ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2297/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2297/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2297/2016

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 aprilie 2014

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

12592/3/2014, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) - Direcția

Pentru Agricultură Galați (DAJ - Galați) - Inspecția de

Stat pentru Control Tehnic Vitivinicol (ISCTV), B., C., D., E., F., G.

solicitând obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 2.902.687,66

euro reprezentând prejudiciul material cauzat ca urmare a măsurilor luate

în mod abuziv cu ocazia controalelor efectuate; obligarea pârâților la

plata în solidar a sumei de 3.000.000 euro reprezentând daune morale ca urmare

a atingerii aduse imaginii societății.

În drept,

cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 257, art. 1349, art.

1357-1359, art. 1373 Noul C. civ., art. 107, art. 109, art. 194 Noul C. proc.

civ., Legea nr. 244/2002 republicată, H.G. nr. 769/2010 de aplicare a

Legii nr. 244/2002.

Prin sentința civilă nr. 100

din 28 ianuarie 2015, au fost respinse excepțiile inadmisibilității

și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâți, ca

neîntemeiate; a fost respinsă acțiunea, astfel cum a fost precizată,

ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 154 A din 14 martie 2016

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul reclamantei ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar H. - Filiala București,

solicitând, în baza art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ., casarea hotărârii și

trimiterea cauzei Curții de Apel București spre o nouă rejudecare

în fond.

În

motivare

a arătat că instanța de apel s-a limitat la a susține teza potrivit

căreia recurenta ar fi avut posibilitatea să conteste toate procesele

verbale încheiate cu ocazia controalelor desfășurate în intervalul 25

iunie 2013 - 14 octombrie 2013, motivând succint pretinsa netemeinice a solicitării

de acordare a daunelor morale.

I. Cu privire la necontestarea proceselor

verbale de contravenție arată următoarele:

a fost contestat în fața Judecătoriei Liești care, în sentința

civilă nr. 490 din 26 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/838/2013,

a reținut că rezultatele analizelor contestate de către petentă

nu pot face obiectul plângerii contravenționale, „petenta (în speță

A. SRL) având la dispoziție alte căi legale pentru clarificarea situației

de fapt".

Consideră greșit raționamentul

Curții de Apel București potrivit căruia, formulând respectiva apreciere,

Judecătoria Liești are în vedere că „(...) excede limitelor învestirii

sale o analiză referitoare la rezultatele analizelor efectuate ulterior întocmirii

procesului verbal contestat cu privire la probele prelevate la data de 14

octombrie 2013", interpretarea reclamantei fiind aceea că

respectiva instanță

a considerat că nu are prerogative, în procedura plângerii contravenționale,

să analizeze situația de fapt astfel cum a fost determinată de evenimentele

ce au avut loc atât anterior, cât și ulterior încheierii procesului verbal

din 14 octombrie 2013.

Mai mult, instanța de apel se contrazice,

când, pe de o parte, consideră că argumentele recurentei în sensul în

care o cercetare a rezultatelor analizelor ulterioare datei de 14 octombrie 2013,

referitoare însă la vinurile din care s-au prelevat probe la respectiva dată,

excede limitelor învestirii instanței, iar pe de altă parte, consideră

că recurenta nu a înțeles să învestească instanța de judecată

cu analiza temeiniciei actului juridic prin raportare la analizele ce urmau să

fie obținute în privința probelor prelevate chiar la data de 14

octombrie 2013.

Celelalte motive referitoare la principiul

disponibilității și la pretinsa formulare inadecvată a plângerii

contravenționale sunt nerelevante, consideră recurenta, atât timp cât

a arătat că a făcut referire la toate împrejurările, indiferent

dacă acestea au precedat sau s-au petrecut ulterior încheierii procesului-verbal

din 14 octombrie 2013, întrucât ele trebuie analizate în contextul general tocmai

pentru a sublinia modalitatea abuzivă în care au acționat organele de

control.

procese verbale, reține că instanța de apel a statuat, fără

temei legal, că procesul verbal din 28 august 2013 și procesul verbal

din 19 decembrie 2013, prin care au fost desigilate vinurile supuse controalelor

anterioare și a fost ridicată măsura interzicerii de la comercializare,

ar fi trebuit atacate „în măsura în care partea consideră că însuși

demersul controlului pe care îl constată fiecare dintre respectivele acte juridice

reprezintă un element al unei succesiuni de acte abuzive (...)"

Recurenta arată că motivarea

primordială pentru care nu a atacat procesele verbale constă în faptul

că prin aceste acte administrative a fost ridicată o măsură

abuzivă dispusă anterior de organele de control, împrejurare care a profitat

societății. Nu ar fi avut interes să conteste aceste procese verbale

or, în interpretarea art. 33 C. proc. civ., interesul presupune folosul practic

material sau moral urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea

civilă.

Apreciază că, și în ipoteza

contestării proceselor verbale din 28 august 2013 și din 19 decembrie

2013, ar fi trebuit să facă referire la controalele și rezultatele

anterioare, întrucât ele se interpretează coroborat, ceea ce Curtea de Apel

București sugerează că ar fi fost inadmisibil.

25 iunie 2013, acesta nu a fost contestat, recurenta neavând reprezentarea amplitudinii

controlului efectuat de M.A.D.R. și D.A.J. împreună cu intimații

din prezenta cauză. Arată că, în egală măsură, a considerat

că dispoziția din data de 25 iunie 2013 urma să fie una temporară,

fiind ridicată imediat ce ar fi sosit analizele izotopice și fizico-chimice

ce atestau conformitatea vinurilor cu legislația în vigoare - Legea Viei și

Vinului nr. 244/2002 și H.G. nr. 769/2010 pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare a Legii Viei și Vinului. Așadar, nu a prevăzut măsurile

pe care organele în cauză urmau să le dispună și scopul acestor

controale, în realitate unul subiectiv, ce urmăreau a scoate societatea de

pe piața de profil. Acesta este motivul pentru care controalele s-au succedat,

chiar dacă rezultatele, cel puțin la unele sortimente de vinuri, au arătat

respectarea parametrilor impuși de normele ce reglementează acest domeniu.

data de 02 august 2013 (care a blocat practic în integralitate activitatea societății)

recurenta susține că procesul verbal încheiat la acea dată este inform.

