ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1816/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1816/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 1816/2016

Deliberând, asupra cauzei civile de

față, a reținut următoarele:

Prin

decizia civilă

nr. 1467/AP din 9 noiembrie 2015, Curtea de Apel Brașov, secția civilă,

a admis

în

parte apelurile declarate de apelanții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, A., B., C., D., E., F. și G. împotriva

sentinței civile nr. 56/S din 06 aprilie 2015, pronunțată de

Tribunalul Brașov.

A schimbat în parte sentința

și a respins în tot acțiunea formulată și precizată de

reclamanții H., I., J., K., L. și M., în contradictoriu cu

pârâții N. (decedat pe parcursul procesului, moștenitorii acestuia

fiind E. și F.), A., O. (decedat pe parcursul procesului,

moștenitoarea acestuia fiind pârâta A.), D., C., P. (decedată pe

parcursul procesului, moștenitorul acesteia fiind Q.), Q., G. și B.,

prin mandatar R. și acțiunea civilă formulată de

reclamanți în Dosarul conexat nr. x/62/2010 al Tribunalului Brașov în

contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, SC S. SRL, C., D., A., O. (decedat pe parcursul procesului,

moștenitoarea acestuia fiind pârâta A.), N. (decedat pe parcursul

procesului, moștenitorii acestuia fiind pârâții E. și F.), P.

(decedată pe parcursul procesului, moștenitorul acesteia fiind

pârâtul Q.), Q., G. și B.

A respins apelul declarat de

apelanții reclamanți H., I., J., K., L. și M. împotriva

sentinței civile nr. 56/S din 06 aprilie 2015, pronunțată de

Tribunalul Brașov.

A păstrat restul

dispozițiilor din sentința apelată.

A respins apelul declarat de apelanta

reclamantă H. împotriva încheierii de ședință din 23 martie

2015, pronunțate de Tribunalul Brașov, în Dosarul nr. x/62/2007, pe

care a păstrat-o.

I-a obligat pe apelanții

reclamanți H., I., J., K., L. și M. la plata către apelanta C. a

sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la

fond și 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în

apel.

I-a obligat pe apelanții

reclamanți H., I., J., K., L. și M. la plata către

apelanții E. și F. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată parțiale în apel.

I-a obligat pe apelanții

reclamanți H., I., J., K., L. și M. la plata către apelantul G.

a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în

apel.

I-a obligat pe apelanții

reclamanți H., I., J., K., L. și M. la plata către apelantul D.

a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în

apel.

I-a obligat pe apelanții reclamanți

H., I., J., K., L. și M. la plata către apelanta A. a sumei de 800 RON,

cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond și 1250 RON,

cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

I-a obligat pe apelanții

reclamanți H., I., J., K., L. și M. la plata către apelantul B.

a sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la

fond și 1250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în

apel.

Pentru a decide astfel, instanța

de apel a arătat că

prima instanța a reținut că

autorul reclamanților, defunctul K. a formulat la data de

02 noiembrie 2001

notificare înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc T., prin

care a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri

pentru imobilul din litigiu, preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Din înscrisurile existente la dosar rezultă

că procedura administrativă de soluționare a notificării formulate

de autorul reclamanților a fost suspendată de către intimata SC S.

SRL în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, pe motiv că reclamanții

au formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul acestui dosar.

Prima instanța a înlăturat apărările

pârâtului din dosarul conexat, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

referitoare la inadmisibilitatea acțiunii, cu motivarea că autorul reclamanților

a recurs la procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin

formularea notificării, însă timp de 6 ani, această notificare nu

a fost soluționată, iar în practica instanțelor, inclusiv a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, stabilindu-se că refuzul

de a soluționa notificarea echivalează cu refuzul de restituire, și

persoana îndreptățită poate recurge la calea acțiunii în revendicare,

urmând ca pretențiile sale să fie analizate în fond de instanță.

