Decizia nr. 2297/2016 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 154 a Curții de Apel București

Procesul verbal din 14 octombrie 2013 a fost contestat în fața Judecătoriei Liești care, în sentința civilă nr. 490 din 26 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/838/2013, a reținut că rezultatele analizelor contestate de către petentă nu pot face obiectul plângerii contravenționale, „petenta (în speță A. SRL) având la dispoziție alte căi legale pentru clarificarea situației de fapt". Consideră greșit raționamentul Curții de Apel București potrivit căruia, formulând respectiva apreciere, Judecătoria Liești are în vedere că „(...) excede limitelor învestirii sale o analiză referitoare la rezultatele analizelor efectuate ulterior întocmirii procesului verbal contestat cu privire la probele prelevate la data de 14 octombrie 2013", interpretarea reclamantei fiind aceea că respectiva instanță a considerat că nu are prerogative, în procedura plângerii contravenționale, să analizeze situația de fapt astfel cum a fost determinată de evenimentele ce au avut loc atât anterior, cât și ulterior încheierii procesului verbal din 14 octombrie 2013. Mai mult, instanța de apel se contrazice, când, pe de o parte, consideră că argumentele recurentei în sensul în care o cercetare a rezultatelor analizelor ulterioare datei de 14 octombrie 2013, referitoare însă la vinurile din care s-au prelevat probe la respectiva dată, excede limitelor învestirii instanței, iar pe de altă parte, consideră că recurenta nu a înțeles să învestească instanța de judecată cu analiza temeiniciei actului juridic prin raportare la analizele ce urmau să fie obținute în privința probelor prelevate chiar la data de 14 octombrie 2013. Celelalte motive referitoare la principiul disponibilității și la pretinsa formulare inadecvată a plângerii contravenționale sunt nerelevante, consideră recurenta, atât timp cât a arătat că a făcut referire la toate împrejurările, indiferent dacă acestea au precedat sau s-au petrecut ulterior încheierii procesului-verbal din 14 octombrie 2013, întrucât ele trebuie analizate în contextul general tocmai pentru a sublinia modalitatea abuzivă în care au acționat organele de control.

Cu privire la neatacarea celorlalte procese verbale, reține că instanța de apel a statuat, fără temei legal, că procesul verbal din 28 august 2013 și procesul verbal din 19 decembrie 2013, prin care au fost desigilate vinurile supuse controalelor anterioare și a fost ridicată măsura interzicerii de la comercializare, ar fi trebuit atacate „în măsura în care partea consideră că însuși demersul controlului pe care îl constată fiecare dintre respectivele acte juridice reprezintă un element al unei succesiuni de acte abuzive (...)" Recurenta arată că motivarea primordială pentru care nu a atacat procesele verbale constă în faptul că prin aceste acte administrative a fost ridicată o măsură abuzivă dispusă anterior de organele de control, împrejurare care a profitat societății. Nu ar fi avut interes să conteste aceste procese verbale or, în interpretarea art. 33 C. proc. civ., interesul presupune folosul practic material sau moral urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă. Apreciază că, și în ipoteza contestării proceselor verbale din 28 august 2013 și din 19 decembrie 2013, ar fi trebuit să facă referire la controalele și rezultatele anterioare, întrucât ele se interpretează coroborat, ceea ce Curtea de Apel București sugerează că ar fi fost inadmisibil.

Cu privire la procesul verbal din 25 iunie 2013, acesta nu a fost contestat, recurenta neavând reprezentarea amplitudinii controlului efectuat de M.A.D.R. și D.A.J. împreună cu intimații din prezenta cauză. Arată că, în egală măsură, a considerat că dispoziția din data de 25 iunie 2013 urma să fie una temporară, fiind ridicată imediat ce ar fi sosit analizele izotopice și fizico-chimice ce atestau conformitatea vinurilor cu legislația în vigoare - Legea Viei și Vinului nr. 244/2002 și H.G. nr. 769/2010 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii Viei și Vinului. Așadar, nu a prevăzut măsurile pe care organele în cauză urmau să le dispună și scopul acestor controale, în realitate unul subiectiv, ce urmăreau a scoate societatea de pe piața de profil. Acesta este motivul pentru care controalele s-au succedat, chiar dacă rezultatele, cel puțin la unele sortimente de vinuri, au arătat respectarea parametrilor impuși de normele ce reglementează acest domeniu.

