ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1816/2016

Decizia nr. 1816/2016 Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 1467/AP din 9 noiembrie 2015, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a admis în parte apelurile declarate de apelanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, A., B., C., D., E., F. și G. împotriva sentinței civile nr. 56/S din 06 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul Brașov.

A schimbat în parte sentința și a respins în tot acțiunea formulată și precizată de reclamanții H., I., J., K., L. și M., în contradictoriu cu pârâții N. (decedat pe parcursul procesului, moștenitorii acestuia fiind E. și F.), A., O. (decedat pe parcursul procesului, moștenitoarea acestuia fiind pârâta A.), D., C., P. (decedată pe parcursul procesului, moștenitorul acesteia fiind Q.), Q., G. și B., prin mandatar R. și acțiunea civilă formulată de reclamanți în Dosarul conexat nr. x/62/2010 al Tribunalului Brașov în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC S. SRL, C., D., A., O. (decedat pe parcursul procesului, moștenitoarea acestuia fiind pârâta A.), N. (decedat pe parcursul procesului, moștenitorii acestuia fiind pârâții E. și F.), P. (decedată pe parcursul procesului, moștenitorul acesteia fiind pârâtul Q.), Q., G. și B. A respins apelul declarat de apelanții reclamanți H., I., J., K., L. și M. împotriva sentinței civile nr. 56/S din 06 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul Brașov.

A păstrat restul dispozițiilor din sentința apelată. A respins apelul declarat de apelanta reclamantă H. împotriva încheierii de ședință din 23 martie 2015, pronunțate de Tribunalul Brașov, în Dosarul nr. x/62/2007, pe care a păstrat-o. I-a obligat pe apelanții reclamanți H., I., J., K., L. și M. la plata către apelanta C. a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond și 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel. I-a obligat pe apelanții reclamanți H., I., J., K., L. și M. la plata către apelanții E. și F. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel. I-a obligat pe apelanții reclamanți H., I., J., K., L. și M. la plata către apelantul G. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

I-a obligat pe apelanții reclamanți H., I., J., K., L. și M. la plata către apelantul D. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel. I-a obligat pe apelanții reclamanți H., I., J., K., L. și M. la plata către apelanta A. a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond și 1250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel. I-a obligat pe apelanții reclamanți H., I., J., K., L. și M. la plata către apelantul B. a sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond și 1250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat că prima instanța a reținut că autorul reclamanților, defunctul K. a formulat la data de 02 noiembrie 2001 notificare înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc T., prin care a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul din litigiu, preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Din înscrisurile existente la dosar rezultă că procedura administrativă de soluționare a notificării formulate de autorul reclamanților a fost suspendată de către intimata SC S. SRL în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, pe motiv că reclamanții au formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul acestui dosar.

Prima instanța a înlăturat apărările pârâtului din dosarul conexat, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, referitoare la inadmisibilitatea acțiunii, cu motivarea că autorul reclamanților a recurs la procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin formularea notificării, însă timp de 6 ani, această notificare nu a fost soluționată, iar în practica instanțelor, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilindu-se că refuzul de a soluționa notificarea echivalează cu refuzul de restituire, și persoana îndreptățită poate recurge la calea acțiunii în revendicare, urmând ca pretențiile sale să fie analizate în fond de instanță. Este de evident că notificarea formulată de autorul reclamanților nu a fost analizată de Prefectura Brașov o perioadă îndelungată de timp, fiind redirecționată în anul 2005 către SC S. SRL.

Din înscrisurile de la dosarul de apel rezultă că SC S. SRL a solicitat abia în anul 2007 reclamantei H. să completeze dosarul cu un set de înscrisuri, iar Societatea Civilă de Avocați care o reprezenta pe reclamantă la acel moment a comunicat intimatei SC S. SRL următoarele înscrisuri: certificat de deces K., apostilat și în traducere legalizată, certificat de calitate de moștenitor a succesorilor lui K. (traducere autorizată din limba germană și apostilat la 15 mai 2007), înscris în limba germană referitor la H., declarație proprie răspundere H. legalizată din 30 mai 2007 de avocat U., adresa Consiliului Local al Municipiului Brașov din 21 mai 2007 privind înregistrarea nașterii numitului K. la act.

din 26 ianuarie 1917, declarație pe proprie răspundere a numiților V. și W. autentificată din 29 mai 2007 de B.N.P.A. Y. și Z. și certificat de naștere AA.

