui judecător de judecătorie cu o vechime în muncă și în funcție cuprinsă în tranșa 0 - 3 ani (coeficient de multiplicare 13,500, fără spor/majorare pentru vechimea în muncă/funcție întrucât legea nu prevede acordarea unor drepturi pentru această tranșă), după cum urmează: o indemnizație de încadrare brută lunară de 5.322 RON, un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 798 RON și un cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității de 975 RON. Ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în muncă și în funcție de la 3 ani la 5 ani, de la 1 martie 2014, prin același ordin, reclamantul a fost încadrat în clasa de salarizare 94 și i s-a acordat o majorare a indemnizației de încadrare de la 5.322 RON la 5.854 RON, corespunzătoare a 4 clase de salarizare suplimentare (3 clase pentru vechimea în muncă și 1 clasă pentru vechimea în funcție), sporurile fiind menținute în cuantumul avut anterior, conform art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice. În ipoteza în care recurentul reclamant ar fi împlinit 3 ani vechime în muncă și în funcție la data de 30 octombrie 2013 (dacă ar fi urmat cursurile INM în perioada 30 octombrie 2010 - 30 iunie 2012), la data numirii în funcția de judecător ar fi fost încadrat în clasa de salarizare 94, iar drepturile salariale ar fi fost stabilite prin luarea în calcul a unui spor de 5% pentru vechimea în muncă, precum și a unui spor de 10% pentru vechimea în funcție, rezultând astfel o indemnizație de încadrare brută lunară de 6.073 RON, un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 911 RON și un cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității de 1.040 RON. Astfel fiind, instanța de fond a reținut în mod judicios că Ministerul Justiției nu a avut nicio justificare legală/niciun temei legal pentru ca drepturile salariale ale recurentului-reclamant să fie stabilite prin luarea în calcul ca vechime în muncă a unei perioade când acesta nu a avut calitatea cerută de lege, respectiv perioada octombrie 2010 - 1 martie 2011. Pe cale de consecință, instanța de recurs a constatat că instanța de fond a respins în mod legal și temeinic și capătul de cerere referitor la recunoașterea ca vechime în muncă a perioadei cuprinse între 1 octombrie 2010 și 1 martie 2011, din moment ce recurentul-reclamant a avut calitatea de auditor de justiție doar în perioada 1 martie 2011 - 30 iunie 2012. Cu alte cuvinte, recurentul-reclamant a cerut instanței să constate că ar fi avut calitatea de auditor de justiție în perioada 1 octombrie 2010 - 30 iunie 2012 (1 octombrie 2010 - 1 martie 2011 plus 1 martie 2011 - 30 iunie 2012), ceea ce reprezintă nu numai o imposibilitate legală dar și o imposibilitate fizică, în raport cu durata de pregătire a auditorilor de justiție care, potrivit art. 16 din Legea nr. 303/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi mai mare de 2 ani. 2.

În ceea ce privește recursul formulat de Consiliul Superior al Magistraturii, acesta a fost de asemenea respins ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în motivarea deciziei. 3. Împotriva Deciziei civile nr. 2357 din data de 22 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2014 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a formulat contestație în anulare reclamantul recurent, solicitând anularea deciziei atacate și soluționarea fondului cauzei în sensul admiterii recursului. Motivul contestației este prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. respectiv instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. În concret, instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs privind soluționarea capătului de cerere privind recunoașterea perioadei cuprinse între data de 1 octombrie 2010 și 1 martie 2011 ca vechime în magistratură, care să fie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariale, având ca temei răspunderea administrativ delictuală, instanța de recurs concluzionând în mod greșit că ar fi vorba de o cerere în constatare, în loc. de o cerere în realizare. Cererea prin care a solicitat recunoașterea perioadei cuprinse între data de 1 octombrie 2010 și 1 martie 2011 ca vechime în magistratură, care să fie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariale este o cerere în realizare, deoarece cauza pretenției deduse judecății este răspunderea administrativ delictuală, așa cum reiese fără tăgadă din cererea de chemare în judecată, din recursul formulat, precum și din concluziile formulate în fața instanței de recurs. A susținut că, prin recunoașterea perioadei cuprinse între data de 1 octombrie 2010 și 1 martie 2011 ca vechime în magistratură, s-ar fi înlăturat