ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2213/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2213/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 2213/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele;

Prin cererea

de chemare în judecată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul

Arad, a formulat contestație la executare propriu-zisă împotriva

executării următoarelor hotărâri judecătorești:

-

sentința nr. 26 din data de 12 mai 2008 pronunțată de Tribunalul

Arad în Dosar nr. x/108/2008, modificată, în parte, în recurs prin decizia

nr. 550 din 18 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara;

- sentința

nr. 68 din data de 18 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin

în Dosar nr. x/115/2007, modificată, în parte, în recurs, prin decizia nr.

1800 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apei Timișoara;

- sentința

nr. 429 din data de 29 martie 2007 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar

nr. x/108/2007, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 621 din 04

iulie 2007 a Curții de Apel Timișoara, ca urmare a respingerii

recursurilor declarate în cauză;

- sentința

nr. 30 din data de 23 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara în Dosar nr. x/108/2008, modificată, în parte, în recurs

prin decizia nr. 1033 din 17 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara;

- sentința

nr. 510 din data de 25 august 2015 pronunțată de Tribunalui Arad în Dosar

nr. x/113/2014, definitivă prin decizia nr. 1623 din 02 decembrie 2015 a

Curții de Apel Timișoara.

Reclamanta a

solicitat instanței să constate neexecutarea integrală a

titlurilor executorii reprezentate de hotărârile judecătorești

menționate mai sus și obligarea pârâților la plata

integrală a sumelor de bani astfel cum au fost stabilite prin aceste

hotărâri, în sensul că la calcularea sumelor nete aferente trebuia

să se aplice plafonările legale privind contribuția de

asigurări sociale. A arătat că sumele achitate efectiv sunt mai

mici decât sumele datorate, pârâții procedând la un calcul greșit în

privința drepturilor stabilite prin titlurile deținute de

reclamantă pentru pretențiile principale, cu privire la modul de

calcul al contribuțiilor C.A.S. aferente acestora. În acest sens,

contestatoarea a solicitat: stabilirea diferențiată a eventualelor

sume suplimentare ce decurg din această lămurire, în raport de sumele

datorate și sumele deja achitate; stabilirea și lămurirea

întinderii titlurilor deținute de către reclamantă pentru

pretențiile accesorii privind dobânda, urmare a modului de reapreciere a

sumelor principale și ținând cont de toate plățile

efectuate de către pârâți.

S-a mai

arătat că, deși pârâții susțin că au achitat

integral sumele datorate reclamantei, actele de executare constând în

tranșele achitate conform O.U.G. nr. 71/2009 s-au realizat cu nesocotirea

dispozițiilor prevăzute de lege, astfel că și calculul

dobânzii va fi afectat de modul greșit de aplicare a legii de către

pârâți.

Prin

sentința nr. 185 din 10 martie 2015, Tribunalul Arad, secția I

civilă, a admis excepția de necompetență teritorială

și materială, invocată din oficiu și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Oradea.

În motivarea

soluției, s-a reținut că reclamanta A. are calitatea

judecător în cadrul Curții de Apel Timișoara, iar Tribunalul

Arad se află în raza acestei curți de apel.

În ceea ce

privește determinarea competenței teritoriale, instanța a

constatat, în aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 127 alin. (1)

și (3) C. proc. civ., ținând cont și de decizia nr. 271 din 29

ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

că reclamanta nu poate introduce cererea la instanțele aflate în

circumscripția curții de apel la care își

desfășoară activitatea, ci la o instanță de

același grad aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile

de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se

află instanța la care își desfășoară activitatea.

Referitor la

competența materială, tribunalul a avut în vedere că obiectul

cauzei îl reprezintă o contestație la executare propriu-zisă,

guvernată de dispozițiile art. 714 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cărora competența aparține instanței de executare, care

este judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul

debitorului, conform art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

În

speță, debitorul este Tribunalul Arad, iar contestatoarea,

judecător la Curtea de Apel Timișoara, nu poate introduce

acțiunea la Judecătoria Arad, ci numai la o altă

judecătorie din raza unei curți de apel învecinate cu Curtea de Apel

Timișoara, și anume la Judecătoria Oradea din raza Curții

de Apel Oradea, Curte învecinată cu Curtea de Apel Timișoara.