Cu privire la controlul efectuat în data de 02 august 2013 (care a blocat practic în integralitate activitatea societății) recurenta susține că procesul verbal încheiat la acea dată este inform. Combate considerentul instanței de apel potrivit căruia faptul că printre agenții constatatori se aflau și reprezentanți ai M.A.D.R. și D.A.J. Galați face ca procesul verbal din data de 02 august 2013 să aibă natura juridică a unui act administrativ. Învederează instanței că, potrivit consemnărilor din partea introductivă a procesului verbal, prelevarea de probe s-a realizat în continuarea cercetărilor penale ce vizează Dosarul nr. x/P/2013 de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați. În acest context, specialiștii din cadrul M.A.D.R. și D.A.J. au avut rolul de a asigura că probele sunt luate în mod corespunzător pentru ca ulterior să fie expertizate în laboratoarele specializate, procesul verbal fiind semnat atât de reprezentanții M.A.D.R. și D.A.J. cât și de organele de politie ce făceau cercetări penale în dosarul aflat la acel moment la Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați. Potrivit art. 214 Vechiul C. proc. pen. mijloacele de probă nu pot fi contestate și nici nu sunt apte a fi supuse controlului pe cale administrativă. O prevedere asemănătoare celei anterior citate, se regăsește și în cuprinsul art. 61 din actualul C. proc. pen. care, în plus, prevede în mod expres în ultimul alineat că (...) ”procesul verbal (...) nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ." Cum în cazul de față actul juridic ce atestă controlul din data de 02 august 2013 este unul inform, nu poate asigura petentului elementele clare pentru a putea fi catalogat ca un act administrativ, simpla semnare de către persoanele din cadrul instituțiilor specializate - M.A.D.R. și D.A.J. neconstituind un argument suficient pentru ca acest proces verbal să fie considerat unul contravențional supus O.G. nr. 2/2001. Procesul verbal din data de 02 august 2013 prin care reprezentanții M.A.D.R. și D.A.J. Galați au sistat practic activitatea societății reprezintă un act procesual penal ce constituie un mijloc de probă care nu ar fi putut fi atacat în procedura penală și nici pe cale administrativă pentru a expune instanței de contencios nelegalitatea și netemeinicia aspectelor consemnate în respectivul proces verbal. În cauza Georgel și Georgeta Stoicescu împotriva României, Curtea Europeană a arătat că „Pentru ca dreptul de acces să fie efectiv, un individ trebuie să aibă o oportunitate practică clară de a contesta un act care constituie o ingerință în drepturile sale" în caz contrar, Curtea a apreciat că se încălcă art. 6 privind un proces echitabil reglementat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Revine organelor ce transpun faptic autoritatea statală să întocmească actele în mod corespunzător pentru a putea permite petentului să identifice natura juridică a respectivului act și pentru a-l supune controlului de legalitate și temeinicie instanțelor judecătorești corespunzătoare (în măsura în care legea ar permite acest lucru). Din această perspectivă, afirmația Curții de Apel București în sensul în care nu ar conta mențiunile pe care agentul constatator le face în cuprinsul actului de control apar a fi nefondate, pentru că în funcție de acestea se poate încadra respectivul act juridic într-o categorie anume și se poate exercita calea de atac corespunzătoare. În consecință, procesul verbal din data de 02 august 2013 nu a putut fi supus controlului în procedura penală și nici a instanțelor de contencios administrativ pentru a putea obține, prin respectiva procedură, repararea prejudiciului, astfel cum sugerează intimații și astfel cum a motivat Curtea de Apel București.

Cu privire la procesul verbal din 04 septembrie 2013, recurenta susține că a fost întocmit la solicitarea sa, având în vedere că lucrătorii din cadrul A. SRL au sesizat alterarea vinului prin creșterea acidității volatile, ceea ce îl făcea impropriu consumului uman, aspect confirmat ulterior de către laboratoarele de specialitate, iar constatarea instanței de apel confirmă aspectele învederate.

Cu privire la lipsa de obiectivitate a controalelor efectuate în perioada 25 iunie 2013 – 14 octombrie 2013, recurenta aduce următoarele argumente în combaterea considerentelor reținute de Curtea de Apel București: - Este corectă aprecierea instanței potrivit căreia controalele tematice efectuate de autoritățile publice au un rol preventiv, însă modalitatea în care aceste controale s-au desfășurat în cazul recurentei arată un scop subiectiv, și anume denigrarea societății și eliminarea acesteia de pe piața de profil. Instanța de apel a arătat că efectuarea de acte de control a fost motivată prin faptul că „existau suspiciuni cu privire la calitatea sortimentelor de vin produse și comercializate de această societate”, raportându-se la înscrisurile depuse de către intimați care ar arata că au fost depistate, în acțiunile de control anterioare desfășurate pe o perioadă de timp îndelungată (cca. 3 ani), vinuri care nu ar fi fost conforme legislației în vigoare. Chiar dacă legea nu instituie obligația organelor de control de a înfățișa persoanei controlate dovezile care generează suspiciunile din prisma cărora efectuează controlul, în aplicarea art. 39 lit. k) din Legea nr. 244/2002 suspiciunea trebuie constatată printr-o modalitate legală, pentru a se dispune măsuri asupra produselor suspecte, iar aceasta nu se poate efectua decât printr-o examinare, preliminară fiind cea organoleptică. Mai mult, la controalele ce au urmat celui dintâi, existau dovezi clare care demonstrau conformitatea sortimentelor de vinuri comercializate cu legislația în vigoare și cu toate acestea au fost luate ad-hoc măsurile de sigilare și interzicere de la comercializare. - În egală măsură, raportându-se la istoricul firmei Curtea de Apel București a considerat că a „existat o bază factuală solidă ce a generat suspiciuni rezonabile care au impus efectuarea controlului relativ la calitatea oricăruia dintre sortimentele de vin