Combate considerentul instanței de apel potrivit căruia faptul că

printre agenții constatatori se aflau și reprezentanți ai M.A.D.R.

și D.A.J. Galați face ca procesul verbal din data de 02 august 2013 să

aibă natura juridică a unui act administrativ. Învederează instanței

că, potrivit consemnărilor din partea introductivă a procesului verbal,

prelevarea de probe s-a realizat în continuarea cercetărilor penale ce vizează

Dosarul nr. x/P/2013 de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați. În

acest context, specialiștii din cadrul M.A.D.R. și D.A.J. au avut rolul

de a asigura că probele sunt luate în mod corespunzător pentru ca ulterior

să fie expertizate în laboratoarele specializate, procesul verbal fiind semnat

atât de reprezentanții M.A.D.R. și D.A.J. cât și de organele de politie

ce făceau cercetări penale în dosarul aflat la acel moment la Parchetul

de pe lângă Tribunalul Galați.

Potrivit art. 214 Vechiul C. proc. pen.

mijloacele de probă nu pot fi contestate și nici nu sunt apte a fi supuse

controlului pe cale administrativă. O prevedere asemănătoare celei

anterior citate, se regăsește și în cuprinsul art. 61 din actualul

C. proc. pen. care, în plus, prevede în mod expres în ultimul alineat că (...)

”procesul verbal (...) nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ."

Cum în cazul de față actul juridic

ce atestă controlul din data de 02 august 2013 este unul inform, nu poate asigura

petentului elementele clare pentru a putea fi catalogat ca un act administrativ,

simpla semnare de către persoanele din cadrul instituțiilor specializate

- M.A.D.R. și D.A.J. neconstituind un argument suficient pentru ca acest proces

verbal să fie considerat unul contravențional supus O.G. nr. 2/2001. Procesul

verbal din data de 02 august 2013 prin care reprezentanții M.A.D.R. și

D.A.J. Galați au sistat practic activitatea societății reprezintă

un act procesual penal ce constituie un mijloc de probă care nu ar fi putut

fi atacat în procedura penală și nici pe cale administrativă pentru

a expune instanței de contencios nelegalitatea și netemeinicia aspectelor

consemnate în respectivul proces verbal.

În cauza Georgel și Georgeta Stoicescu

împotriva României, Curtea Europeană a arătat că „Pentru ca dreptul

de acces să fie efectiv, un individ trebuie să aibă o oportunitate

practică clară de a contesta un act care constituie o ingerință

în drepturile sale" în caz contrar, Curtea a apreciat că se încălcă

art. 6 privind un proces echitabil reglementat de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Revine organelor ce transpun faptic autoritatea

statală să întocmească actele în mod corespunzător pentru a

putea permite petentului să identifice natura juridică a respectivului

act și pentru a-l supune controlului de legalitate și temeinicie instanțelor

judecătorești corespunzătoare (în măsura în care legea ar permite

acest lucru).

Din această perspectivă, afirmația

Curții de Apel București în sensul în care nu ar conta mențiunile

pe care agentul constatator le face în cuprinsul actului de control apar a fi nefondate,

pentru că în funcție de acestea se poate încadra respectivul act juridic

într-o categorie anume și se poate exercita calea de atac corespunzătoare.

În consecință, procesul verbal

din data de 02 august 2013 nu a putut fi supus controlului în procedura penală

și nici a instanțelor de contencios administrativ pentru a putea obține,

prin respectiva procedură, repararea prejudiciului, astfel cum sugerează

intimații și astfel cum a motivat Curtea de Apel București.

04 septembrie 2013, recurenta susține că a fost întocmit la solicitarea

sa, având în vedere că lucrătorii din cadrul A. SRL au sesizat alterarea

vinului prin creșterea acidității volatile, ceea ce îl făcea

impropriu consumului uman, aspect confirmat ulterior de către laboratoarele

de specialitate, iar constatarea instanței de apel confirmă aspectele

învederate.

a controalelor efectuate în perioada 25 iunie 2013 – 14 octombrie 2013, recurenta

aduce următoarele argumente în combaterea considerentelor reținute de

Curtea de Apel București:

- Este corectă aprecierea instanței

potrivit căreia controalele tematice efectuate de autoritățile publice

au un rol preventiv, însă modalitatea în care aceste controale s-au desfășurat

în cazul recurentei arată un scop subiectiv, și anume denigrarea societății

și eliminarea acesteia de pe piața de profil.

Instanța de apel a arătat că

efectuarea de acte de control a fost motivată prin faptul că „existau

suspiciuni cu privire la calitatea sortimentelor de vin produse și comercializate

de această societate”, raportându-se la înscrisurile depuse de către intimați

care ar arata că au fost depistate, în acțiunile de control anterioare

desfășurate pe o perioadă de timp îndelungată (cca. 3 ani),

vinuri care nu ar fi fost conforme legislației în vigoare.

Chiar dacă

legea nu instituie obligația organelor de control de a înfățișa

persoanei controlate dovezile care generează suspiciunile din prisma cărora

efectuează controlul, în aplicarea art. 39 lit. k) din Legea nr. 244/2002 suspiciunea

trebuie constatată printr-o modalitate legală, pentru a se dispune măsuri

asupra produselor suspecte, iar aceasta nu se poate efectua decât printr-o examinare,

preliminară fiind cea organoleptică. Mai mult, la controalele ce au urmat

celui dintâi, existau dovezi clare care demonstrau conformitatea sortimentelor de

vinuri comercializate cu legislația în vigoare și cu toate acestea au

fost luate ad-hoc măsurile de sigilare și interzicere de la comercializare.

- În egală măsură, raportându-se

la istoricul firmei Curtea de Apel București a considerat că a „existat

o bază factuală solidă ce a generat suspiciuni rezonabile care au

impus efectuarea controlului relativ la calitatea oricăruia dintre sortimentele

de vin pe care societatea le producea".