Prin

sentința nr. 3310 din 27 aprilie 2016, Judecătoria Oradea a admis

excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu, și a

declinat competența soluționării contestației la executare

în favoarea Tribunalului Bihor.

În motivare,

instanța a avut în vedere că, prin cererea formulaută,

contestatoarea a solicitat stabilirea întinderii sumelor aferente titlurilor

executorii deținute împotriva intimaților, și anume

hotărârile judecătorești pronunțate cu privire la

drepturile bănești ce i-au fost recunoscute, astfel că, în

temeiul art. 714 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a

contestației Ia executare în această situație revine

instanței care a pronunțai hotărârea.

Hotărârile

în cauză au fost pronunțate de Tribunalul Arad, Tribunalul Caraș-Severin

și Curtea de Apel Timșoara, însă aceste instanțe nu pot

soluționa contestația reclamantei, în cauză operând

dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel că revine

Tribunalului Bihor competența de soluționare a pricinii.

La rândul

său, această instanță, prin sentința nr. 501/LM din 28

iunie 2016 a admis excepția de necompetență teritorială

și a declinat competența de soluționare a acțiunii în

favoarea Tribunalului Arad.

Întrucât,

prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat constatarea

neexecutării integrale a titlurilor executorii precum și obligarea

pârâților la plata integrală a sumelor de bani astfel cum au fost

stabilite prin hotărârile judecătorești, s-a reținut

că obiectul acțiunii îl reprezintă un conflict de muncă.

Reclamanta

are calitatea de magistrat în cadrul Curții de Apel Timișoara și

domiciliul în localitatea Arad, jud. Arad.

Potrivit

normei de competența teritorială absolută prevăzută de

art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii, litigiile de muncă sunt date în

competența tribunalului în circumscripția căruia își are

domiciliul reclamantul, iar dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a

dialogului social stipulează că cererile referitoare la

soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează

tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau

locul de muncă reclamantul.

În

speță, reclamanta nu își desfășoară activitatea

în cadrul Tribunalului Arad, fiind angajata Curții de Apel Timișoara,

astfel că, în interpretarea restrictivă a dispozițiilor art. 127

alin. (1) C. proc. civ., așa cum s-a statuat prin decizia nr. 7 din 16 mai

2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului

Arad.

Prin

încheierea nr. 2722 din data de 22 septembrie 2016, Tribunalul Arad, secția

a III-a de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă

și asigurări sociale a constatat ivit conflictul negativ de

competență între Tribunalul Bihor și Tribunalul Arad, a

suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat dosarul Ia Înalta Curte

de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Învestită

cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta

Curte, în majoritate, va constata că, în cauză, competența

soluționării litigiului revine Tribunalului Arad, pentru

considerentele ce succed:

Prin cererea

introductivă, reclamanta A. a solicitat, pe calea contestației la

executare, în esență, constatarea rteexecutării integrale a

titlurilor executorii de către pârâții Ministerul Justiției,

Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad, precum și obligarea

acestora la plata integrală a sumelor de bani astfel cum au fost stabilite

prin hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei.

Dispozițiile

ari. 127 alin. (1) C. proc. civ. arată că „Dacă un

judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența

instanței la care își desfășoară activitatea, va

sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad

aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel

învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află

instanța la care își desfășoară activitatea”.

Norma

prevăzută de textul legal reglementează un caz de

competență facultativă pentru ipoteza în care judecătorul

are calitatea de reclamant, interzicând sesizarea instanței competente

dacă aceasta este cea la care reclamantul își

desfășoară efectiv activitatea.

După cum

rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanta are calitatea

de magistrat în cadrul Curții de Apel Timișoara și domiciliul în

localitatea Arad, jud. Arad.

În

accepțiunea prevederilor art 127 alin. (1) C. proc. civ., sintagma „competența

instanței la care își desfășoară activitatea” nu poate

fi interpretată în sens larg, de curte de apel în a cărei

circumscripție își desfășoară activitatea judecătorul

reclamant, ci are înțelesul de instanță judecătorească

la care acesta funcționează efectiv.

Prin decizia

nr. 7 din 16 mai 2016 pronunțată în soluționarea unui recurs în

interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit

că sintagma „instanța la care își desfășoară

activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie

interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația

în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea

în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de

chemare în judecată în primă instanță.