împrejurarea care a generat stabilirea într-un cuantum diferit a drepturilor salariale și prin luarea în considerare a acestei perioade la stabilirea acestor drepturi, s-ar realiza repararea în natură a pagubei, oferindu-se astfel și o justificare pentru pârâtul Ministerul Justiției la stabilirea drepturilor salariale și în funcție de această perioadă. În mod greșit a reținut instanța de recurs că a cerut instanței să constate că ar fi avut calitatea de auditor de justiție în perioada 1 octombrie 2010 - 30 iunie 2012, ajungând la concluzia că ar fi formulat o cerere în constatare. În condițiile în care temeiul juridic al pretenției deduse judecății a fost răspunderea administrativ delictuală, cererea privind recunoașterea perioadei cuprinse intre data de 1 octombrie 2010 și 1 martie 2011 ca vechime în magistratură, care să fie avută în stabilirea drepturilor salariale nu poate fi calificată decât ca o cerere în realizare, astfel încât instanța de recurs era datoare să analizeze recursul formulat, pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. atunci când hotărârea a fost dat cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", prin verificarea îndeplinirii condițiilor privind atragerea răspunderii delictuale. Prin faptul că, în mod greșit s-a reținut că a solicitat instanței să constate că a avut calitatea de auditor în justiție în perioada 1 octombrie 2010 - 30 iunie 2012 când de fapt a solicitat atragerea răspunderii administrativ delictuale și repararea pagubei în natură prin recunoașterea acestei perioade, care să fie avută în vedere la calcularea indemnizației cuvenite, instanța de recurs era datoare să soluționeze cererea de recurs în limita acestei învestiri, respectând astfel principiul disponibilității, lucru care nu s-a întâmplat, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În drept, invocă dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, legal citat, a depus întâmpinare la contestația în anulare formulată de contestatorul A., solicitând respingerea acesteia, pentru următoarele considerente: Domnul A. critică decizia instanței de recurs apreciind că ar fi trebuit admis recursul său, în sensul admiterii și a capătului de cerere privind recunoașterea perioadei 1 octombrie 2010 - 1 martie 2011 ca vechime în magistratură. Se precizează că acest capăt de cerere a fost întemeiat pe instituția răspunderii administrativ delictuale astfel că reparația prejudiciului implica și recunoașterea acestei perioade ca vechime în magistratură. Intimatul apreciază că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. întrucât instanța de recurs a analizat motivul de recurs și argumentele aduse de parte în acest sens cu referire la respingerea de către instanța de fond a capătului de cerere referitor la recunoașterea perioadei cuprinse între data de 1 octombrie 2010 - 1 martie 2011 ca vechime în magistratură. De altfel, contestatorul însuși recunoaște că instanța de recurs a concluzionat în mod greșit că acest capăt de cerere este o acțiune în constatare și nu o acțiune în realizare, acesta admițând implicit că instanța de recurs a soluționat motivul de recurs sus-menționat. O simplă lectură a paginilor 8 și 9 din Decizia nr. 2357/2017 poate arăta fără putință de tăgadă faptul că instanța de recurs s-a aplecat asupra acestui motiv de casare. Astfel, instanța supremă a motivat legalitatea soluției instanței de fond cu privire la capătul de cerere privind recunoașterea vechimii în magistratură prin imposibilitatea legală și fizică de a fi recunoscută vechimea în magistratură pentru o perioadă în care contestatorul nu a avut calitatea de auditor de justiție. Cu alte cuvinte, așa cum s-a arătat și în dosarul de fond, contestatorul reclamant a fost înscris ca auditor în justiție în perioada 1 martie 2011 - 30 iunie 2012, adică în sesiunea imediat următoare sentinței prin care s-a anulat parțial Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 886/2010. Prin urmare, dreptul ce decurge din calitatea de candidat declarat admis la Institutul Național al Magistraturii este dreptul de a fi înscris ca auditor de justiție, drept care nu putea fi valorificat decât în conformitate cu Sentința civilă nr. 37/2011. Potrivit legii, nu i se poate recunoaște acestuia o altă vechime în magistratură decât cea care rezultă din punerea în executare a hotărârii de anulare și care se suprapune peste vechimea care derivă din frecventarea cursurilor în calitate de auditor de justiție. În raport de cele în precedent inserate, apreciază că nu sunt întrunite condițiile legale pentru a putea fi admisă contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 2357/2017, pronunțată de instanța supremă în Dosarul nr. x/2014, în sensul că în speță instanța de recurs a analizat motivul de recurs și argumentele invocate de parte.