Instanța de apel a reținut că pasivitatea entității deținătoare în soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 putea fi supusă analizei instanței de judecată de către persoanele îndreptățite, potrivit deciziei nr. 20/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a decis că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

Reclamanții nu au înțeles să se adrese unei instanțe de judecată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru sancționarea refuzului entității deținătoare de a soluționa notificarea formulată și, în paralel cu existența procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, au promovat o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, ce face obiectul cererii principale, și o acțiune în constatare ce face obiectul cererii din dosarul conexat.

Prima instanța a reținut în mod corect că, fiind născut în anul 1917, K. era major la momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950, astfel încât nu se putea aprecia că imobilul în cauză ar fi fost proprietatea tatălui său, BB., proprietarul tabular K. fiind minor numai la data înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară, respectiv în anul 1933. La poziția XX din Decretului nr. 92/1950 făcându-se referire la tatăl proprietarului tabular și nu la proprietarul tabular al imobilului rezultă că preluarea bunului s-a făcut în fapt, acesta fiind și motivul respingerii cererii de intabulare a dreptului de proprietate al statului în Cartea Funciară, la poziția B 13 din c.f. fiind notată respingerea cererii de intabulare.

În art. 2 din Legea nr. 10/2001 se arată ce se înțelege din prisma acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv, iar la lit. a) sunt menționate „imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare" și la lit. i) se menționează „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat". Prin cererea de chemare în judecată reclamanții înșiși arată că preluarea imobilului s-a făcut de Statul Român, fără titlu, în anul 1950. Prin urmare, preluarea imobilului de către Statul Român a avut loc în perioada de referință ce atrage incidența Legii nr. 10/2001, care, prin art. 1 alin. (1) a statuat că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă,

în condițiile acestei legi. Având în vedere cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, de vreme ce imobilul în litigiu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, rezultă că acțiunea în revendicare nu poate fi soluționată făcând abstracție de normele de drept material conținute de acest act normativ, prima instanța înlăturând în mod greșit dispozițiile legii speciale.

În conformitate cu cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, prima instanță trebuia să stabilească dacă în soluționarea acțiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a legii speciale, nr. 10/2001, care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, reclamanții se pot prevala de un „bun”, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care să le facă admisibil demersul și totodată să analizeze în ce măsură admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prin decizia pilot Atanasiu, Curtea Europeană a explicitat noțiunea de bun arătând că în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării (nevalabilitatea titlului statutului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi. În aceiași ordine de idei, Curtea Europeana a statuat că „nicio instanța sau autoritate administrativa internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a ii se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (parag.

19), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala" (parag. 140-143). În ceea ce îi privește pe apelanții reclamanți, instanța de apel a constatat că aceștia și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, dar nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești sau a unei decizii administrative prin care să li se fi recunoscut definitiv dreptul de restituire a imobilului, deoarece aceștia nu au epuizat procedurile prevăzute de legea specială de despăgubire, respectiv de Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că, față de existența celor șapte contracte de vânzare-cumpărare care nu au fost anulate, în cauză nu se poate reține că soluționarea acțiunii în revendicare pe dreptul comun nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Având în vedere cele mai sus reținute, instanța de apel apreciază, că prima instanță nu a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material incidente și nici a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care în speță, pentru toate motivele arătate mai sus este inadmisibilă.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”, iar potrivit alin. (3) „Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului". O consecință a faptului că nu este admisibilă acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, deoarece bunul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, este și aceea că, nici petitul în constatare care face acțiunii conexe nu poate fi admis. Din interpretarea coroborată a alin. (2) și (3) ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 rezultă că soluționarea unei cereri în temeiul alin. (3) se poate face doar în situația în care există situația premisă de la alin. (2), respectiv bunul să nu facă obiectul unei legi speciale de reparație.