pe care societatea le producea". Din interpretarea dispozițiilor art. 39 lit. k) din Legea nr. 244/2002, rezultă că suspiciunea necorespunderii calitative care antrenează interzicerea de la comercializare a loturilor de vin până la clarificarea situației trebuie să vizeze vinurile în cauză din care se prelevează probe, neavând nicio importantă istoricul societății la care se efectuează controlul. Așadar, instanța de apel, la fel ca și prima instanță, a apreciat că activitatea anterioară a firmei în ansamblu ridică suspiciuni și justifică controlul efectuat în perioada 25 iunie 2013 - 14 octombrie 2013. În această situație, instanțele de fond ignoră jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat în sensul în care comportamentul anterior nu poate constitui un motiv de sancționare (cauza Anghel împotriva României). În sens contrar, s-ar încălca prezumția de nevinovăție a petentului. Din aceste acțiuni rezultă în mod clar scopul urmărit de intimați - acela de a defăima societatea, de a îi întrerupe activitatea și de a îi aduce prejudicii care în final au culminat cu intrarea sa în insolvență. - Critică constatarea Curții de Apel București în sensul că măsurile luate prin procesele verbale ar fi putut fi contestate în procedura plângerii contravenționale. Din considerentele deciziei recurate rezultă că necontestarea proceselor verbale are ca și consecință considerarea faptelor organelor de control ca fiind licite, astfel încât ar lipsi una dintre condițiile răspunderii civile delictuale sens în care nu se mai impune cercetarea vinovăției și a prejudiciului. Concluzia Curții de Apel București este inexactă, întrucât aspectul necontestării trebuie analizat în raport cu posibilitatea concretă pe care ar fi avut-o, cu atitudinea organelor de control și scopul urmărit. Prin urmare, consideră că, și în lipsa contestării proceselor verbale sau în lipsa imposibilității obiective de a le contesta, fapta ilicită a intimaților există, fiind săvârșită cu intenție, raportul de cauzalitate este evident, iar prejudiciul este cel arătat în petitul cererii de chemare în judecată, nefiind însă niciodată supus unei expertize contabile, astfel cum a solicitat. II. Cu privire la valoarea prejudiciului cauzat prin măsurile luate în mod abuziv cu ocazia controalelor efectuate în perioada 25 iunie 2013-14 octombrie 2013, societatea a estimat prejudiciul patrimonial cauzat la suma de 2.902.687,66 RON. Critică respingerea de către instanțele de fond, ca neutilă cauzei, a cererii sale privind efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru determinarea exactă a valorii prejudiciului. Susține că o astfel de abordare echivalează cu antepronunțarea, existând prefigurarea clară a hotărârii pe care instanța urma să o dea asupra fondului, aceasta fiind nefavorabilă. Neadministrarea în contradictoriu a tuturor probelor necesare dezlegării adevărului echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, iar față de dispozițiile procesuale civile aplicabile cauzei de față, se impune casarea hotărârii și trimiterea acesteia instanței de fond în vederea administrării probei cu expertiza tehnică de specialitate în vederea determinării cu exactitate a cuantumului prejudiciului suferit în urma controalelor efectuate de intimați. III. Cu privire la îndeplinirea condițiilor de atragere a răspunderii morale, învederează că Tribunalul București a omis să analizeze capătul de cerere privind acordarea acestor daune. În mod greșit, Curtea de Apel București apreciază că prima instanță, în analizarea solicitării de acordare a daunelor morale, a învederat lipsa caracterului ilicit al faptelor imputate pârâților. În realitate, afirmația este una generală, Tribunalul București omițând să facă o analiză a solicitării propriu-zise de acordare a daunelor morale prin raportare la probele și susținerile specifice formulate în cadrul cererii de chemare în judecată. Prin raportare la susținerile Curții de Apel București, recurenta arată că, deși la data controlului din 02 august 2013 a participat o echipă mixtă formată din reprezentanți ai M.AD.R. și D.A.J. Galați precum și organe de poliție, există indicii temeinice care demonstrează că imaginile au fost publicate, în fapt, de către cei dintâi. Astfel, procesul verbal din data de 02 august 2013 a fost întocmit în continuarea cercetărilor ce se efectuau în dosarul penal nr. x/P/2013. A treia filă din acest proces verbal conține următoarea mențiune: „Au fost efectuate fotografii judiciare cu aparat foto digital marca X la lumina naturală și artificială a lămpii blitz și filmare video cu camera video marca Y." Nu sunt menționate persoanele care au efectuat fotografiile și filmări. Cum din întreaga reglementare a urmăririi penale rezultă caracterul confidențial al acestei faze procesuale, pentru a asigura prezumția de nevinovăție a persoanei cercetate și posibilitatea obiectivă de a strânge toate probele atât împotriva cât și în favoarea persoanei cercetate, organele de poliție nu aveau posibilitatea de a divulga fotografii și materiale video în presă, fiind ținute de obligația păstrării confidențialității. Astfel, în opinia recurentei, singurii care au avut posibilitatea să dea publicității pozele și filmările existente la dosarul cauzei sunt reprezentanții M.A.D.R. și D.A.J. Galați, care sunt ținuți să răspundă pentru prejudiciul moral cauzat societății, suportând cuantumul daunelor morale ca urmare a denigrării A. SRL prin materialele publicate în presă, prejudiciu pe care îl estimează la valoarea de 3.000.000 euro. Intimații Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, B., C., D., G., E., F. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, în principal, ca lovit de nulitate, în subsidiar, ca nefondat iar recurenta a depus răspuns la întâmpinare. S-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, completul urmând a se pronunța asupra recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluție, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, care a considerat că recurenta nu a adus dovezi cu privire la nelegalitatea deciziei, precum și de către intimații B., C., D., G., E., care au susținut că în raport nu a fost analizată excepția nulității pe care au invocat-o, ci doar excepția nulității invocată de M.A.D.R. Prin încheierea din data de 21 septembrie 2016 a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen de judecată în ședință publică la data de 19 octombrie 2016. La acest termen, recurenta a invocat excepția de nelegalitate a procesului verbal încheiat la data de 2 august 2015 în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, arătând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea excepției, fiind vorba de un act administrativ de care depinde soluționarea cauzei, motivul de nelegalitate care afectează actul fiind lipsa mențiunilor obligatorii cu privire la posibilitatea atacării lui conform art. 16 din O.U.G. nr. 2/2001 și faptul că nu a fost întocmit în cadrul unei acțiuni tipice desfășurată în temeiul art. 39 din Legea nr. 244/2002. Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a solicitat, prin întâmpinare, respingerea excepției de nelegalitate ca inadmisibilă, în principal și ca neîntemeiată, în subsidiar. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu prealabil, va fi analizată excepția de nelegalitate invocată în recurs. La momentul dezbaterilor asupra acestei excepții, intimatul C. a solicitat să se constate inadmisibilitatea invocării excepției, neexistând la dosar dovada însușirii acesteia de către administratorul judiciar al recurentei, având în vedere că sesizarea este semnată de administratorul special care, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, nu are o astfel de atribuție. Această susținere nu poate constitui un argument pentru un fine de neprimire relativ la excepția invocată, câtă vreme excepția este un mijloc procesual de apărare în prezenta cauză și nu un act de dispoziție referitor la patrimoniul juridic al persoanei aflate în insolvență pentru a necesita o confirmare a acestuia de către administratorul judiciar, fiind invocată de reprezentantul legal al societății și susținută de apărătorul ales al părții, cu mandat de reprezentare convențională în proces. S-a mai invocat, de către aceeași parte, inadmisibilitatea excepției de nelegalitate a procesului verbal din 2 august 2013 și din perspectiva faptului că aceasta ar reprezenta o completare a motivelor de recurs, formulată cu depășirea termenului legal. Nu poate fi reținută inadmisibilitatea sesizării nici din acest punct de vedere în condițiile în care, potrivit deciziei nr. 36 din 7 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, dispozițiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, permit invocarea excepției de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, direct în recurs. Prin urmare, în principiu, excepția de nelegalitate invocată este compatibilă cu regimul juridic al prezentei faze procesuale, neputând fi considerată un motiv de recurs suplimentar, formulat peste termenul prevăzut de lege pentru declararea și motivarea acestuia. Este adevărat că, în particular, în prezenta cauză, problema valabilității înscrisului din data de 2 august 2013, a cărui nelegalitate este invocată de către recurentă, reprezintă și un motiv de recurs, formulat însă dintr-o perspectivă opusă celei susținute în motivarea excepției, întrucât recurenta a contestat calificarea dată actului de către instanța de apel, acela de act administrativ, susținând că acesta este un mijloc de probă constituit și valorificat într-un dosar de urmărire penală, ce nu putea fi atacat în fața unei instanțe civile. În legătură cu acest aspect, în dezbaterile din fața instanței, recurenta apreciază că invocarea excepției nu este incompatibilă cu motivul de recurs întrucât, în măsura în care se reține a fi act administrativ, critica din recurs rămâne fără obiect. Verificând îndeplinirea condițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 care permit instanței civile de drept comun efectuarea unui control de legalitate al actului administrativ, Înalta Curte reține, din conținutul acestui text de lege, că acesta poartă asupra unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii (pe care partea interesată încearcă a-l înlătura, lipsindu-l de efectele juridice valorificabile în defavoarea sa în procesul jurisdicțional pendinte), dacă este emis cu încălcarea dispozițiilor legale și dacă, de soluționarea acestuia, depinde rezolvarea litigiului pe fond. În cazul admiterii excepției, instanța urmează a soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. Legea contenciosului administrativ reprezintă dreptul comun în materie și se aplică tuturor actelor cu caracter administrativ, cu excepția celor al căror regim juridic este reglementat în legi speciale, aplicabile cu prioritate și care prevăd condiții de formă și de fond și proceduri distincte de contestare a legalității și temeiniciei lor. În speța dedusă judecății se invocă nelegalitatea unui proces verbal prin care s-a luat măsura interzicerii de la comercializare a cantității de vin supusă controlului de calitate, pentru care s-au prelevat probe de laborator, act calificat de parte, cu ocazia invocării exceptiei, ca fiind act administrativ. Deși norma legală prin raportare la care se solicită a se verifica actul administrativ nu a fost menționată explicit, rezultă din prezentarea condițiilor de admisibilitate, că partea pretinde încălcarea a două categorii de norme: cele care reglementează condițiile în care poate fi dispusă o astfel de măsură, respectiv art. 39 din Legea nr. 244/2002, precum și cele de formă ale actului, reglementate de art. 16 din O.G. nr. 2/2001. Având în vedere faptul că, anterior, în motivele de recurs, reclamanta susținuse o teză contrară, aceea că actul a fost întocmit de către organele de poliție care continuau cercetările într-un dosar penal, neputând fi contestat în procedura urmăririi penale întrucât nu a fost efectuat de procuror sau în baza dispozițiilor acestuia, Înalta Curte urmează a verifica natura juridică a actului în funcție de care urmează a aprecia regimul juridic aplicabil și