Din interpretarea

dispozițiilor art. 39 lit. k) din Legea nr. 244/2002, rezultă că

suspiciunea necorespunderii calitative care antrenează interzicerea de la comercializare

a loturilor de vin până la clarificarea situației trebuie să vizeze

vinurile în cauză din care se prelevează probe, neavând nicio importantă

istoricul societății la care se efectuează controlul.

Așadar, instanța de apel, la

fel ca și prima instanță, a apreciat că activitatea anterioară

a firmei în ansamblu ridică suspiciuni și justifică controlul efectuat

în perioada 25 iunie 2013 - 14 octombrie 2013. În această situație, instanțele

de fond ignoră jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

care a statuat în sensul în care comportamentul anterior nu poate constitui un motiv

de sancționare (cauza Anghel împotriva României). În sens contrar, s-ar încălca

prezumția de nevinovăție a petentului.

Din aceste acțiuni rezultă în

mod clar scopul urmărit de intimați - acela de a defăima societatea,

de a îi întrerupe activitatea și de a îi aduce prejudicii care în final au

culminat cu intrarea sa în insolvență.

- Critică constatarea Curții

de Apel București în sensul că măsurile luate prin procesele verbale

ar fi putut fi contestate în procedura plângerii contravenționale.

Din considerentele deciziei recurate rezultă

că necontestarea proceselor verbale are ca și consecință considerarea

faptelor organelor de control ca fiind licite, astfel încât ar lipsi una dintre

condițiile răspunderii civile delictuale sens în care nu se mai impune

cercetarea vinovăției și a prejudiciului. Concluzia Curții de

Apel București este inexactă, întrucât aspectul necontestării trebuie

analizat în raport cu posibilitatea concretă pe care ar fi avut-o, cu atitudinea

organelor de control și scopul urmărit.

Prin urmare, consideră că, și

în lipsa contestării proceselor verbale sau în lipsa imposibilității

obiective de a le contesta, fapta ilicită a intimaților există, fiind

săvârșită cu intenție, raportul de cauzalitate este evident,

iar prejudiciul este cel arătat în petitul cererii de chemare în judecată,

nefiind însă niciodată supus unei expertize contabile, astfel cum a solicitat.

II. Cu privire la valoarea prejudiciului

cauzat prin măsurile luate în mod abuziv cu ocazia controalelor efectuate în

perioada 25 iunie 2013-14 octombrie 2013, societatea a estimat prejudiciul patrimonial

cauzat la suma de 2.902.687,66 RON.

Critică respingerea de către

instanțele de fond, ca neutilă cauzei, a cererii sale privind efectuarea

unei expertize tehnice de specialitate pentru determinarea exactă a valorii

prejudiciului. Susține că o astfel de abordare echivalează cu antepronunțarea,

existând prefigurarea clară a hotărârii pe care instanța urma să

o dea asupra fondului, aceasta fiind nefavorabilă.

Neadministrarea în contradictoriu a tuturor

probelor necesare dezlegării adevărului echivalează cu o necercetare

a fondului cauzei, iar față de dispozițiile procesuale civile aplicabile

cauzei de față, se impune casarea hotărârii și trimiterea acesteia

instanței de fond în vederea administrării probei cu expertiza tehnică

de specialitate în vederea determinării cu exactitate a cuantumului prejudiciului

suferit în urma controalelor efectuate de intimați.

III. Cu privire la îndeplinirea condițiilor

de atragere a răspunderii morale, învederează că Tribunalul București

a omis să analizeze capătul de cerere privind acordarea acestor daune.

În mod greșit, Curtea de Apel București apreciază că prima instanță,

în analizarea solicitării de acordare a daunelor morale, a învederat lipsa

caracterului ilicit al faptelor imputate pârâților.

În realitate, afirmația este una generală,

Tribunalul București omițând să facă o analiză a solicitării

propriu-zise de acordare a daunelor morale prin raportare la probele și susținerile

specifice formulate în cadrul cererii de chemare în judecată.

Prin raportare la susținerile Curții

de Apel București, recurenta arată că, deși la data controlului

din 02 august 2013 a participat o echipă mixtă formată din reprezentanți

ai M.AD.R. și D.A.J. Galați precum și organe de poliție, există

indicii temeinice care demonstrează că imaginile au fost publicate, în

fapt, de către cei dintâi.

Astfel, procesul verbal din data de 02

august 2013 a fost întocmit în continuarea cercetărilor ce se efectuau în dosarul

penal nr. x/P/2013. A treia filă din acest proces verbal conține următoarea

mențiune: „Au fost efectuate fotografii judiciare cu aparat foto digital marca

X la lumina naturală și artificială a lămpii blitz și filmare

video cu camera video marca Y." Nu sunt menționate persoanele care au

efectuat fotografiile și filmări.

Cum din întreaga reglementare a urmăririi

penale rezultă caracterul confidențial al acestei faze procesuale, pentru

a asigura prezumția de nevinovăție a persoanei cercetate și

posibilitatea obiectivă de a strânge toate probele atât împotriva cât și

în favoarea persoanei cercetate, organele de poliție nu aveau posibilitatea

de a divulga fotografii și materiale video în presă, fiind ținute

de obligația păstrării confidențialității. Astfel,

în opinia recurentei, singurii care au avut posibilitatea să dea publicității

pozele și filmările existente la dosarul cauzei sunt reprezentanții

M.A.D.R. și D.A.J. Galați, care sunt ținuți să răspundă

pentru prejudiciul moral cauzat societății, suportând cuantumul daunelor

morale ca urmare a denigrării A. SRL prin materialele publicate în presă,

prejudiciu pe care îl estimează la valoarea de 3.000.000 euro.

Intimații Ministerul Agriculturii

și Dezvoltării Rurale, B., C., D., G., E., F. au formulat întâmpinare,

solicitând respingerea recursului, în principal, ca lovit de nulitate, în subsidiar,

ca nefondat iar recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

S-a întocmit raportul asupra admisibilității

în principiu a recursului, prin care s-a considerat că recursul este admisibil

în principiu, completul urmând a se pronunța asupra recursului.

Completul de filtru C3, constatând că

raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus,

prin rezoluție, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea

să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin.