Instanța de apel a reținut că respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru că imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată, deoarece accesul la justiție nu implică și admiterea cererii. Faptul că reclamanții s-au adresat instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu le este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condițiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția europeană.

Cele statuate mai sus referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, fac de prisos analiza criticilor formulate de apelanții reclamanți prin cererea de apel promovată împotriva sentinței civile nr. 56/S din 06 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul Brașov, privind documentele care au stat la baza construirii acestor apartamente sau faptul că respectivele documente ar fi vizat amenajarea apartamentelor prin compartimentarea podului și nu edificarea/construirea mansardei. Pretențiile reclamanților privind apartamentele cumpărate și ocupate de pârâții A., Q. și B. nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, ci vor putea fi analizate doar din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în cadrul procedurii speciale prevăzute de această lege.

Apelanții reclamanți invocă prin cererea de apel prevederile Legii nr. 10/2001, însă, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată nu poate fi analizată în apel din prisma altor dispoziții legale decât a celor invocate în fața primei instanțe, iar în fața primei instanțe reclamanții nu și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Referitor la celelalte motive de apel invocate de pârâții A. și B. prin care se tinde la înlăturarea motivării privind admisibilitatea acțiunii in accesiune, admiterea excepțiilor lipsei calității procesual active și lipsei de interes a reclamanților in ceea ce privește revendicarea imobilelor aflate la mansarda imobilului și admiterea cererii reconvenționale formulate, instanța de apel a reținut următoarele: Nu se poate reține că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, deoarece din dispozitivul sentinței atacate reiese că prima instanță a hotărât doar asupra obiectului cererii cu care a fost învestită de reclamanți, cu respectare prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Din prisma dreptului comun (C. civ.

din 1864) raționamentul juridic al primei instanțe privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active și excepției lipsei de interes a reclamanților, în ceea ce privește revendicarea celor trei apartamente situate la mansarda imobilului, este unul corect, iar prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu au fost analizate de prima instanța deoarece nu a soluționat cererea potrivit legii speciale. Fața de cele menționate mai sus cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, instanța de apel a apreciat că motivele de apel privind soluționarea celor două excepții apar ca fiind de prisos. În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâții A. și B., instanța de apel a constatat că prima instanță a omis să se pronunțe asupra acestei cereri, iar apelanții pârâții A. și B. nu au formulat o cerere de completare a hotărârii.

Referitor la cererile formulate de apelanții pârâți C., D., E., F. și G., instanța de apel a reținut, în conformitate cu prevederile art. 298 raportat la art. 126 alin. (6) C. proc. civ., că aceștia au solicitat în principal admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, pe motiv că este inadmisibilă acțiunea în revendicare, întemeiată pe drept comun, față de dispozițiile legii speciale, iar celelalte cereri de anulare a hotărârii sau de schimbare în parte a acesteia au fost formulate în subsidiar. Urmând a se admite cererea formulată în principal ca efect al admiterii apelului și schimbării sentinței în sensul respingerii acțiunii revendicare întemeiată pe dreptul comun ca fiind inadmisibilă față de dispozițiile legii speciale, cererile formulate în subsidiar nu au mai fost analizate.

În ceea ce privește apelul declarat de apelanta reclamantă H. împotriva încheierii din 23 martie 2015, pronunțate de Tribunalul Brașov, în Dosarul nr. x/62/2007, prin care s-a solicitat admiterea în tot a cererii de îndreptare a erorilor materiale depusă la data de 20 februarie 2015 la Tribunalul Brașov, precum și de îndreptare a erorilor materiale strecurate în încheierea de ședință de la termenul din data de 23 martie 2015, instanța de apel a reținut că este neîntemeiat pentru următoarele: Din dispozițiile art. 104 Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, reiese că apelul nominal al părților se face ulterior strigării dosarului și sunt menționate părțile care răspund prezent la respectivul moment.