Este de evident că notificarea formulată

de autorul reclamanților nu a fost analizată de Prefectura Brașov

o perioadă îndelungată de timp, fiind redirecționată în anul

2005 către SC S. SRL. Din înscrisurile de la dosarul de apel rezultă că

SC S. SRL a solicitat abia în anul 2007 reclamantei H. să completeze dosarul

cu un set de înscrisuri, iar Societatea Civilă de Avocați care o reprezenta

pe reclamantă la acel moment a comunicat intimatei SC S. SRL următoarele

înscrisuri: certificat de deces K., apostilat și în traducere legalizată,

certificat de calitate de moștenitor a succesorilor lui K. (traducere autorizată

din limba germană și apostilat la 15 mai 2007), înscris în limba germană

referitor la H., declarație proprie răspundere H. legalizată din

30 mai 2007 de avocat U., adresa Consiliului Local al Municipiului Brașov din

21 mai 2007 privind înregistrarea nașterii numitului K. la act. din 26

ianuarie 1917, declarație pe proprie răspundere a numiților V. și

W. autentificată din 29 mai 2007 de B.N.P.A. Y. și Z. și certificat

de naștere AA.

Instanța de apel a reținut că

pasivitatea entității deținătoare în soluționarea notificării

formulate în baza Legii nr. 10/2001 putea fi supusă analizei instanței

de judecată de către persoanele îndreptățite, potrivit deciziei

nr. 20/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a decis că

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin

care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al

unității deținătoare sau al entității învestite cu

soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

Reclamanții nu au înțeles să

se adrese unei instanțe de judecată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 pentru sancționarea refuzului entității deținătoare

de a soluționa notificarea formulată și, în paralel cu existența

procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, au promovat o acțiune

în revendicare prin comparare de titluri, ce face obiectul cererii principale, și

o acțiune în constatare ce face obiectul cererii din dosarul conexat.

Prima instanța a reținut în mod

corect că, fiind născut în anul 1917, K. era major la momentul intrării

în vigoare a Decretului nr. 92/1950, astfel încât nu se putea aprecia că imobilul

în cauză ar fi fost proprietatea tatălui său, BB., proprietarul tabular

K. fiind minor numai la data înscrierii dreptului său de proprietate în cartea

funciară, respectiv în anul 1933. La poziția XX din Decretului nr. 92/1950

făcându-se referire la tatăl proprietarului tabular și nu la proprietarul

tabular al imobilului rezultă că preluarea bunului s-a făcut în fapt,

acesta fiind și motivul respingerii cererii de intabulare a dreptului de proprietate

al statului în Cartea Funciară, la poziția B 13 din c.f. fiind notată

respingerea cererii de intabulare.

În art. 2 din Legea nr. 10/2001 se arată

ce se înțelege din prisma acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv,

iar la lit. a) sunt menționate „imobilele naționalizate prin Decretul

nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și

completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi,

precum și prin alte acte normative de naționalizare" și la

lit. i) se menționează „orice alte imobile preluate fără titlu

valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data

preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte

de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației

de stat".

Prin cererea de chemare în judecată

reclamanții înșiși arată că preluarea imobilului s-a făcut

de Statul Român, fără titlu, în anul 1950. Prin urmare, preluarea imobilului

de către Statul Român a avut loc în perioada de referință ce atrage

incidența Legii nr. 10/2001, care, prin art. 1 alin. (1) a statuat că

imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau

de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum

și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea

în natură nu mai este posibilă, în condițiile acestei legi.

Având în vedere cele statuate prin decizia

în interesul legii nr. 33/2008, de vreme ce imobilul în litigiu intră în sfera

de reglementare a Legii nr. 10/2001, rezultă că acțiunea în revendicare

nu poate fi soluționată făcând abstracție de normele de drept

material conținute de acest act normativ, prima instanța înlăturând

în mod greșit dispozițiile legii speciale.

În conformitate cu cele statuate prin decizia

în interesul legii nr. 33/2008, prima instanță trebuia să stabilească

dacă în soluționarea acțiunii în revendicare promovată după

intrarea în vigoare a legii speciale, nr. 10/2001, care prevede o anumită procedură

de restituire a imobilelor, reclamanții se pot prevala de un „bun”, în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care să le facă

admisibil demersul și totodată să analizeze în ce măsură

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice.

