ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 820/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 820/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 820/2016

Asupra

recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

de chemare în judecată

înregistrată la data de 01 noiembrie 2011 sub nr. x/299/2011

pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamantul A.

a

chemat în judecată pe pârâta B., solicitând ca prin hotărârea ce se

va pronunța aceasta să fie obligată la plata sumei de 13.6000

euro cu titlu de daune morale;

publicarea integrală a hotărârii definitive de

obligare a pârâtei la plata daunelor morale, pe cheltuiala acesteia, în trei

cotidiene centrale (C., D. și E.), cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că, între reclamant

și pârâtă există raporturi de rudenie, aceștia fiind veri

primari. Deși legăturile de familie dintre ei nu au fost continue,

de-a lungul timpului, aceștia au fost în bune relații, totul

culminând cu declarația pe proprie răspundere dată de

pârâtă la data de 29 ianuarie 2007 autentificată din 29 ianuarie 2007

de Biroul Notarial F., în contextul cercetării reclamantului de către

G., pentru stabilirea calității acestuia de colaborator al

poliției politice comuniste prin care aceasta și-a exprimat

indignarea și uimirea în legătură cu cercetarea vărului

său primar. Totodată prin această declarație pârâta a

explicat contextul în care reclamantul a fost nevoit să dea o

declarație cu privire la circumstanțele în care a avut loc fuga

pârâtei din țară în anul 1973, precum și faptul că nici ea

și nici alt membru al familiei sale nu a suferit nicio repercusiune de pe

urma declarațiilor făcute de reclamant.

Ulterior,

cu ocazia prezentării de către G., pe parcursul cercetărilor

reclamantului, a unor declarații date de acesta în fața conducerii

întreprinderii la care acesta lucra în perioada 1977-1980 cu privire la fuga

rudelor sale din țară, pârâta și-a schimbat radical atitudinea

față de reclamant transformând totul într-o vendetă personală,

în cadrul căreia a făcut numeroase declarații

defăimătoare la adresa reclamantului cu ocazia declarațiilor

făcute în fața ziariștilor, declarații care au fost

materializate prin publicarea următoarelor articole: H. și-a îngrozit

verișoara cu turnătoriile - D. din data de 09 mai 2009; Acasă la

verișoara turnată de H. - D. din data de 13 mai 2009; A. a mai turnat

o verișoară - D. din data de 20 iunie 2009; Verișoara

turnată de A. „Tata mi-a zis că-i o lichea" - C. din data de 24

iunie 2011.

Aceste

declarații la adresa reclamantului au culminat cu cea dată de

pârâtă pentru postul de televiziune I. la data de 10 martie 2011 când

aceasta a afirmat: "îl compar, dacă vreți să mă

înțelegeți foarte bine, cu personajele din vremea lui J. În societate

arătau că sunt umani, dar el nu a fost uman. Și părinții

mi i-a băgat în pușcărie, știe foarte bine, și foarte

multe lucruri murdare le-a făcut. Așa că eu nu înțeleg cum

aveți atât curaj să țineți în politica dvs. care vă

duce spre democrație asemenea oameni. Cei care au avut bun simț s-au

retras, el nu are bun simț".

Ulterior

acestor declarații, în cadrul emisiunii L. din data de 08 iunie 2011, de

pe postul de televiziune K., pârâta a făcut o serie de declarații

defăimătoare la adresa reclamantului, redate conform transcriptului.

Față

de cele prezentate mai sus, s-a arătat că prin declarațiile

neadevărate făcute în fața unor televiziuni publice, în cadrul

unor emisiuni cu o audiență foarte mare și cu impact

semnificativ asupra opiniei publice, sunt îndeplinite condițiile angajării

răspunderii civile delictuale a pârâtei, pentru săvârșirea unei

fapte ilicite care a adus prejudicii de imagine grave prestigiului și reputației

politice a reclamantului.