(4) C. proc. civ.

În cauză s-au formulat puncte de vedere

la raportul de admisibilitate

de către

Ministerul Agriculturii

și Dezvoltării Rurale, care a considerat că recurenta nu a adus dovezi

cu privire la nelegalitatea deciziei, precum și de către intimații

B., C., D., G., E., care au susținut că în raport nu a fost analizată

excepția nulității pe care au invocat-o, ci doar excepția nulității

invocată de M.A.D.R.

Prin încheierea din data de 21

septembrie 2016 a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen de judecată

în ședință publică la data de 19 octombrie 2016.

La acest termen, recurenta a invocat excepția

de nelegalitate a procesului verbal încheiat la data de 2 august 2015 în baza

art. 4 din Legea nr. 554/2004, arătând că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru admisibilitatea excepției, fiind vorba de un

act administrativ de care depinde soluționarea cauzei, motivul de nelegalitate

care afectează actul fiind lipsa mențiunilor obligatorii cu privire la

posibilitatea atacării lui conform art. 16 din O.U.G. nr. 2/2001 și faptul

că nu a fost întocmit în cadrul unei acțiuni tipice desfășurată

în temeiul art. 39 din Legea nr. 244/2002.

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale a solicitat, prin întâmpinare, respingerea excepției de nelegalitate

ca inadmisibilă, în principal și ca neîntemeiată, în subsidiar.

Analizând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, va fi analizată

excepția de nelegalitate invocată în recurs.

La momentul dezbaterilor asupra acestei

excepții, intimatul C. a solicitat să se constate inadmisibilitatea invocării

excepției, neexistând la dosar dovada însușirii acesteia de către

administratorul judiciar al recurentei, având în vedere că sesizarea este semnată

de administratorul special care, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 85/2014,

nu are o astfel de atribuție.

Această susținere nu poate constitui

un argument pentru un fine de neprimire relativ la excepția invocată,

câtă vreme excepția este un mijloc procesual de apărare în prezenta

cauză și nu un act de dispoziție referitor la patrimoniul juridic

al persoanei aflate în insolvență pentru a necesita o confirmare a acestuia

de către administratorul judiciar, fiind invocată de reprezentantul legal

al societății și susținută de apărătorul ales

al părții, cu mandat de reprezentare convențională în proces.

S-a mai invocat, de către aceeași

parte, inadmisibilitatea excepției de nelegalitate a procesului verbal din

2 august 2013 și din perspectiva faptului că aceasta ar reprezenta o completare

a motivelor de recurs, formulată cu depășirea termenului legal.

Nu poate fi reținută inadmisibilitatea

sesizării nici din acest punct de vedere în condițiile în care, potrivit

deciziei nr. 36 din 7 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție,  Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie

civilă, dispozițiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, permit

invocarea excepției de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual,

direct în recurs.

Prin urmare, în principiu, excepția

de nelegalitate invocată este compatibilă cu regimul juridic al prezentei

faze procesuale, neputând fi considerată un motiv de recurs suplimentar, formulat

peste termenul prevăzut de lege pentru declararea și motivarea acestuia.

Este adevărat că, în particular,

în prezenta cauză, problema valabilității înscrisului din data de

2 august 2013, a cărui nelegalitate este invocată de către recurentă,

reprezintă și un motiv de recurs, formulat însă dintr-o perspectivă

opusă celei susținute în motivarea excepției, întrucât recurenta

a contestat calificarea dată actului de către instanța de apel, acela

de act administrativ, susținând că acesta este un mijloc de probă

constituit și valorificat într-un dosar de urmărire penală, ce nu

putea fi atacat în fața unei instanțe civile.

În legătură cu acest aspect,

în dezbaterile din fața instanței, recurenta apreciază că invocarea

excepției nu este incompatibilă cu motivul de recurs întrucât, în măsura

în care se reține a fi act administrativ, critica din recurs rămâne fără

obiect.

Verificând îndeplinirea condițiilor

art. 4 din Legea nr. 554/2004 care permit instanței civile de drept comun efectuarea

unui control de legalitate al actului administrativ, Înalta Curte reține, din

conținutul acestui text de lege, că acesta poartă asupra unui act

administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii (pe care partea

interesată încearcă a-l înlătura, lipsindu-l de efectele juridice

valorificabile în defavoarea sa în procesul jurisdicțional pendinte), dacă

este emis cu încălcarea dispozițiilor legale și dacă, de soluționarea

acestuia, depinde rezolvarea litigiului pe fond. În cazul admiterii excepției,

instanța urmează a soluționa cauza, fără a ține seama

de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

Legea contenciosului administrativ reprezintă

dreptul comun în materie și se aplică tuturor actelor cu caracter administrativ,

cu excepția celor al căror regim juridic este reglementat în legi speciale,

aplicabile cu prioritate și care prevăd condiții de formă și

de fond și proceduri distincte de contestare a legalității și

temeiniciei lor.

În speța dedusă judecății

se invocă nelegalitatea unui proces verbal prin care s-a luat măsura interzicerii

de la comercializare a cantității de vin supusă controlului de calitate,

pentru care s-au prelevat probe de laborator, act calificat de parte, cu ocazia

invocării exceptiei, ca fiind act administrativ. Deși norma legală

prin raportare la care se solicită a se verifica actul administrativ nu a fost

menționată explicit, rezultă din prezentarea condițiilor de

admisibilitate, că partea pretinde încălcarea a două categorii de

norme: cele care reglementează condițiile în care poate fi dispusă

o astfel de măsură, respectiv art. 39 din Legea nr. 244/2002, precum și

cele de formă ale actului, reglementate de art. 16 din O.G. nr. 2/2001.

Având în vedere faptul că, anterior,

în motivele de recurs, reclamanta susținuse o teză contrară, aceea

că actul a fost întocmit de către organele de poliție care continuau

cercetările într-un dosar penal, neputând fi contestat în procedura urmăririi

penale întrucât nu a fost efectuat de procuror sau în baza dispozițiilor acestuia,

Înalta Curte urmează a verifica natura juridică a actului în funcție

de care urmează a aprecia regimul juridic aplicabil și incidența

dispozițiilor Legii nr. 554/2004, invocată în cauză.