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare formulată în cauză Contestatorul a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. potrivit cărora hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. Contestația în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile de la art. 503 C. proc. civ. printre care nepronunțarea asupra unui motiv de recurs, iar nu pentru greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în apel și recurs, și nu în contestația în anulare. Astfel, nu poate constitui motiv de contestație în anulare neînsușirea motivului de casare de către instanță, dacă aceasta l-a analizat, deoarece în acest caz prin ipoteză, instanța de recurs nu a omis să examineze motivul de casare. A admite soluția contrară ar conduce la transformarea contestației în anulare într-o cale de atac ordinară de reformare, îndreptată împotriva deciziilor instanțelor de recurs. Pentru ca o contestație în anulare specială, întemeiată pe dispozițiile alin. (2) pct. 3 ale art. 503 C. proc. civ., să poată fi admisă trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare și această omisiune să se fi produs din greșeală de instanță. Unul dintre motivele de recurs invocate de către reclamant a vizat nelegalitatea respingerii de către instanța de fond a capătului de cerere privind recunoașterea perioadei cuprinse între data de 1 octombrie 2010 și 1 martie 2011 ca vechime în magistratură, care să fie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariate. Contestatorul apreciază că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acestuia "concluzionând greșit că ar fi vorba de o cerere în constatare în loc. de o cerere în realizare". În speță, prin Decizia civilă nr. 2357 din 22 iunie 2017 a Înaltei Curți a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 3480 din 16 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București. Contestatorul apreciază însă că recursul său ar fi trebuit admis în sensul admiterii și a capătului de cerere privind recunoașterea perioadei sus-menționate ca vechime în magistratură, criticând, așa cum în mod corect sesizează intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, soluția instanței de recurs privind menținerea hotărârii instanței de fond cu privire la capătul de cerere sus-menționat. Curtea apreciază că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. întrucât instanța de recurs a analizat motivul de recurs și argumentele aduse de parte în acest sens cu referire la respingerea de către instanța de fond a capătului de cerere referitor la recunoașterea perioadei cuprinse între data de 1 octombrie 2010 - 1 martie 2011 ca vechime în magistratură. De altfel, contestatorul însuși recunoaște că instanța de recurs a concluzionat în mod greșit că acest capăt de cerere este o acțiune în constatare și nu o acțiune în realizare, acesta admițând implicit că instanța de recurs a soluționat motivul de recurs sus-menționat. Instanța de recurs a arătat, motivându-și soluția, de ce nu pot fi primite criticile referitoare la recunoașterea perioadei 1 octombrie 2010 - 1 martie 2011 ca vechime în magistratură, iar motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs. Prin urmare, în acest caz, nu poate fi vorba despre omisiunea instanței, produsă din greșeală, de a cerceta criticile formulate de recurent, astfel cum pretinde contestatorul, ci dimpotrivă, instanța a acționat în mod deliberat, respingând practic acest motiv de recurs prin raportare la imposibilitatea legală și fizică de a fi recunoscută vechimea în magistratură pentru o perioadă în care contestatorul nu a avut calitatea de auditor de justiție. În fapt, deși invocă faptul că instanța a omis să observe acest motiv de recurs, contestatorul este nemulțumit de modul în care instanța de recurs a răspuns acestuia, analiză la care nu este îndreptățită instanța sesizată cu soluționarea contestației în anulare. Instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care anumite motive de recurs au fost respinse și, în funcție de rezultatul acestei analize, să schimbe eventual hotărârea pronunțată în cauză, așa cum solicită contestatorul. Câtă vreme toate aspectele deduse prezentei judecăți în precedent au fost examinate și respinse în mod argumentat de către instanța de recurs, nu sunt îndeplinite condițiile contestației în anulare. Față de aceste considerente, în baza art. 508 C. proc. civ., Curtea va respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 2357 din 22 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.