incidența dispozițiilor Legii nr. 554/2004, invocată în cauză. Chiar dacă actul respectiv conține mențiuni referitoare la existența unui dosar penal în care se făceau cercetări în legătura cu societatea reclamantă iar echipa de control cuprindea atât ofițeri de politie cât și agenți constatatori, inspectori ai M.A.D.R., din conținutul înscrisului rezultă că acesta a fost întocmit pentru a atesta, pe de o parte, prelevarea de probe pentru expertiza de calitate a produsului și, pe de altă parte, măsura dispusă de agenții de control de specialitate de interzicere de la comercializare a cantității expertizate. Reclamanta nu a formulat obiecțiuni la acel moment, cu privire la procedură și măsurile dispuse și nici nu a atacat actul respectiv, susținând în prezentul litigiu că este inform și nu a știut cărei autorități să se adreseze, procurorului sub îndrumarea căruia se efectuau cercetările penale, deși actele din faza urmăririi penale nu puteau fi contestate separat sau unei instanțe civile. Este real faptul că procesul verbal respectiv atestă efectuarea unor verificări cu privire la calitatea produselor comercializate de reclamantă, a căror eventuală concluzie nefavorabilă, în cazul identificării unei băuturi falsificate, ar fi putut constitui un aspect pasibil a fi valorificat și într-un proces penal. Însă procedura propriu-zisă de prelevare a probelor și măsura preventivă a opririi de la comercializare a unui produs, asupra căruia existau suspiciuni că nu ar fi corespunzător consumului, sunt acțiuni de natură administrativă exercitate de organele de control specializate în domeniul de activitate al reclamantei și abilitate de lege în acest scop. În acest sens, potrivit art. 39 din Legea nr. 244/2002, în vigoare la data săvârșirii faptelor imputate, I.S.C.T.V. (Inspecția de Stat pentru Controlul Tehnic Vitivinicol) este organismul guvernamental abilitat în executarea controalelor oficiale pentru asigurarea calității și conformității produselor vinicole destinate consumului uman, având ca atribuții, între altele, de a constata vinurile și alte produse vitivinicole improprii consumului ori necorespunzătoare calitativ - lit. h); de a interzice comercializarea loturilor de vin și a altor produse vitivinicole la care există suspiciunea ca fiind necorespunzătoare sub aspect calitativ, până la clarificarea situației - lit. k), de a preleva probele din produsele controlate și din alte materiale auxiliare necesare procesului de producție, pentru analizele efectuate în laboratoarele autorizate ale Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale - lit. l). Prin urmare, este neechivoc caracterul administrativ al actului respectiv emis de un organ administrativ în exercitarea atribuțiilor de verificare și control în domeniul unde este abilitat a funcționa, întrucât nu conține o simplă descriere a unei situații de fapt, ci constată nereguli și propune sancțiuni. Cu toate acestea, el nu reprezintă un act administrativ cu caracter individual care naște, modifică sau stinge raporturi juridice de natura celor care pot constitui obiectul unui control de legalitate în baza dispozițiilor Legii nr. 554/2004, ci este un act administrativ de constatare, emis în baza unei legi speciale, Legea nr. 244/2002, care supune actele emise în baza acesteia regimului juridic al constatării și sancționării contravențiilor. În acest sens, art. 48 din lege arată că încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz. Constituie infracțiune, potrivit art. 49 lit. a) din lege, falsificarea sau substituirea vinurilor ori a băuturilor pe bază de must și/sau vin conform art. 17 și art. 22 alin. (2), (3) și constituie contravenție, potrivit art. 51 lit. f), punerea în consum și comercializarea unor vinuri și a altor produse obținute din must și/sau vin, care nu corespund caracteristicilor calitative și de compoziție, stabilite prin Normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Conform art. 53, constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor prevăzute în prezenta lege se fac prin proces-verbal încheiat de persoane special împuternicite de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Sănătății Publice și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, fiecare în raport cu atribuțiile ce le revin prin actul propriu de organizare și funcționare iar potrivit art. 54, contravențiilor prevăzute la art. 51 și sancțiunilor prevăzute la art. 52 le sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare. Or, în cauză, controlul urmărea a verifica dacă vinul comercializat corespunde caracteristicilor calitative și de compoziție, iar în caz contrar, în funcție de situația rezultată, urma a se stabili dacă fapta întrunea și elementele constitutive ale unei infracțiuni. Invocând excepția de nelegalitate a actului administrativ și prevalându-se, în sesizarea scrisă, de nerespectarea dispozițiilor art. 39 lit. f) și a condițiilor de fond și de formă reglementate de art. 16 din O.G. nr. 2/2001, este evident că reclamanta a avut în vedere un act suspus cenzurii de nelegalitate în condițiile O.G. nr. 2/2001. Cum această lege prevede proceduri speciale de contestare a actului administrativ constatator, ele sunt aplicabile în baza principiului specialia generalibus derogant și înlătură incidența normelor de drept comun ale contenciosului administrativ, instituite de Legea nr. 554/2004. Deși instanța de recurs i-a pus în vedere recurentei reclamante să indice care este textul de lege încălcat la emiterea înscrisului, care ar putea atrage competența instanței civile de a verifica legalitatea actului, într-un litigiu de drept comun, aceasta a arătat că interdicția de comercializare impusă prin respectivul act este cea care a determinat producerea prejudiciului, fără a menționa o altă normă juridică a cărei nerespectare ar fi determinat nelegalitatea actului. Raportat la dispozițiile de care recurenta s-a prevalat în invocarea excepției de nelegalitate, concluzia instanței de recurs este că nelegalitatea actului nu poate fi cercetată în procedura reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, ci