Chiar dacă actul respectiv conține

mențiuni referitoare la existența unui dosar penal în care se făceau

cercetări în legătura cu societatea reclamantă iar echipa de control

cuprindea atât ofițeri de politie cât și agenți constatatori, inspectori

ai M.A.D.R., din conținutul înscrisului rezultă că acesta a fost

întocmit pentru a atesta, pe de o parte, prelevarea de probe pentru expertiza de

calitate a produsului și, pe de altă parte, măsura dispusă de

agenții de control de specialitate de interzicere de la comercializare a cantității

expertizate.

Reclamanta nu a formulat obiecțiuni

la acel moment, cu privire la procedură și măsurile dispuse și

nici nu a atacat actul respectiv, susținând în prezentul litigiu că este

inform și nu a știut cărei autorități să se adreseze,

procurorului sub îndrumarea căruia se efectuau cercetările penale, deși

actele din faza urmăririi penale nu puteau fi contestate separat sau unei instanțe

civile.

Este real faptul că procesul verbal

respectiv atestă efectuarea unor verificări cu privire la calitatea produselor

comercializate de reclamantă, a căror eventuală concluzie nefavorabilă,

în cazul identificării unei băuturi falsificate, ar fi putut constitui

un aspect pasibil a fi valorificat și într-un proces penal. Însă procedura

propriu-zisă de prelevare a probelor și măsura preventivă a

opririi de la comercializare a unui produs, asupra căruia existau suspiciuni

că nu ar fi corespunzător consumului, sunt acțiuni de natură

administrativă exercitate de organele de control specializate în domeniul de

activitate al reclamantei și abilitate de lege în acest scop.

În acest sens, potrivit art. 39 din Legea

nr. 244/2002, în vigoare la data săvârșirii faptelor imputate, I.S.C.T.V.

(Inspecția de Stat pentru Controlul Tehnic Vitivinicol) este organismul guvernamental

abilitat în executarea controalelor oficiale pentru asigurarea calității

și conformității produselor vinicole destinate consumului uman,

având ca atribuții,

între altele, de a

constata vinurile și alte produse vitivinicole improprii

consumului ori necorespunzătoare calitativ - lit. h); de a interzice comercializarea

loturilor de vin și a altor produse vitivinicole la care există suspiciunea

ca fiind necorespunzătoare sub aspect calitativ, până la clarificarea

situației - lit. k), de a preleva probele din produsele controlate și

din alte materiale auxiliare necesare procesului de producție, pentru analizele

efectuate în laboratoarele autorizate ale Ministerului Agriculturii și Dezvoltării

Rurale - lit. l).

Prin urmare, este neechivoc caracterul

administrativ al actului respectiv emis de un organ administrativ în exercitarea

atribuțiilor de verificare și control în domeniul unde este abilitat a

funcționa, întrucât nu conține o simplă descriere a unei situații

de fapt, ci constată nereguli și propune sancțiuni.

Cu toate acestea, el nu reprezintă

un act administrativ cu caracter individual care naște, modifică sau stinge

raporturi juridice de natura celor care pot constitui obiectul unui control de legalitate

în baza dispozițiilor Legii nr. 554/2004, ci este un act administrativ de constatare,

emis în baza unei legi speciale, Legea nr. 244/2002, care supune actele emise în

baza acesteia regimului juridic al constatării și sancționării

contravențiilor.

În acest sens, art. 48 din lege arată

că încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă,

contravențională sau penală, după caz.

Constituie infracțiune, potrivit

art. 49 lit. a) din lege, falsificarea sau substituirea vinurilor ori a băuturilor

pe bază de must și/sau vin conform art. 17 și art. 22 alin. (2),

(3) și constituie contravenție, potrivit art. 51 lit. f), punerea în consum

și comercializarea unor vinuri și a altor produse obținute din must

și/sau vin, care nu corespund caracteristicilor calitative și de compoziție,

stabilite prin Normele metodologice de aplicare a prezentei legi.

Conform art. 53, constatarea contravențiilor

și aplicarea sancțiunilor prevăzute în prezenta lege se fac prin

proces-verbal încheiat de persoane special împuternicite de către Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerul Economiei și Finanțelor,

Ministerul Sănătății Publice și Autoritatea Națională

pentru Protecția Consumatorilor, fiecare în raport cu atribuțiile ce le

revin prin actul propriu de organizare și funcționare iar potrivit

art. 54, contravențiilor prevăzute la art. 51 și sancțiunilor

prevăzute la art. 52 le sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind

regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările

ulterioare.

Or, în cauză, controlul urmărea

a verifica dacă vinul comercializat corespunde caracteristicilor calitative

și de compoziție, iar în caz contrar, în funcție de situația

rezultată, urma a se stabili dacă fapta întrunea și elementele constitutive

ale unei infracțiuni.

Invocând excepția de nelegalitate

a actului administrativ și prevalându-se, în sesizarea scrisă, de nerespectarea

dispozițiilor art. 39 lit. f) și a condițiilor de fond și de

formă reglementate de art. 16 din O.G. nr. 2/2001, este evident că reclamanta

a avut în vedere un act suspus cenzurii de nelegalitate în condițiile O.G.

nr. 2/2001. Cum această lege prevede proceduri speciale de contestare a actului

administrativ constatator, ele sunt aplicabile în baza principiului specialia generalibus

derogant și înlătură incidența normelor de drept comun ale contenciosului

administrativ, instituite de Legea nr. 554/2004.

Deși instanța de recurs i-a pus

în vedere recurentei reclamante să indice care este textul de lege încălcat

la emiterea înscrisului, care ar putea atrage competența instanței civile

de a verifica legalitatea actului, într-un litigiu de drept comun, aceasta a arătat

că interdicția de comercializare impusă prin respectivul act este

cea care a determinat producerea prejudiciului, fără a menționa o

altă normă juridică a cărei nerespectare ar fi determinat nelegalitatea

actului.