Din încheierea de ședință de la termenul din 08 decembrie 2014, care se găsește la Dosarul nr. x/62/2012, rezultă că fratele reclamantei H., V., s-a prezentat în timpul dezbaterilor, ulterior strigării cauzei și efectuării de către grefierul de ședință a apelului nominal, iar în atare situație nu putea fi menționat că s-a prezentat la apelul nominal, prezenta acestuia și procura în baza căruia s-a prezentat fiind precizate în cuprinsul încheierii de ședință. În ceea de privește cererea de eliminare din cuprinsul încheierii de ședință de la termenul din data de 08 decembrie 2014, a sintagmei „prin avocat U.", pe motiv că aceasta nu se afla în sală și că la aceea dată erau reziliate contractele de asistență juridică, instanța de apel o apreciază neîntemeiată.

Cererea de repunere pe rol a cauzei transmisă prin fax și înregistrară pe rolul Tribunalului Brașov la data de 29 octombrie 2014 este formulată prin avocat U., iar faptul că aceasta nu a fost prezentă la termenul din data de 08 decembrie 2014 nu are relevanță asupra mențiunilor exprese care se regăsesc în cuprinsul cererii de repunere pe rol, respectiv numele avocatului care a formulat cererea de repunere pe rol.

De asemenea, notificările de reziliere a contractelor de asistență juridică datate 04 decembrie 2014 nu modifică ceea ce este inserat expres în cuprinsul cererii de repunere pe rol, respectiv numele avocatului care a formulat cererea de repunere pe rol înregistrată la Tribunalul Brașov la data de 29 octombrie 2014. Din cuprinsul încheierii de ședință de la termenul din 23 martie 2015 rezultă că prima instanța a explicat pe larg succesiunea cererilor de repunere pe rol și rațiunea care a stat la baza analizării cererilor formulate, motiv pentru care instanța de apel apreciază că nu este întemeiată critica formulată de apelantă sub acest aspect și este lipsită totodată de interes, atât timp cât dosarul a fost repus pe rol și nu rămas în nelucrare, acesta fiind scopul celor două cereri de repunere pe rol, scop care a fost atins prin reluarea judecății în dosarul care fusese anterior suspendat.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 255 alin. (2), art. 261 alin. (1) și 268 C. proc. civ. rezultă că în încheierea de ședință trebuie redate susținerile pe scurt ale părților, iar faptul că în încheierea de la termenul din data de 23 martie 2015 nu s-ar fi consemnat precizarea expresă făcută de mandatarul reclamanților, cum că la dosarul cauzei este conexat Dosarul nr. x/62/2010 nu prezintă nicio relevanță juridică și nu are niciun efect asupra cauzei deoarece conexarea Dosarului nr. x/62/2010 la dosarul cauzei rezultă din încheierea de la termenul din data 14 iunie 2010. Relatările făcute de apelanta reclamantă privind la lipsa de imparțialitate a primei instanțe de judecată nu au fost reținute de instanța de apel deoarece sunt simple susțineri, iar în situația în care partea ar fi apreciat că există vreun motiv de recuzare al judecătorului cauzei, avea posibilitatea legală să formuleze o cerere de recuzare în acest sens, potrivit art. 29 C. proc.

civ. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de apelanții A., B., C., D., E., F. și G. și efectuate atât în fața primei instanțe, cât și în apel, instanța a constatat că aceștia au solicitat pentru prima instanța cheltuielile de judecată constând în taxe de timbru și timbru judiciar, onorarii experți și onorarii avocați, iar pentru apel cheltuielile de judecată constând în onorarii avocați. Taxele judiciare de timbru și timbrele judiciare au fost achitate pentru cererile reconvenționale sau cererile incidentale, iar soluțiile pronunțate de prima instanța cu privire la aceste cereri vor fi păstrate, motiv pentru care aceste cheltuieli nu vor fi acordate deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 C. proc.

civ. Pentru aceleași considerente nu au fost acordate nici cheltuielile de judecată constând în onorarii experți, probele cu expertize fiind solicitate pentru a se proba temeinicia pretențiilor din cererile incidentale și reconvenționale. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanții I., J., L., M., K. și H. au declarat recurs, prin care au formulat următoarele critici: Prin admiterea în parte a apelurilor declarate de către apelanții-pârâți, Curtea de Apel Brașov a făcut trimitere la prevederile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Referindu-se la prevederile deciziei în interesul legii nr. 33/2008, Curtea de Apel Brașov le-a analizat trunchiat și subiectiv, aplicând-le retroactiv și respingând astfel acțiunea în revendicare.