acesta era susceptibil de cenzura jurisdicțională în procedura specială prevăzută de O.G. nr. 2/2001. A accepta o verificare a legalității acestui act administrativ pe calea excepției de nelegalitate ar eluda termenele și procedura contestării acestuia instituită prin norme speciale. Trecând la analiza recursului declarat, Înalta Curte reține ca pârâții au invocat, prin întâmpinările formulate, excepția de nulitate a recursului. În plus, pârâtul C. a susținut, în punctul de vedere la raportul de admisibilitate, că raportorul nu s-ar fi referit la excepția invocată de el, ci a analizat excepția celorlalte părți. Contrar acestei afirmații, se constată că nulitatea a fost analizată în raportul de admisibilitate, apreciindu-se că recursul va fi supus cenzurii de legalitate sub aspectul modului în care instanțele de fond au interpretat și aplicat în cauza particulară dedusă judecații dispozițiile legale relevante în această materie. Raportul nu a respins de o manieră explicită excepția nulității, întrucât reprezintă un punct de vedere asupra admisibilității căii de atac, astfel încât, statuând că recursul poate fi cenzurat din punctul de vedere al dreptului material aplicabil, este evident că recursul a fost considerat admisibil sub aspectul îndeplinirii condițiilor de formă. Verificând încadrarea criticilor formulate în motivele de recurs, Înalta Curte reține că analiza de legalitate a deciziei recurate poate fi efectuată prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. numai în privința aspectelor referitoare la calificarea corectă sau nu a actelor juridice emise de pârâți, pe care reclamanta le consideră acte ilicite ce au determinat producerea prejudiciului patrimonial pretins. Celelalte aspecte referitoare la constatările ce decurg din analiza situației de fapt nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, fiind incompatibile cu această fază procesuală. În esență, reclamanta a promovat o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâților, instituții ale statului care reglementează și controlează activitatea de producere și comercializare a vinului, și a angajaților acestora, susținând că au emis acte nelegale, pe baza unor suspiciuni nejustificate referitoare la calitatea necorespunzătoare a produselor pe care le comercializează, ce au avut drept consecință blocarea activității comerciale, deteriorarea produselor și afectarea imaginii publice, în condițiile în care investigațiile trebuiau să fie confidențiale, împrejurări ce au determinat pierderea clientelei și intrarea în insolvență a societății. Instanța de fond a considerat că actele respective (identificate din 25 iunie 2013; din 28 august 2013, întocmit după analizarea probelor prelevate la 2 august 2013; din 04 septembrie 2013; din 14 octombrie 2013 și din 19 decembrie 2013) reprezintă procese verbale de constatare a contravențiilor ce nu au fost contestate în instanță prin formularea unor plângeri contravenționale, acestea, cu tot ceea ce conțin ele, inclusiv măsurile dispuse în baza lor, bucurându-se de prezumția simplă de legalitate care putea fi răsturnată numai pe calea contestației. S-a considerat că, nefiind indicate alte dispoziții legale nesocotite de pârâți la efectuarea controalelor, reclamanta este decăzută din dreptul de a mai invoca apărările de care se putea prevala numai în cadrul contestațiilor, astfel că nu mai pot fi analizate ca reprezentând consecința exercitării cu rea credință a atribuțiilor pârâților. S-a mai reținut că activitatea de control a fost efectuată de către pârâții persoane fizice potrivit fișei postului și legii, aceste aspecte nefiind aflate în dispută. Prin urmare, e ventualele pierderi nu sunt consecința faptelor pârâților, care nu au întrunit condiția de a fi ilicite, așadar prejudiciabile pentru reclamantă. La rândul său, instanță de apel a reținut că singurul proces verbal contestat este cel din 14 octombrie 2013 însă plângerea a fost respinsă de Judecătoria Liești care a apreciat că nu poate extinde analiza situației de fapt la aspecte survenite ulterior încheierii procesului verbal de contravenție, nefiind învestită în acest sens. 1. Prima critica formulată susține că instanța de apel ar fi interpretat greșit concluziile sentinței civile nr. 490 din 26 iunie 2014 pronunțate de Judecătoria Liești în Dosarul nr. x/838/2013. Hotărârea menționată a respins plângerea contravențională formulată împotriva procesului verbal din 14 octombrie 2013, cu motivarea că rezultatele analizelor contestate de către petentă nu pot face obiectul plângerii contravenționale, „petenta (în speța A. SRL) având la dispoziție alte căi legale pentru clarificarea situației de fapt". Potrivit reclamantei, afirmația Judecătoriei Liești înseamnă că această instanță a considerat că nu are prerogative, în procedura plângerii contravenționale, să analizele situația de fapt astfel cum a fost determinată de ansamblul evenimentelor ce au avut loc anterior încheierii procesului verbal din 14 octombrie 2013, cât și ulterior acestuia. Susține că a arătat în plângere contextul în care a fost efectuat controlul din 14 octombrie 2013, probele neputând fi analizate în mod individual ci ținând cont de controalele ce preced celui în cauză, precum și analizele efectuate ulterior, care au demonstrat că vinurile care au fost sigilate și interzise la comercializare odată cu încheierea procesului verbal din 14 octombrie 2013, se încadrau din punct de vedere fizico-chimic în limitele legale. Se arată că, pe de o parte, Curtea de Apel reține că, analizând acest considerent, Judecătoria Liești a apreciat că nu poate extinde analiza situației de fapt la aspecte survenite ulterior încheierii procesului verbal de contravenție, nefiind învestită în acest sens însă, pe de altă parte, consideră că reclamanta nu a înțeles să învestească instanța de judecată cu analiza temeiniciei actului juridic prin raportare la rezultatul analizelor ce urmau să fie obținute în privința probelor prelevate la data de 14 octombrie 2013 Critica astfel formulată tinde la a arăta că instanța de