Raportat la dispozițiile de care recurenta

s-a prevalat în invocarea excepției de nelegalitate, concluzia instanței

de recurs este că nelegalitatea actului nu poate fi cercetată în procedura

reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, ci acesta era susceptibil de

cenzura jurisdicțională în procedura specială prevăzută

de O.G. nr. 2/2001. A accepta o verificare a legalității acestui act administrativ

pe calea excepției de nelegalitate ar eluda termenele și procedura contestării

acestuia instituită prin norme speciale.

Trecând la analiza recursului declarat,

Înalta Curte reține ca pârâții au invocat, prin întâmpinările formulate,

excepția de nulitate a recursului. În plus, pârâtul C. a susținut, în

punctul de vedere la raportul de admisibilitate, că raportorul nu s-ar fi referit

la excepția invocată de el, ci a analizat excepția celorlalte părți.

Contrar acestei afirmații, se constată

că nulitatea a fost analizată în raportul de admisibilitate, apreciindu-se

că recursul va fi supus cenzurii de legalitate sub aspectul modului în care

instanțele de fond au interpretat și aplicat în cauza particulară

dedusă judecații dispozițiile legale relevante în această materie.

Raportul nu a respins de o manieră

explicită excepția nulității, întrucât reprezintă un punct

de vedere asupra admisibilității căii de atac, astfel încât, statuând

că recursul poate fi cenzurat din punctul de vedere al dreptului material aplicabil,

este evident că recursul a fost considerat admisibil sub aspectul îndeplinirii

condițiilor de formă.

Verificând încadrarea criticilor formulate

în motivele de recurs, Înalta Curte reține că analiza de legalitate a

deciziei recurate poate fi efectuată prin prisma dispozițiilor art. 488

pct. 8 C. proc. civ. numai în privința aspectelor referitoare la calificarea

corectă sau nu a actelor juridice emise de pârâți, pe care reclamanta

le consideră acte ilicite ce au determinat producerea prejudiciului patrimonial

pretins.

Celelalte aspecte referitoare la constatările

ce decurg din analiza situației de fapt nu pot fi analizate în calea de atac

a recursului, fiind incompatibile cu această fază procesuală.

În esență, reclamanta a promovat

o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâților,

instituții ale statului care reglementează și controlează activitatea

de producere și comercializare a vinului, și a angajaților acestora,

susținând că au emis acte nelegale, pe baza unor suspiciuni nejustificate

referitoare la calitatea necorespunzătoare a produselor pe care le comercializează,

ce au avut drept consecință blocarea activității comerciale,

deteriorarea produselor și afectarea imaginii publice, în condițiile în

care investigațiile trebuiau să fie confidențiale, împrejurări

ce au determinat pierderea clientelei și intrarea în insolvență a

societății.

Instanța de fond a considerat că

actele respective (identificate din 25 iunie 2013; din 28 august 2013, întocmit

după analizarea probelor prelevate la 2 august 2013; din 04 septembrie 2013;

din 14 octombrie 2013 și din 19 decembrie 2013) reprezintă procese verbale

de constatare a contravențiilor ce nu au fost contestate în instanță

prin formularea unor plângeri contravenționale, acestea, cu tot ceea ce conțin

ele, inclusiv măsurile dispuse în baza lor, bucurându-se de prezumția

simplă de legalitate care putea fi răsturnată numai pe calea contestației.

S-a considerat că, nefiind indicate alte dispoziții legale nesocotite

de pârâți la efectuarea controalelor, reclamanta este decăzută din

dreptul de a mai invoca apărările de care se putea prevala numai în cadrul

contestațiilor,

astfel că nu mai pot fi analizate ca reprezentând consecința

exercitării cu rea credință a atribuțiilor pârâților.

S-a mai reținut

că activitatea de control a fost efectuată de către pârâții

persoane fizice potrivit fișei postului și legii, aceste aspecte nefiind

aflate în dispută. Prin urmare, e

ventualele

pierderi nu sunt consecința

faptelor pârâților, care nu au întrunit condiția de a fi ilicite, așadar

prejudiciabile pentru reclamantă.

La rândul său, instanță

de apel a reținut că singurul proces verbal contestat este cel din 14

octombrie 2013 însă plângerea a fost respinsă de Judecătoria Liești

care a apreciat că nu poate extinde analiza situației de fapt la aspecte

survenite ulterior încheierii procesului verbal de contravenție, nefiind învestită

în acest sens.

că instanța de apel ar fi interpretat greșit concluziile sentinței

civile nr. 490 din 26 iunie 2014 pronunțate de Judecătoria Liești

în Dosarul nr. x/838/2013.

Hotărârea menționată a respins

plângerea contravențională formulată împotriva procesului verbal

din 14 octombrie 2013, cu motivarea că rezultatele analizelor contestate de

către petentă nu pot face obiectul plângerii contravenționale, „petenta

(în speța A. SRL) având la dispoziție alte căi legale pentru clarificarea

situației de fapt". Potrivit reclamantei, afirmația Judecătoriei

Liești înseamnă că această instanță a considerat că

nu are prerogative, în procedura plângerii contravenționale, să analizele

situația de fapt astfel cum a fost determinată de ansamblul evenimentelor

ce au avut loc anterior încheierii procesului verbal din 14 octombrie 2013, cât

și ulterior acestuia.

Susține că a arătat în plângere

contextul în care a fost efectuat controlul din 14 octombrie 2013, probele neputând

fi analizate în mod individual ci ținând cont de controalele ce preced celui

în cauză, precum și analizele efectuate ulterior, care au demonstrat că

vinurile care au fost sigilate și interzise la comercializare odată cu

încheierea procesului verbal din 14 octombrie 2013, se încadrau din punct de vedere

fizico-chimic în limitele legale.