Prin decizia pilot Atanasiu, Curtea Europeană

a explicitat noțiunea de bun arătând că în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă

din simpla constatare a ilegalității naționalizării (nevalabilitatea

titlului statutului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată,

a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație

și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi. În aceiași

ordine de idei, Curtea Europeana a statuat că „nicio instanța sau autoritate

administrativa internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru

în mod definitiv un drept de a ii se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile

invocate de reclamante (parag. 19), deși toate constată că naționalizarea

întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru

restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă

un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele

s-ar putea prevala" (parag. 140-143).

În ceea ce îi privește pe apelanții

reclamanți, instanța de apel a constatat că aceștia și-au

înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, dar nu sunt în posesia unei

hotărâri judecătorești sau a unei decizii administrative prin care

să li se fi recunoscut definitiv dreptul de restituire a imobilului, deoarece

aceștia nu au epuizat procedurile prevăzute de legea specială de

despăgubire, respectiv de Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, instanța de

apel a reținut că, față de existența celor șapte contracte

de vânzare-cumpărare care nu au fost anulate, în cauză nu se poate reține

că soluționarea acțiunii în revendicare pe dreptul comun nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Având în vedere cele mai sus reținute,

instanța de apel apreciază, că prima instanță nu a făcut

o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material incidente

și nici a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008,

referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care în speță, pentru

toate motivele arătate mai sus este inadmisibilă.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv

cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate

de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație”, iar potrivit alin. (3) „Instanțele judecătorești

sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".

O consecință a faptului că

nu este admisibilă acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, deoarece bunul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparație,

respectiv Legea nr. 10/2001, este și aceea că, nici petitul în constatare

care face acțiunii conexe nu poate fi admis. Din interpretarea coroborată

a alin. (2) și (3) ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 rezultă că soluționarea

unei cereri în temeiul alin. (3) se poate face doar în situația în care există

situația premisă de la alin. (2), respectiv bunul să nu facă

obiectul unei legi speciale de reparație.

Instanța de apel a reținut că

respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru

că imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu echivalează

cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată, deoarece

accesul la justiție nu implică și admiterea cererii. Faptul că

reclamanții s-au adresat instanței pentru a obține restituirea bunului

în natură, iar solicitarea nu le este admisă pe motiv că cererea

nu a fost formulată în condițiile legii speciale ce reglementează

regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestației

ce poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a dreptului garantat

de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția europeană.

Cele statuate mai sus referitoare la inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare pe dreptul comun, fac de prisos analiza criticilor

formulate de apelanții reclamanți prin cererea de apel promovată

împotriva sentinței civile nr. 56/S din 06 aprilie 2015, pronunțată

de Tribunalul Brașov, privind documentele care au stat la baza construirii

acestor apartamente sau faptul că respectivele documente ar fi vizat amenajarea

apartamentelor prin compartimentarea podului și nu edificarea/construirea mansardei.

Pretențiile reclamanților privind

apartamentele cumpărate și ocupate de pârâții A., Q. și B. nu

pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun,

ci vor putea fi analizate doar din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

în cadrul procedurii speciale prevăzute de această lege.

Apelanții reclamanți invocă

prin cererea de apel prevederile Legii nr. 10/2001, însă, conform art. 294

alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată nu poate fi analizată

în apel din prisma altor dispoziții legale decât a celor invocate în fața

primei instanțe, iar în fața primei instanțe reclamanții nu

și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Referitor la celelalte motive de apel invocate

de pârâții A. și B. prin care se tinde la înlăturarea motivării

privind admisibilitatea acțiunii in accesiune, admiterea excepțiilor lipsei

calității procesual active și lipsei de interes a reclamanților

in ceea ce privește revendicarea imobilelor aflate la mansarda imobilului

și admiterea cererii reconvenționale formulate, instanța de apel

a reținut următoarele:

Nu se poate reține că instanța

s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, deoarece din dispozitivul sentinței

atacate reiese că prima instanță a hotărât doar asupra obiectului

cererii cu care a fost învestită de reclamanți, cu respectare prevederilor

art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Din prisma dreptului comun (C. civ. din

1864) raționamentul juridic al primei instanțe privind respingerea excepției

lipsei calității procesuale active și excepției lipsei de interes

a reclamanților, în ceea ce privește revendicarea celor trei apartamente

situate la mansarda imobilului, este unul corect, iar prevederile art. 19 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 nu au fost analizate de prima instanța deoarece nu

a soluționat cererea potrivit legii speciale.