Mai mult, potrivit prevederilor alin. (2) ale acestei decizii „în cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi avuta in cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". În speță, existența unei neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, caz în care aceasta din urmă prevalează, este dată de faptul că pârâții-intimați-cumpărători nu pot opune reclamanților-recurenți un titlu de proprietate valid, în condițiile în care au cumpărat de la un „non dominus", statul român nefiind proprietar asupra imobilului, neavând intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului, o cerere expresă în acest sens, fiindu-i respinsă.

În antiteză, reclamanții sunt adevărații proprietari ai imobilului, aceștia fiind pe de o parte moștenitorii autorului lor, care în 1933 și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului, iar pe de alta parte după dezbaterea succesiunii și eliberarea certificatului de moștenitor, au intabulat pe numele lor acest drept de proprietate asupra imobilului. Pe de altă parte pârâții au fost de rea-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentele în care locuiau cu titlu de chiriași, nefăcând o minima diligență pentru a verifica la cartea funciara pe numele cui figurează înregistrat imobilul situat în județul Brașov.

În aceste condiții, Tribunalul Brașov sesizând existenta unei neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sensul prevederilor alin. (2) ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008, procedând la compararea titlurilor exhibate, a dat preferință dreptului de proprietate al reclamanților, al căror drept provine de la adevăratul proprietar, în contrast cu pârâții-intimați care au cumpărat de la statul roman care nu a fost niciodată proprietar al imobilului. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33/2008 făcând trimitere la sintagma „această prioritate (a Convenției Europene) poate fi avută în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice", a avut în vedere situațiile în care părțile litigante opun titluri de proprietate valide.

În speță, de vreme ce titlurile de proprietate invocate de către pârâții-intimați s-au făcut prin fraudă la lege, statul în calitate de vânzător nefiind niciodată proprietar al imobilului din județul Brașov, aceștia nu pot invoca faptul că au un drept de proprietate real asupra apartamentelor cumpărate. În același sens, nu se poate susține că ar fi perturbată securitatea raporturilor juridice în condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare s-au încheiat prin fraudarea legii, sintagma „securității raporturilor juridice" referindu-se la titluri de proprietate încheiate in conformitate cu prevederile legale.

În ceea ce privește existenta unui „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției, prin admiterea prezentului recurs și menținerea sentinței Tribunalului Brașov care i-a obligat pe pârâții-intimați să lase reclamanților-recurenți în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în județul Brașov, acest bun există, soluția pe acest aspect rămânând definitiva și irevocabilă. În ceea ce privește respingerea de către Curtea de Apel Brașov a cererii conexe ce a format obiectul Dosarului nr. x/2010 depus pe rolul Tribunalului Brașov, soluția este de asemenea greșită.

În speța, de vreme ca dreptul de proprietate asupra imobilului din județul Brașov a aparținut autorului reclamanților-recurenți, drept intabulat încă din anul 1933, la rândul lor reclamanții-recurenți după decesul autorului lor și eliberarea certificatului de moștenitor, intabulând-și acest drept de proprietate în cartea funciara. Acest drept este preferabil titlului statului. Referitor la apelul reclamanților-recurenți împotriva sentinței civile nr. 56/S/2015 respins de către Curtea de Apel Brașov, prin care aceștia au solicitat schimbarea în parte a sentinței civile pronunțate de Tribunalul Brașov în sensul admiterii cererii de revendicare și în ceea ce privește apartamentele cumpărate de către pârâții-intimați în baza Decretului-Lege nr. 61/1990, soluțiile celor doua instanțe au fost greșite.

Astfel, Tribunalul a reținut că aceste trei apartamente au fost edificate prin supraetajarea imobilului situat în județul Brașov, respectiv prin construirea unei mansarde având în componența sa trei apartamente. Concluzia tribunalului este total greșita pentru că pârâta SC S. SRL Brașov nu a depus niciun act din care sa rezulte faptul ca are un drept de administrare al imobilului, neputând în aceste condiții să obțină avizul pentru extinderea, mansardarea sau supraetajarea imobilului. Relevant în acest sens este faptul ca O.C.P.I. Brașov prin încheierea în Dosarul nr. x din 8 februarie 2005 a respins cererea pârâtei SC S. SRL Brașov privind dezmembrarea imobilului situat în județul Brașov.