Se arată că, pe de o parte, Curtea

de Apel reține că, analizând acest considerent, Judecătoria Liești

a apreciat că nu poate extinde analiza situației de fapt la aspecte survenite

ulterior încheierii procesului verbal de contravenție, nefiind învestită

în acest sens însă, pe de altă parte, consideră că reclamanta

nu a înțeles să învestească instanța de judecată cu analiza

temeiniciei actului juridic prin raportare la rezultatul analizelor ce urmau să

fie obținute în privința probelor prelevate la data de 14 octombrie 2013

Critica astfel formulată tinde la

a arăta că instanța de contencios contravențional este cea care

i-a indicat reclamantei să urmeze o altă cale jurisdicțională

întrucât ar fi apreciat că nu are prerogative, în procedura plângerii contravenționale,

să analizeze ansamblul evenimentelor derulate anterior și ulterior momentului

consemnat în procesul verbal contestat.

Este eronată o astfel de interpretare,

Curtea de apel apreciind corect că instanța care a respins plângerea contravențională

s-a limitat la a analiza strict situația reținută în procesul verbal

atacat, fără a putea extinde obiectul cercetării judecătorești

la alte fapte și împrejurări ce au făcut obiectul unor acte de control

distincte. Reclamanta nu a contestat soluția prin exercitarea căii de

atac a recursului împotriva acelei hotărâri.

Nu poate fi reținută nici critica,

ce ar fi putut fi încadrată în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.,

referitoare la o posibilă motivare contradictorie, fiind nerelevantă din

perspectiva care interesează controlul de legalitate în cauza pendinte, aceea

dacă în prezentul litigiu mai pot fi analizate faptele și actele care

puteau constitui obiectul controlului de legalitate și temeinicie în procedura

plângerii contravenționale. Din acest punct de vedere, în mod neechivoc instanța

de apel a apreciat că acel litigiu a fost soluționat în limitele motivelor

invocate în plângere, iar eventualele aspecte omise a fi deduse judecății

în acea cauză sau chiar neanalizate, nu dau reclamantei dreptul la inițierea

unui nou litigiu în care să se analizeze, din nou, aceeași chestiune litigioasă,

pentru garantarea unui drept de acces la instanța, pretins de partea care nu

l-a exercitat.

în recurs este aceea cu privire la neatacarea celorlalte procese verbale.

Recurenta arată că nu ar fi avut

interes să conteste procesele verbale din 28 august 2013 și din 19

decembrie 2013 pentru că aceste procese verbale i-au profitat, având în vedere

că atestă desigilarea și ridicarea măsurii de interdicție

de la comercializare, măsuri dispuse anterior, în mod abuziv. Susține

că procesele verbale trebuie analizate în mod coroborat și nu individual,

așa că, și în ipoteza contestării procesele verbale din 28

august 2013 și din 19 decembrie 2013, ar fi trebuit să facă referire

la controalele și rezultatele anterioare.

Această susținere nu poate fi

încadrată într-un motiv de recurs întrucât nu reprezintă o critică

de nelegalitate întemeiată pe nerespectarea unei norme de drept material.

Instanța de apel a constatat că

reclamanta avea deschisă calea plângerii contravenționale de care nu a

uzat, astfel că faptele pârâților sunt prezumate a avea un caracter licit.

Instanța de apel nu a reținut neatacarea acestor procese verbale decât

în contextul în care a precizat că măsurile dispuse, fără a

face distincție dacă erau în favoarea sau în defavoarea reclamantei, se

bucură de prezumția de legalitate, cu atât mai mult cu cât nici reclamanta

nu a făcut o distincție, atunci când a indicat succesiunea operațiunilor

de control și a măsurilor și sancțiunilor succesive, calificate

drept abuzive și, deci, ilicite.

25 iunie 2013, recurenta susține că nu l-a contestat întrucât nu avea

reprezentarea amplitudinii controlului, considerând că măsura dispusă

la data de 25 iunie 2013 urma să fie una temporară, fiind ridicată

imediat ce ar fi sosit analizele izotopice și fizico-chimice.

Nici această critică nu reprezintă

un aspect de nelegalitate al deciziei recurate, ci o justificare subiectivă

a pasivității recurentei, cu relevanță exclusiv în stabilirea

situației de fapt.

la controlul efectuat în data de 02 august 2013 și la procesul verbal încheiat

la această dată (despre care recurenta arată că a blocat în

integralitate activitatea societății) aceasta susținând că procesul

verbal încheiat la data de 02 august 2013 este inform, având o natură juridică

incertă dat fiind că, pe de o parte, instanța de apel consideră

că este act administrativ, printre agenții constatatori aflându-se și

reprezentanți ai M.A.D.R. și D.A.J. Galați, iar pe de altă parte,

față de mențiunea introductivă a înscrisului în care precizează

că este întocmit (...) în continuarea cercetărilor ce se efectuează

în dosarul penal nr. x/P/2013 aflat în supravegherea Parchetului de pe lângă

Tribunalul Galați, instanța de fond a apreciat că prelevarea de probe

s-a realizat în continuarea cercetărilor penale iar reprezentanții B.

și G. din cadrul M.A.D.R. au participat în calitate de specialiști.

Arată că măsura interzicerii

a fost luată de către G. din cadrul M.A.D.R., D. și F. din cadrul

D.A.J. Galați în cadrul unui act procesual penal care nu ar fi putut fi atacat

potrivit art. 214 Vechiul C. proc. pen., constituind un mijloc de probă, ce

nu poate fi contestat și nici supus controlului pe cale administrativă,

chiar dacă a fost semnat, alături de organele de poliție, și

de reprezentanții M.A.D.R. și D.A.J.

O astfel de apărare, formulată

în justificarea pasivității reclamantei, nu poate fi reținută

ca argument în prezenta cauza în care aceasta, abandonând motivul de recurs în care

susține că înscrisul este un mijloc de probă în dosarul penal, pretinde

că măsura administrativă a opririi de la comercializare a produsului,

care a determinat în principal producerea prejudiciului, este nelegală, ca

și procesul verbal care o instituie și că o eventuală anulare

a acestuia ar conduce la constatarea existenței faptei ilicite culpabile a

pârâților.

Această critică a fost rezolvată

prin considerentele cu care instanța de recurs a respins invocarea respectivei

exceptii, constatând că este un act de control care instituie măsuri administrative

în baza unei legi speciale, Legea nr. 244/2002, și care este supus controlului

de legalitate în condițiile O.G. nr. 2/2001 la care legea specială trimite.