Cum

reclamanta A. activează ca judecător la Curtea de Apel Timișoara

și nu în cadrul Tribunalului Arad, rezultă că art. 127 alin. (1)

C. proc. civ. nu operează în speță, astfel încât

soluționarea cererii este de competența Tribunalului Arad - una

dintre instanțele aflate în conflict, cu soluționarea căruia

este sesizată Înalta Curte. Judecătoria, competentă material în

sensul art. 714 alin. (1) C. proc. civ., nu este instanță în

conflictul de competență cu soluționarea căruia a fost

sesizată Înalta Curte.

Față

de considerentele mai sus expuse, se va stabili competența de

soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea

Tribunalului Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2016.

Cu opinie

separată, în sensul stabilirii competenței de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Arad.

În

speță, prima instanță sesizată a fost Tribunalul Arad,

care a considerat că nu este competentă material să

soluționeze contestația Ia executare propriu-zisă cu care a fost

învestită, ci, conform art. 714 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art.

651 alin. (1) C. proc. civ., competența ar reveni Judecătoriei Arad,

ca instanță de executare, dar că această instanță

nu ar putea să fie învestită, conform art. 127 alin. (1) C. proc.

civ., interpretat extensiv, întrucât reclamanta are calitatea de judecător

Ia Curtea de Apel Timișoara, astfel că a ales o altă

judecătorie din raza unei curți de apel învecinate, și anume

Judecătoria Oradea.

Judecătoria

Oradea a considerat că obiectul litigiului este o contestație la

titlu, astfel că ar fi competent material tribunalul emitent al titlului

executoriu, și anume Tribunalul Arad, dar, aplicând același art. 127

alin. (1) C. proc. civ., interpretat extensiv, a ales un alt tribunal, și

anume Tribunalul Bihor.

Tribunalul

Bihor a considerat că obiectul litigiului este reprezentat de un litigiu

de muncă, astfel că ar fi competent material tribunalul de la

domiciliul reclamantului, dar aplicând același art. 127 alin. (1) C. proc.

civ., interpretat de data aceasta restrictiv, și ținând cont că

reclamanta nu este judecător la Tribunalul Arad, în raza căruia

își are domiciliul, și-a declinat competența în favoarea

acestuia.

În ceea ce

privește competența materială, primă problemă de drept

care face obiectul conflictului, și în cazul opiniei majoritare s-a

considerat că aceasta revine judecătoriei.

Într-adevăr,

prin cererea introductivă, reclamanta A. a solicitat, pe calea

contestației la executare, în esență, constatarea neexecutârii

integrale a titlurilor executorii de către pârâți și obligarea

acestora la plata integrală a sumelor de bani astfel cum au fost stabilite

prin hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei. Astfel,

obiectul litigiului este reprezentat de o contestație la executare

propriu-zisă, iar nu de o contestație la titlu și nici de un

litigiu de muncă, partea fiind nemulțumită de modul în care s-a

pus în executare titlul executoriu.

Referitor la

competența teritorială, și în cazul opiniei majoritare s-a

considerat că nu sunt aplicabile prevederile art 127 alin. (1) C. proc.

civ., care au fost interpretate prin decizia nr. 7 din 16 mai 2016

pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, în

sensul că sintagma „instanța la care își

desfășoară activitatea” trebuie interpretată restrictiv, ca

referindu-se la instanța competentă să se pronunțe asupra

cererii de chemare în judecată în primă instanță.

Astfel,

competența teritorială în soluționarea litigiului revine

judecătoriei de la domiciliul debitorului, conform art. 714 alin. (1) C.

proc. civ. raportat la art. 651 alin. (1) C. proc. civ., identificată chiar

în prima sentință prin care s-a declinat competența ca fiind

Judecătoria Arad.

Faptul

că prin aplicarea eronată a art. 127 alin. (1) C. proc. civ. dosarul

nu a mai ajuns la instanța competentă material și teritorial,

astfel ca această instanță nu a fost implicată în mod

direct în conflictul de competență, nu poate constitui un argument în

favoarea trimiterii dosarului unei instanțe care nu este competentă

material să-i soluționeze, rolul regulatorului de competență

fiind acela de a stabili instanța competentă și de a da o

rezolvare acestui impediment, iar nu de a provoca, prin trimiterea dosarului

unei instanțe care nu este competentă, o nouă declinare și,

astfel, tergiversarea în mod suplimentar a soluționării cauzei.