contencios contravențional este cea care i-a indicat reclamantei să urmeze o altă cale jurisdicțională întrucât ar fi apreciat că nu are prerogative, în procedura plângerii contravenționale, să analizeze ansamblul evenimentelor derulate anterior și ulterior momentului consemnat în procesul verbal contestat. Este eronată o astfel de interpretare, Curtea de apel apreciind corect că instanța care a respins plângerea contravențională s-a limitat la a analiza strict situația reținută în procesul verbal atacat, fără a putea extinde obiectul cercetării judecătorești la alte fapte și împrejurări ce au făcut obiectul unor acte de control distincte. Reclamanta nu a contestat soluția prin exercitarea căii de atac a recursului împotriva acelei hotărâri. Nu poate fi reținută nici critica, ce ar fi putut fi încadrată în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., referitoare la o posibilă motivare contradictorie, fiind nerelevantă din perspectiva care interesează controlul de legalitate în cauza pendinte, aceea dacă în prezentul litigiu mai pot fi analizate faptele și actele care puteau constitui obiectul controlului de legalitate și temeinicie în procedura plângerii contravenționale. Din acest punct de vedere, în mod neechivoc instanța de apel a apreciat că acel litigiu a fost soluționat în limitele motivelor invocate în plângere, iar eventualele aspecte omise a fi deduse judecății în acea cauză sau chiar neanalizate, nu dau reclamantei dreptul la inițierea unui nou litigiu în care să se analizeze, din nou, aceeași chestiune litigioasă, pentru garantarea unui drept de acces la instanța, pretins de partea care nu l-a exercitat. 2. O altă critică formulată în recurs este aceea cu privire la neatacarea celorlalte procese verbale. Recurenta arată că nu ar fi avut interes să conteste procesele verbale din 28 august 2013 și din 19 decembrie 2013 pentru că aceste procese verbale i-au profitat, având în vedere că atestă desigilarea și ridicarea măsurii de interdicție de la comercializare, măsuri dispuse anterior, în mod abuziv. Susține că procesele verbale trebuie analizate în mod coroborat și nu individual, așa că, și în ipoteza contestării procesele verbale din 28 august 2013 și din 19 decembrie 2013, ar fi trebuit să facă referire la controalele și rezultatele anterioare. Această susținere nu poate fi încadrată într-un motiv de recurs întrucât nu reprezintă o critică de nelegalitate întemeiată pe nerespectarea unei norme de drept material. Instanța de apel a constatat că reclamanta avea deschisă calea plângerii contravenționale de care nu a uzat, astfel că faptele pârâților sunt prezumate a avea un caracter licit. Instanța de apel nu a reținut neatacarea acestor procese verbale decât în contextul în care a precizat că măsurile dispuse, fără a face distincție dacă erau în favoarea sau în defavoarea reclamantei, se bucură de prezumția de legalitate, cu atât mai mult cu cât nici reclamanta nu a făcut o distincție, atunci când a indicat succesiunea operațiunilor de control și a măsurilor și sancțiunilor succesive, calificate drept abuzive și, deci, ilicite. 3. Cu privire la procesul verbal din 25 iunie 2013, recurenta susține că nu l-a contestat întrucât nu avea reprezentarea amplitudinii controlului, considerând că măsura dispusă la data de 25 iunie 2013 urma să fie una temporară, fiind ridicată imediat ce ar fi sosit analizele izotopice și fizico-chimice. Nici această critică nu reprezintă un aspect de nelegalitate al deciziei recurate, ci o justificare subiectivă a pasivității recurentei, cu relevanță exclusiv în stabilirea situației de fapt. 4. O altă critică se referă la controlul efectuat în data de 02 august 2013 și la procesul verbal încheiat la această dată (despre care recurenta arată că a blocat în integralitate activitatea societății) aceasta susținând că procesul verbal încheiat la data de 02 august 2013 este inform, având o natură juridică incertă dat fiind că, pe de o parte, instanța de apel consideră că este act administrativ, printre agenții constatatori aflându-se și reprezentanți ai M.A.D.R. și D.A.J. Galați, iar pe de altă parte, față de mențiunea introductivă a înscrisului în care precizează că este întocmit (...) în continuarea cercetărilor ce se efectuează în dosarul penal nr. x/P/2013 aflat în supravegherea Parchetului de pe lângă Tribunalul Galați, instanța de fond a apreciat că prelevarea de probe s-a realizat în continuarea cercetărilor penale iar reprezentanții B. și G. din cadrul M.A.D.R. au participat în calitate de specialiști. Arată că măsura interzicerii a fost luată de către G. din cadrul M.A.D.R., D. și F. din cadrul D.A.J. Galați în cadrul unui act procesual penal care nu ar fi putut fi atacat potrivit art. 214 Vechiul C. proc. pen., constituind un mijloc de probă, ce nu poate fi contestat și nici supus controlului pe cale administrativă, chiar dacă a fost semnat, alături de organele de poliție, și de reprezentanții M.A.D.R. și D.A.J. O astfel de apărare, formulată în justificarea pasivității reclamantei, nu poate fi reținută ca argument în prezenta cauza în care aceasta, abandonând motivul de recurs în care susține că înscrisul este un mijloc de probă în dosarul penal, pretinde că măsura administrativă a opririi de la comercializare a produsului, care a determinat în principal producerea prejudiciului, este nelegală, ca și procesul verbal care o instituie și că o eventuală anulare a acestuia ar conduce la constatarea existenței faptei ilicite culpabile a pârâților. Această critică a fost rezolvată prin considerentele cu care instanța de recurs a respins invocarea respectivei exceptii, constatând că este un act de control care instituie măsuri administrative în baza unei legi speciale, Legea nr. 244/2002, și care este supus controlului de legalitate în condițiile O.G. nr. 2/2001 la care legea specială trimite. Prin urmare, urmează a fi înlăturate argumentele referitoare la caracterul de probă, obținută în procedura penală a înscrisului. 