Fața de cele menționate mai sus

cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, instanța de apel a apreciat că motivele de apel privind

soluționarea celor două excepții apar ca fiind de prisos.

În ceea ce privește cererea reconvențională

formulată de pârâții A. și B., instanța de apel a constatat

că prima instanță a omis să se pronunțe asupra acestei

cereri, iar apelanții pârâții A. și B. nu au formulat o cerere de

completare a hotărârii.

Referitor la cererile formulate de apelanții

pârâți C., D., E., F. și G., instanța de apel a reținut, în

conformitate cu prevederile art. 298 raportat la art. 126 alin. (6) C. proc. civ.,

că aceștia au solicitat în principal admiterea apelului și schimbarea

sentinței în sensul respingerii acțiunii, pe motiv că este inadmisibilă

acțiunea în revendicare, întemeiată pe drept comun, față de

dispozițiile legii speciale, iar celelalte cereri de anulare a hotărârii

sau de schimbare în parte a acesteia au fost formulate în subsidiar.

Urmând a se admite cererea formulată

în principal ca efect al admiterii apelului și schimbării sentinței

în sensul respingerii acțiunii revendicare întemeiată pe dreptul comun

ca fiind inadmisibilă față de dispozițiile legii speciale, cererile

formulate în subsidiar nu au mai fost analizate.

În ceea ce privește apelul declarat

de apelanta reclamantă H. împotriva încheierii din 23 martie 2015, pronunțate

de Tribunalul Brașov, în Dosarul nr. x/62/2007, prin care s-a solicitat admiterea

în tot a cererii de îndreptare a erorilor materiale depusă la data de 20

februarie 2015 la Tribunalul Brașov, precum și de îndreptare a erorilor

materiale strecurate în încheierea de ședință de la termenul din

data de 23 martie 2015, instanța de apel a reținut că este neîntemeiat

pentru următoarele:

Din dispozițiile art. 104 Regulamentului

de ordine interioară al instanțelor judecătorești, reiese că

apelul nominal al părților se face ulterior strigării dosarului și

sunt menționate părțile care răspund prezent la respectivul

moment. Din încheierea de ședință de la termenul din 08

decembrie 2014, care se găsește la Dosarul nr. x/62/2012, rezultă

că fratele reclamantei H., V., s-a prezentat în timpul dezbaterilor, ulterior

strigării cauzei și efectuării de către grefierul de ședință

a apelului nominal, iar în atare situație nu putea fi menționat că

s-a prezentat la apelul nominal, prezenta acestuia și procura în baza căruia

s-a prezentat fiind precizate în cuprinsul încheierii de ședință.

În ceea de privește cererea de eliminare

din cuprinsul încheierii de ședință de la termenul din data de 08

decembrie 2014, a sintagmei „prin avocat U.", pe motiv că aceasta nu se

afla în sală și că la aceea dată erau reziliate contractele

de asistență juridică, instanța de apel o apreciază neîntemeiată.

Cererea de repunere pe rol a cauzei transmisă

prin fax și înregistrară pe rolul Tribunalului Brașov la data de

29 octombrie 2014 este formulată prin avocat U., iar faptul că aceasta

nu a fost prezentă la termenul din data de 08 decembrie 2014 nu are relevanță

asupra mențiunilor exprese care se regăsesc în cuprinsul cererii de repunere

pe rol, respectiv numele avocatului care a formulat cererea de repunere pe rol.

De asemenea, notificările de reziliere a contractelor de asistență

juridică datate 04 decembrie 2014 nu modifică ceea ce este inserat expres

în cuprinsul cererii de repunere pe rol, respectiv numele avocatului care a formulat

cererea de repunere pe rol înregistrată la Tribunalul Brașov la data de

29 octombrie 2014.