Demersul

reclamantului este justificat de principiul reparării prejudiciilor

suferite, prin acordarea unor sume de bani de natură a oferi

părții vătămate o satisfacție cu caracter

compensatoriu în raport cu prejudiciul suferit și, în plus, prin repararea

în natură, sub forma publicării hotărârii judecătorești

de sancționare a autorului defăimării. Acordarea de daune morale

pentru prejudicii cauzate drepturilor personal-nepatrimoniale ocrotite de lege,

prin declarații televizate, este recunoscută atât de practica

instanțelor române, cât și de cea a majorității statelor

europene, în virtutea funcției educativ-preventive și reparatorii a

răspunderii civile delictuale.

S-a

arătat că sunt întrunite, cumulativ, toate condițiile acestui

tip de răspundere prevăzute de art. 998-999 C. civ.: fapta

ilicită; prejudiciul moral; legătura de cauzalitate între fapta

ilicită și prejudiciul moral; vinovăția.

În

ceea ce privește fapta ilicită s-a arătat că aceasta este

reprezentată de afirmațiile speculative, neadevărate și

denigratoare despre acțiunile reclamantului făcute cu ocazia

diverselor interviuri acordate de pârâtă televiziunilor I. și K.,

precum și diverselor publicații cum ar fi ziarul D., C.

Concluzia care se desprinde din lectura interviurilor acordate de

pârâtă este ca pârâta încearcă din răsputeri să

discrediteze public, în fața cetățenilor români, pe reclamant,

răspândind ideea ca acesta este crud,

inuman, asemenea naziștilor care

erau oamenii lui J. și care au

omorât oameni

nevinovați doar pe criterii de discriminare, fiind în stare să

determine arestarea unor rude apropiate, părinții pârâtei, precum

și să desfășoare și alte treburi murdare de genul

ultimei precizate, doar în scopul de a avea o viață mai bună

și de a urca pe scara socială.

Dreptul la imagine al

reclamantului este un drept subiectiv civil, protejat, a cărui

încălcare necesită o reparație.

Cu depășirea dreptului

de exprimare a unei opinii care să aibă la bază informații

reale și susținute de probe, pârâta a accentuat și a dorit

să inducă în mintea celor care urmau să ia

cunoștință de cele afirmate, o latură obscură,

inumană, imorală a reclamantului, reprezentată de faptul că

acesta a fost capabil să facă rău unor rude apropiate, ceea ce

ar denota calitatea umană îndoielnică a acestuia. Reclamantului îi

sunt imputate fapte murdare, capacitatea de a simula și de a se preface,

de a părea altfel decât este în realitate, de a face rău propriilor

rude doar în scopul satisfacerii intereselor proprii: „în societate arătau

că sunt umani, dar el nu a fost uman" (declarația dată la

I.); „A

făcut-o premeditat. Eu nu înțeleg că loialitatea față

de țară înseamnă să-ți pârăști rudele. Eu

gândesc că dânsul a făcut ce a făcut pentru interesul propriu.

Treaba cu interesul propriu se vădește a fi progresul său

continuu din momentul în care a început să facă aceste, să spun,

aventuri" (declarația dată la data de 13 mai 2009 cu ocazia

interviului acordat ziarului D.). De asemenea a fost calificat ca un personaj

care împiedică democrația, fiind totodată acuzat de lipsă

de bun simț pentru că nu se retrage din politică, deși

reclamantul își continuă activitatea politică având în vedere

susținerea din partea cetățenilor români care l-au votat, precum

și a membrilor partidului politic din care face parte. Pe de altă

parte s-a încercat a se inocula în mintea publicului ideea potrivit cărei

reclamantul, alături de terțe persoane care făceau parte din

structurile fostei Securități, se face vinovat de toate

consecințele negative ale regimului comunist (lipsa apei calde, a

căldurii, a curentului electric etc.) suportate de populația României

în perioada de dinainte de 1989. S-a afirmat că toate aceste lipsuri erau

suportate de populația țării, în timp ce reclamantul, pentru

acțiuni prin care blama cetățeni români în fața

securității, a încasat sume importante de bani, respectiv 2.000.000

dolari (a se vedea în acest sens interviul acordat la emisiunea L. de la K.).