Prin urmare, urmează a fi înlăturate

argumentele referitoare la caracterul de probă, obținută în procedura

penală a înscrisului.

04 septembrie 2013, recurenta susține că a fost întocmit la solicitarea

sa și menționează aprecierea instanței de apel referitoare la

împrejurarea că nu se poate reține că acesta este de natură

a dovedi efectuarea în mod abuziv a unui demers de control.

Sub acest aspect, nefiind formulată

vreo critică de nelegalitate, afirmația nu poate fi încadrată și

analizată din perspectiva art. 488 C. proc. civ.

la lipsa de obiectivitate a controalelor efectuate, în perioada 25 iunie 2013 -

14 octombrie 2013, în scopul denigrării societății și eliminării

acesteia de pe piața de profil. Recurenta critică referirea instanței

de apel la acțiunile de control anterioare desfășurate pe o perioadă

de timp îndelungată (cca. 3 ani), în care s-a stabilit că ar fi desfășurat

o activitate defectuoasă, neconformă cu legea, respectiv că ar fi

comercializat vinuri neconforme legislației în vigoare, susținând că

suspiciunile ce ar fi permis interzicerea comercializării loturilor de vin

și a altor produse vitivinicole, trebuie să se bazeze pe o examinare preliminară

organoleptică și să vizeze exclusiv vinurile în cauză din care

se prelevează probe, neavând nicio importantă istoricul societății

la care se efectuează controlul, cu atât mai mult cu cât intimații nu

au demonstrat că vinurile asupra cărora s-au efectuat controale sunt aceleași

cu cele expertizate în anii anteriori. Susține că instanțele de fond

care s-au referit la activitatea anterioară a firmei ignoră jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat în sensul în care comportamentul

anterior nu poate constitui un motiv de sancționare (cauza Anghel împotriva

României). În sens contrar, s-ar încălca prezumția de nevinovăție

a petentului.

Consideră că în lipsa posibilității

obiective de a contesta procesele verbale, fapta ilicită a intimaților

există, fiind săvârșită cu intenție, raportul de cauzalitate

este evident, iar prejudiciul este cel arătat în petitul cererii de chemare

în judecată, nefiind însă niciodată supus unei expertize contabile,

astfel cum a solicitat. Apreciază că, greșit nu a fost considerată,

de către instanța de apel, ca având natură ilicită, inexistenta

unui scop al operațiunii de control, aceasta apreciind, eronat, că bilanțul

controalelor anterioare alcătuiau un cadru factual obiectiv care a fundamentat

suspiciunile ce au dus la efectuarea controalelor.

Practic, prin această critică,

reclamanta contestă considerentele instanței de apel care a apreciat că

actele atacate se bucură de prezumția de legalitate, susținând că

nu a avut posibilitatea de a le ataca și contesta distinct. De asemenea, consideră

a fi contrară legii și jurisprudenței CEDO justificarea, de către

instanța de apel, a măsurii interdicției de comercializare a produsului

prin existența unor suspiciuni decurgând din activitatea anterioară.

Deși pare a se referi la o greșită

aplicare a legii, recurenta nu a indicat care este norma juridică de drept

material încălcată de instanța de apel, care a utilizat ca mijloc

de probă o prezumție judiciară, recurenta invocându-și de fapt

propria culpă cu privire la starea de pasivitate în care s-a aflat.

În ceea ce privește analiza conduitei

anterioare, aceasta nu a fost utilizată pentru a stabili un verdict de vinovăție

în legătura cu faptele prezente ce au făcut obiectul controalelor, ci

pentru a verifica aplicarea prevederii din textul legal referitoare la existența

unor suspiciuni ale organelor de control, a căror origine și temeinicie

reprezintă o critică asupra unei situații de fapt reținute,

și nu o critică de nelegalitate.

II. Recurenta a criticat și faptul

că instanțele nu au încuviințat efectuarea unei expertize tehnice

de specialitate pentru determinarea exactă a valorii prejudiciului pe motiv

că nu este utilă, ceea ce echivalează cu antepronunțarea, și

cu o necercetare a fondului cauzei.

Critica poate fi încadrată în motivul

de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în măsura în care

se poate reține, din modul în care a fost formulată, că se susține

necercetarea uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv

aceea a existenței prejudiciului. Din acest punct de vedere, instanța

de apel a considerat, întemeiat, că pentru declanșarea răspunderii

civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor

prevăzute de lege. Or, față de împrejurarea că, tocmai cercetând

cauza pe fond, instanțele au apreciat că nu a fost dovedită existența

unei fapte ilicite, cuantificarea prejudiciului pretins a devenit nerelevantă

pentru o eventuală admitere a acțiunii.

III. Recurenta critică respingerea

capătului de cerere referitor la plata daunelor morale în valoare de 3.000.000

euro pentru prejudiciul de imagine suferit prin materialele publicate în presă

despre control și rezultatele acestuia, susținând că Tribunalul București

a omis să facă o analiză a solicitării propriu-zise de acordare

a daunelor morale prin raportare la probele și susținerile specifice formulate

în cadrul cererii de chemare în judecată. Cu privire la reținerile instanței

de apel, arată că, deși la data controlului din 02 august 2013 a

participat o echipă mixtă formată din reprezentanți ai M.A.D.R.

și D.A.J. Galați precum și organe de poliție, există indicii

temeinice care demonstrează că imaginile au fost publicate în fapt de

către cei dintâi, întrucât organele de poliție nu aveau posibilitatea

de a divulga fotografii și materiale video în presă, fiind ținute

de obligația păstrării confidențialității.

Prin critica formulată, recurenta

tinde a combate statuările instanței de apel care a considerat că

nu au fost administrate probe din care să rezulte că pârâții ar fi

fost cei care au furnizat respectivele informații.

Or, o astfel de critică vizează

de fapt regimul probator al acestui capăt de cerere și reprezintă

un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat în recurs.

Față de aceste împrejurări,

Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate identificate a fi deduse

judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite

dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea deciziei, motiv pentru care,

în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 453 C. proc. civ. instanța

va obliga pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată către intimați,

reprezentând onora