Din cuprinsul încheierii de ședință

de la termenul din 23 martie 2015 rezultă că prima instanța a explicat

pe larg succesiunea cererilor de repunere pe rol și rațiunea care a stat

la baza analizării cererilor formulate, motiv pentru care instanța de

apel apreciază că nu este întemeiată critica formulată de apelantă

sub acest aspect și este lipsită totodată de interes, atât timp cât

dosarul a fost repus pe rol și nu rămas în nelucrare, acesta fiind scopul

celor două cereri de repunere pe rol, scop care a fost atins prin reluarea

judecății în dosarul care fusese anterior suspendat.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor

art. 255 alin. (2), art. 261 alin. (1) și 268 C. proc. civ. rezultă că

în încheierea de ședință trebuie redate susținerile pe scurt

ale părților, iar faptul că în încheierea de la termenul din data

de 23 martie 2015 nu s-ar fi consemnat precizarea expresă făcută

de mandatarul reclamanților, cum că la dosarul cauzei este conexat Dosarul

nr. x/62/2010 nu prezintă nicio relevanță juridică și nu

are niciun efect asupra cauzei deoarece conexarea Dosarului nr. x/62/2010 la dosarul

cauzei rezultă din încheierea de la termenul din data 14 iunie 2010.

Relatările făcute de apelanta

reclamantă privind la lipsa de imparțialitate a primei instanțe de

judecată nu au fost reținute de instanța de apel deoarece sunt simple

susțineri, iar în situația în care partea ar fi apreciat că există

vreun motiv de recuzare al judecătorului cauzei, avea posibilitatea legală

să formuleze o cerere de recuzare în acest sens, potrivit art. 29 C. proc.

civ.

În ceea ce privește cheltuielile de

judecată solicitate de apelanții A., B., C., D., E., F. și G. și

efectuate atât în fața primei instanțe, cât și în apel, instanța

a constatat că aceștia au solicitat pentru prima instanța cheltuielile

de judecată constând în taxe de timbru și timbru judiciar, onorarii experți

și onorarii avocați, iar pentru apel cheltuielile de judecată constând

în onorarii avocați.

Taxele judiciare de timbru și timbrele

judiciare au fost achitate pentru cererile reconvenționale sau cererile incidentale,

iar soluțiile pronunțate de prima instanța cu privire la aceste cereri

vor fi păstrate, motiv pentru care aceste cheltuieli nu vor fi acordate deoarece

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ.

Pentru aceleași considerente nu au

fost acordate nici cheltuielile de judecată constând în onorarii experți,

probele cu expertize fiind solicitate pentru a se proba temeinicia pretențiilor

din cererile incidentale și reconvenționale.

2.1. Motive

Reclamanții I., J., L., M., K. și

H. au declarat recurs, prin care au formulat următoarele critici:

Prin

admiterea în parte a apelurilor

declarate de către apelanții-pârâți,

Curtea de Apel

Brașov a făcut trimitere la prevederile deciziei nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Referindu-se la prevederile deciziei în

interesul legii nr. 33/2008, Curtea de Apel Brașov le-a analizat trunchiat

și subiectiv, aplicând-le retroactiv și respingând astfel acțiunea

în revendicare.

Mai mult, potrivit prevederilor alin.

(2) ale acestei decizii „în cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea

speciala (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi avuta

in cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiata pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice".

În speță, existența unei

neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, caz în care aceasta din urmă prevalează,

este dată de faptul că pârâții-intimați-cumpărători

nu pot opune reclamanților-recurenți un titlu de proprietate valid, în

condițiile în care au cumpărat de la un „non dominus", statul român

nefiind proprietar asupra imobilului, neavând intabulat dreptul de proprietate asupra

imobilului, o cerere expresă în acest sens, fiindu-i respinsă.

În antiteză, reclamanții sunt

adevărații proprietari ai imobilului, aceștia fiind pe de o parte

moștenitorii autorului lor, care în 1933 și-a intabulat dreptul de proprietate

asupra imobilului, iar pe de alta parte după dezbaterea succesiunii

și eliberarea certificatului de moștenitor, au intabulat pe numele lor

acest drept de proprietate asupra imobilului.

Pe de altă parte pârâții au fost

de rea-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu

privire la apartamentele în care locuiau cu titlu de chiriași, nefăcând

o minima diligență pentru a verifica la cartea funciara pe numele cui

figurează înregistrat imobilul situat în județul Brașov.