În plus față de toate

aprecierile făcute la adresa reclamantului care însă nu se legau de

capacitățile fizice și psihice, pârâta cu ocazia interviului

acordat C. la data de 24 iunie 2011, a făcut declarații și

aprecieri calomniatoare, respectiv afirmă despre reclamant că era

„grăsuț și puțin bătut în cap", „lichea" (El

era grăsuț și puțin bătut în cap. Părinții

îi aduceau meditatori și chiar erau îngrijorați pentru felul în care

se va descurca fiul lor în viață"; Femeia spune că

tatăl său i-a spus în câteva rânduri „Ai grijă că e o

lichea!" - C. din data de 24 iunie 2011).

Toate aceste afirmații

creează imaginea unui personaj dubios, inuman, cu o înclinație

către "lucruri murdare", disimulare și trădarea

propriilor rude. Astfel de afirmații nu urmăresc exprimarea unei

simple opinii sau informarea publicului, ci urmăresc influențarea

percepției asupra imaginii reclamantului. În prezenta cauză, pârâta

nu s-a rezumat la prezentarea unor informații sau situații reale, ci

și-a asumat răspunderea interpretării afirmațiilor

făcute. Sintagmele și asocierile făcute pentru a face o

caracterizare reclamantului nu au urmărit să informeze, ci să

inducă în cunoștința publicului elementele necesare compromiterii

imaginii reclamantului. Negativizarea imaginii reclamantului rezultă din

asocierea sa cu teme considerate de public drept "vulnerabile", de

mare risc imagologic (Hilter, naziști, închisoare, Securitate,

premeditare).

Î

ntr-adevăr pârâta beneficiază de dreptul la liberă

exprimare, drept fundamental garantat constituțional în

societățile democratice, însă protecția de care se

bucură acest drept nu este una absolută. Atât Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, cât și Constituția României, recunosc și

garantează acest drept la liberă exprimare, subliniind că

exercitarea acestui drept nu trebuie să prejudicieze demnitatea, onoarea,

viața particulară a persoanei, precum și dreptul la imagine a

acesteia. Or, prin declarațiile făcute pârâta a depășit

tocmai aceste limite impuse de Convenție, afectând grav dreptul la imagine

al reclamantului, prejudiciindu-i demnitatea, onoarea și prestigiul.

Pârâta nu a urmărit niciun interes legitim, ci doar a intenționat

șicanarea reclamantului. Prin afirmațiile făcute, pârâta a emis

judecăți de valoare, de natura sa aducă atingere

demnității, reputației și prestigiului reclamantului.

Concluzia care se trage în

această privință nu poate fi decât intenția de

defăimare și denigrare a reclamantului prin exprimarea de către

pârâtă a unei poziții publice, prin prezentarea reclamantului într-o

manieră negativă și nereală, prin imputări, acuze

grave și aprecieri vădit tendențioase.

Declarațiile publice

ale pârâtei au afectat, în egală măsură, prestigiul profesional,

reputația, imaginea în fața rudelor, prietenilor, colaboratorilor, partenerilor

de afaceri etc.

Fapta de a defăima

și denigra pe reclamant, prin afirmațiile făcute în fața

ziariștilor și a televiziunilor, afirmații ce au fost preluate

pe toate canalele media, prin prezentarea imaginii acestuia într-o manieră

negativă și nereală, prin imputări și acuze grave

și aprecieri vădit tendențioase reprezintă, din punct de

vedere juridic, o faptă ilicită. În ceea ce privește fapta

ilicită, acesta este reprezentată de toate declarațiile

făcute de pârâtă în cursul anilor 2008-2011.