5. Cu privire la procesul verbal din 04 septembrie 2013, recurenta susține că a fost întocmit la solicitarea sa și menționează aprecierea instanței de apel referitoare la împrejurarea că nu se poate reține că acesta este de natură a dovedi efectuarea în mod abuziv a unui demers de control. Sub acest aspect, nefiind formulată vreo critică de nelegalitate, afirmația nu poate fi încadrată și analizată din perspectiva art. 488 C. proc. civ. 6. O altă critică se referă la lipsa de obiectivitate a controalelor efectuate, în perioada 25 iunie 2013 - 14 octombrie 2013, în scopul denigrării societății și eliminării acesteia de pe piața de profil. Recurenta critică referirea instanței de apel la acțiunile de control anterioare desfășurate pe o perioadă de timp îndelungată (cca. 3 ani), în care s-a stabilit că ar fi desfășurat o activitate defectuoasă, neconformă cu legea, respectiv că ar fi comercializat vinuri neconforme legislației în vigoare, susținând că suspiciunile ce ar fi permis interzicerea comercializării loturilor de vin și a altor produse vitivinicole, trebuie să se bazeze pe o examinare preliminară organoleptică și să vizeze exclusiv vinurile în cauză din care se prelevează probe, neavând nicio importantă istoricul societății la care se efectuează controlul, cu atât mai mult cu cât intimații nu au demonstrat că vinurile asupra cărora s-au efectuat controale sunt aceleași cu cele expertizate în anii anteriori. Susține că instanțele de fond care s-au referit la activitatea anterioară a firmei ignoră jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat în sensul în care comportamentul anterior nu poate constitui un motiv de sancționare (cauza Anghel împotriva României). În sens contrar, s-ar încălca prezumția de nevinovăție a petentului. Consideră că în lipsa posibilității obiective de a contesta procesele verbale, fapta ilicită a intimaților există, fiind săvârșită cu intenție, raportul de cauzalitate este evident, iar prejudiciul este cel arătat în petitul cererii de chemare în judecată, nefiind însă niciodată supus unei expertize contabile, astfel cum a solicitat. Apreciază că, greșit nu a fost considerată, de către instanța de apel, ca având natură ilicită, inexistenta unui scop al operațiunii de control, aceasta apreciind, eronat, că bilanțul controalelor anterioare alcătuiau un cadru factual obiectiv care a fundamentat suspiciunile ce au dus la efectuarea controalelor. Practic, prin această critică, reclamanta contestă considerentele instanței de apel care a apreciat că actele atacate se bucură de prezumția de legalitate, susținând că nu a avut posibilitatea de a le ataca și contesta distinct. De asemenea, consideră a fi contrară legii și jurisprudenței CEDO justificarea, de către instanța de apel, a măsurii interdicției de comercializare a produsului prin existența unor suspiciuni decurgând din activitatea anterioară. Deși pare a se referi la o greșită aplicare a legii, recurenta nu a indicat care este norma juridică de drept material încălcată de instanța de apel, care a utilizat ca mijloc de probă o prezumție judiciară, recurenta invocându-și de fapt propria culpă cu privire la starea de pasivitate în care s-a aflat. În ceea ce privește analiza conduitei anterioare, aceasta nu a fost utilizată pentru a stabili un verdict de vinovăție în legătura cu faptele prezente ce au făcut obiectul controalelor, ci pentru a verifica aplicarea prevederii din textul legal referitoare la existența unor suspiciuni ale organelor de control, a căror origine și temeinicie reprezintă o critică asupra unei situații de fapt reținute, și nu o critică de nelegalitate. II. Recurenta a criticat și faptul că instanțele nu au încuviințat efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru determinarea exactă a valorii prejudiciului pe motiv că nu este utilă, ceea ce echivalează cu antepronunțarea, și cu o necercetare a fondului cauzei. Critica poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în măsura în care se poate reține, din modul în care a fost formulată, că se susține necercetarea uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv aceea a existenței prejudiciului. Din acest punct de vedere, instanța de apel a considerat, întemeiat, că pentru declanșarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege. Or, față de împrejurarea că, tocmai cercetând cauza pe fond, instanțele au apreciat că nu a fost dovedită existența unei fapte ilicite, cuantificarea prejudiciului pretins a devenit nerelevantă pentru o eventuală admitere a acțiunii. III. Recurenta critică respingerea capătului de cerere referitor la plata daunelor morale în valoare de 3.000.000 euro pentru prejudiciul de imagine suferit prin materialele publicate în presă despre control și rezultatele acestuia, susținând că Tribunalul București a omis să facă o analiză a solicitării propriu-zise de acordare a daunelor morale prin raportare la probele și susținerile specifice formulate în cadrul cererii de chemare în judecată. Cu privire la reținerile instanței de apel, arată că, deși la data controlului din 02 august 2013 a participat o echipă mixtă formată din reprezentanți ai M.A.D.R. și D.A.J. Galați precum și organe de poliție, există indicii temeinice care demonstrează că imaginile au fost publicate în fapt de către cei dintâi, întrucât organele de poliție nu aveau posibilitatea de a divulga fotografii și materiale video în presă, fiind ținute de obligația păstrării confidențialității. Prin critica formulată, recurenta tinde a combate statuările instanței de apel care a considerat că nu au fost administrate probe din care să rezulte că pârâții ar fi fost cei care au furnizat respectivele informații. Or, o astfel de critică vizează de fapt regimul probator al acestui capăt de cerere și reprezintă un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat în recurs. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate identificate a fi deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea deciziei, motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. În baza art. 453 C. proc. civ. instanța va obliga pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată către intimați, reprezentând onora