În aceste condiții, Tribunalul Brașov

sesizând existenta unei neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului în sensul prevederilor alin. (2) ale deciziei

în interesul legii nr. 33/2008, procedând la compararea titlurilor exhibate, a dat

preferință dreptului de proprietate al reclamanților, al căror

drept provine de la adevăratul proprietar, în contrast cu pârâții-intimați

care au cumpărat de la statul roman care nu a fost niciodată proprietar

al imobilului.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia nr. 33/2008 făcând trimitere la sintagma „această prioritate

(a Convenției Europene) poate fi avută în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu se

aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor

juridice", a avut în vedere situațiile în care părțile litigante

opun titluri de proprietate valide.

În speță, de vreme ce titlurile

de proprietate invocate de către pârâții-intimați s-au făcut

prin fraudă la lege, statul în calitate de vânzător nefiind niciodată

proprietar al imobilului din județul Brașov, aceștia nu pot invoca

faptul că au un drept de proprietate real asupra apartamentelor cumpărate.

În același sens, nu se poate susține

că ar fi perturbată securitatea raporturilor juridice în condițiile

în care contractele de vânzare-cumpărare s-au încheiat prin fraudarea legii,

sintagma „securității raporturilor juridice" referindu-se la titluri

de proprietate încheiate in conformitate cu prevederile legale.

În ceea ce privește existenta unui

„bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției, prin admiterea

prezentului recurs și menținerea sentinței Tribunalului Brașov

care i-a obligat pe pârâții-intimați să lase reclamanților-recurenți

în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat

în județul Brașov, acest bun există, soluția pe acest aspect

rămânând definitiva și irevocabilă.

În ceea ce privește respingerea de

către Curtea de Apel Brașov a cererii conexe ce a format obiectul Dosarului

nr. x/2010 depus pe rolul Tribunalului Brașov, soluția este de asemenea

greșită.

În speța, de vreme ca dreptul de proprietate

asupra imobilului din județul Brașov a aparținut autorului reclamanților-recurenți,

drept intabulat încă din anul 1933, la rândul lor reclamanții-recurenți

după decesul autorului lor și eliberarea certificatului de moștenitor,

intabulând-și acest drept de proprietate în cartea funciara. Acest drept este

preferabil titlului statului.

Referitor la apelul reclamanților-recurenți

împotriva sentinței civile nr. 56/S/2015 respins de către Curtea de Apel

Brașov, prin care aceștia au solicitat schimbarea în parte a sentinței

civile pronunțate de Tribunalul Brașov în sensul admiterii cererii de

revendicare și în ceea ce privește apartamentele cumpărate de către

pârâții-intimați în baza Decretului-Lege nr. 61/1990, soluțiile celor

doua instanțe au fost greșite.

Astfel, Tribunalul a reținut că

aceste trei apartamente au fost edificate prin supraetajarea imobilului situat în

județul Brașov, respectiv prin construirea unei mansarde având în componența

sa trei apartamente.

Concluzia tribunalului este total greșita

pentru că pârâta SC S. SRL Brașov nu a depus niciun act din care sa rezulte

faptul ca are un drept de administrare al imobilului, neputând în aceste condiții

să obțină avizul pentru extinderea, mansardarea sau supraetajarea

imobilului.

Relevant în acest sens este faptul ca O.C.P.I.

Brașov prin încheierea în Dosarul nr. x din 8 februarie 2005 a respins cererea

pârâtei SC S. SRL Brașov privind dezmembrarea imobilului situat în județul

Brașov.

În acest context la fel de relevanta este

și încheierea de carte funciară din anul 1964 prin care s-a dispus respingerea

intabulării dreptului de proprietate al statului roman și respectiv a

dreptului de administrare operative a întreprinderii de locuințe și localuri

Brașov, actualmente parata SC S. SRL Brașov.

În realitate a fost vorba despre autorizarea

pentru amenajarea a trei apartamente ale imobilului situat în județul Brașov.