În acest context la fel de relevanta este și încheierea de carte funciară din anul 1964 prin care s-a dispus respingerea intabulării dreptului de proprietate al statului roman și respectiv a dreptului de administrare operative a întreprinderii de locuințe și localuri Brașov, actualmente parata SC S. SRL Brașov. În realitate a fost vorba despre autorizarea pentru amenajarea a trei apartamente ale imobilului situat în județul Brașov. Din probatoriul administrat decurge cu claritate concluzia că, în realitate, mansardarea imobilului situat în județul Brașov, a existat dintotdeauna, ea nu a fost construită de către stat. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat, Înalta Curte considerând că aspectele invocate de către recurenți nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele considerente: Astfel, contrar susținerii recurenților, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material incidente, precum și a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv a hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu împotriva României.

Fiind vorba despre un imobil preluat de către stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, așa încât acțiunea în revendicare nu poate fi soluționată făcând abstracție de normele de drept material conținute de acest act normativ, iar, pe de altă parte, trebuia stabilit, într-adevăr, dacă în cadrul acțiunii în revendicare, promovate după intrarea în vigoare a legii speciale, care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, reclamanții se pot prevala de un „bun” care să le facă admisibil demersul. Or, sub acest din urmă aspect, instanța de apel a reținut corect faptul că reclamanții nu sunt titularii unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceștia nu dețin „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului” (parag.

140, cauza Atanasiu împotriva României). Anterior învestirii instanței cu acțiunea în revendicare – la 10 iulie 2007 -, reclamanții nu au promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului. Pe cale de consecință, reclamanții nu au un „bun” în sensul Convenției, pe care să-l obțină pe calea acțiunii în revendicare, opinia lor, în sensul că prin admiterea prezentului recurs și păstrarea sentinței date în cauză ar însemna că bunul există în patrimoniul lor, neputând fi primită. Ține de evidență, faptul că „bunul” revendicat trebuie să fi existat în patrimoniul reclamanților înainte de formularea acțiunii în revendicare.

În aceste condiții, reținându-se că preluarea imobilului în litigiu a avut loc în perioada de referință a legii speciale, și cum, față de cele reținute anterior, reclamanții nu pot fi considerați că au în patrimoniul lor un „bun”, instanța de apel a interpretat corect prevederile alin. (2) și (3) ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, pentru soluționarea cererii conexe, în constatare a lipsei titlului statului asupra imobilului în litigiu, pentru care s-a constituit Dosarul nr. x/62/2010. Astfel, câtă vreme b unurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, înseamnă că i nstanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului tot subsecvent inexistenței unei legi speciale de reparație.

În fine, nu este întemeiată critica privitoare la modul în care a fost soluționat apelul având ca obiect soluția dată revendicării apartamentelor cumpărate de către pârâții A., B. și Q. Aceasta, deoarece, deși prin sentința civilă nr. 56S din 6 aprilie 2015 a Tribunalului Brașov capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții sus-menționați a fost respins ca fiind prescris, critica reclamanților a fost cantonată, omisso medio, asupra fondului dreptului. Drept urmare, este corectă reținerea instanței de apel în sensul că „este de prisos analiza criticilor privind documentele care au stat la baza construirii apartamentelor pârâților sau faptul că respectivele documente ar fi vizat amenajarea apartamentelor prin compartimentarea podului și nu edificarea/construirea mansardei”.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat. În raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenții vor fi obligați la cheltuieli de judecată în favoarea intimaților D., C., A., G. și B.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I., J., L., M., K., H. împotriva deciziei civile nr. 1467/AP din 9 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. Obligă pe reclamanți la plata sumei de 2000 RON către intimatul – pârât D., a sumei de 2000 RON către intimata – pârâtă C., a sumei de 2500 RON către intimata – pârâtă A., a sumei de 500 RON către intimatul – pârât G., a sumei de 3000 RON către intimatul – pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2016.