Din probatoriul administrat decurge cu

claritate concluzia că, în realitate, mansardarea imobilului situat în județul

Brașov, a existat dintotdeauna, ea nu a fost construită de către

stat.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat, Înalta Curte

considerând că aspectele invocate de către recurenți nu întrunesc

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Astfel, contrar susținerii recurenților,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

speciale de drept material incidente, precum și a dezlegărilor date prin

decizia în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare

a unei acțiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, respectiv a hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu împotriva

României.

Fiind vorba despre un imobil preluat de

către stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, el intră în sfera de

reglementare a Legii nr. 10/2001, așa încât acțiunea în revendicare nu

poate fi soluționată făcând abstracție de normele de drept material

conținute de acest act normativ, iar, pe de altă parte, trebuia stabilit,

într-adevăr, dacă în cadrul acțiunii în revendicare, promovate după

intrarea în vigoare a legii speciale, care prevede o anumită procedură

de restituire a imobilelor, reclamanții se pot prevala de un „bun” care să

le facă admisibil demersul.

Or, sub acest din urmă aspect, instanța

de apel a reținut corect faptul că reclamanții nu sunt titularii

unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea

revendicării, întrucât aceștia nu dețin „o hotărâre definitivă

și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și

care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului”

(parag. 140, cauza Atanasiu împotriva României).

Anterior învestirii instanței cu acțiunea

în revendicare – la 10 iulie 2007 -, reclamanții nu au promovat niciun demers

prin care să fi negat valabilitatea titlului statului.

Pe cale de consecință, reclamanții

nu au un „bun” în sensul Convenției, pe care să-l obțină pe

calea acțiunii în revendicare, opinia lor, în sensul că prin admiterea

prezentului recurs și păstrarea sentinței date în cauză ar însemna

că bunul există în patrimoniul lor, neputând fi primită. Ține

de evidență, faptul că „bunul” revendicat trebuie să fi existat

în patrimoniul reclamanților înainte de formularea acțiunii în revendicare.

În aceste condiții, reținându-se

că preluarea imobilului în litigiu a avut loc în perioada de referință

a legii speciale, și cum, față de cele reținute anterior, reclamanții

nu pot fi considerați că au în patrimoniul lor un „bun”, instanța

de apel a interpretat corect prevederile alin. (2) și (3) ale art. 6 din Legea

nr. 213/1998, pentru soluționarea cererii conexe, în constatare a lipsei titlului

statului asupra imobilului în litigiu, pentru care s-a constituit Dosarul nr. x/62/2010.

Astfel, câtă vreme b

unurile preluate

de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație,

înseamnă că

i

nstanțele judecătorești sunt competente

să stabilească valabilitatea titlului tot subsecvent inexistenței

unei legi speciale de reparație.

În fine, nu este întemeiată critica

privitoare la modul în care a fost soluționat apelul având ca obiect soluția

dată revendicării apartamentelor cumpărate de către pârâții

A.,

B. și Q.

Aceasta, deoarece, deși prin sentința

civilă nr. 56S din 6 aprilie 2015 a Tribunalului Brașov capătul de

cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâții sus-menționați a fost respins ca fiind prescris,

critica reclamanților a fost cantonată, omisso medio, asupra fondului

dreptului. Drept urmare, este corectă reținerea instanței de apel

în sensul că „este de prisos analiza criticilor privind documentele care au

stat la baza construirii apartamentelor pârâților sau faptul că respectivele

documente ar fi vizat amenajarea apartamentelor prin compartimentarea podului și

nu edificarea/construirea mansardei”.

Având în vedere cele mai sus arătate,

în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. recursul a fost respins

ca nefondat.

În raport de dispozițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ. recurenții vor fi obligați la cheltuieli de judecată

în favoarea intimaților D., C., A., G. și B.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții I., J., L., M., K., H. împotriva deciziei civile nr. 1467/AP

din 9 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția

civilă.

Obligă pe reclamanți la plata

sumei de 2000 RON către intimatul – pârât D., a sumei de 2000 RON către

intimata – pârâtă C., a sumei de 2500 RON către intimata – pârâtă

A., a sumei de 500 RON către intimatul – pârât G., a sumei de 3000 RON către

intimatul – pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 octombrie 2016.