Prin afirmații false,

denigratoare și neargumentate prin informații reale, pârâta a

încălcat toate normele care apară drepturile și interesele

legitime ale persoanelor împotriva abuzurilor săvârșite prin

depășirea limitelor libertății de exprimare: norme constituționale

(art.

30

alin. (6)

din Constituția României); norme civile (art.

998-999

C. civ.; art.

54

din Decretul nr.

31/1954

privind persoanele fizice

și juridice); norme europene (art.

10

alin. (

2)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului),

ajungându-se astfel în situația de a oferi un exemplu clar de abuz al

dreptului la liberă exprimare, prin depășirea limitelor sale,

trasate de normele sus-menționate.

În privința prejudiciului moral, de imagine

suferit de către reclamant este reprezentat de deteriorarea

reputației, a imaginii sale, ca urmare a decla

rațiilor făcute de pârâtă atât în cadrul

unor emisiuni sau interviuri acordate unor posturi de televiziune, cât și

cu ocazia interviurilor acordate unor cotidiane.

Regula generală este aceea că

reclamantul trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor

angajării răspunderii civile delictuale, deci implicit și dovada

prejudiciului suferit.

În

acest

sens, instanța supremă a decis că

"sancționarea prin lege a unor fapte antisociale

de natura celor săvârșite în speță instituie implicit o

prezumție conform căreia cel a cărui onoare sau demnitate a fost

supusă, pe nedrept, oprobriului public, a suferit un prejudiciu de ordin

moral (Decizia Curții Supreme de Justiție nr. 62 din 10 ianuarie 2001).

În același sens, doctrina apreciază

că

"dat fiind

caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă este

practic imposibilă. (...). Prejudiciul moral nu se obiectivează ca

atare în elemente materiale, aparținând lumii fizice, susceptibile de a fi

probate. În schimb, pe baza legilor științelor sociale, psihologia

și sociologia mai ales, nu va fi dificil să se demonstreze că,

în cele mai multe dintre cazuri, actele de defăimare determină o

lezare a demnității umane și o deteriorare a percepției

celorlalți asupra persoanei defăimate, cu consecințe privind

statutul său social. Aceste efecte sunt statistic normale. Or, dreptul

prezumă normalul. Celui ce invocă o situație de excepție,

de abatere de la normal/ii revine sarcina să o demonstreze."

(Răzvan

Dincă, Pandectele Române, nr. 4/2001).

În consecință, prejudiciul

de imagine

suportat de

către r

eclamant

este

prezumat implicit

de caracterul ilicit

al defăimării și de aplicarea principiului reparării

acestui prejudiciu, proba sa directă fiind imposibilă. Rezultă

astfel

caracterul actual,

direct și cert

,

al

prejudiciului cauzat reclamantului.

Potrivit art. 18 teza finală din H.G. nr.

32/1994 prin care a fost adoptată rezoluția nr. 1003 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei „impactul informației asupra opiniei

publice ține de domeniul evidenței", se naște

prezumția că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, de imagine,

ca urmare a difuzării pe anumite posturi de televiziune și ca urmare

a publicării unor articole în ziare de largă circulație (D., C.)

a afirmațiilor făcute de pârâtă.

Prejudiciul moral cauzat reclamantului

rezultă implicit și a luat naștere odată cu acordarea

interviurilor de către pârâtă unor posturi de televiziune cu o

audiență foarte mare și unor ziare de largă circulație,

cu depășirea limitelor impuse de art. 30 alin. (6) din

Constituția României. Instanța trebuie să aibă în vedere

faptul că oricărei persoane îi este garantat dreptul la protejarea

propriei imagini și, cum reclamantul deține o poziție

importantă în cadrul instituțiilor publice, fiind senator al

României, precum și în rândul oamenilor politici din țară, fiind

membru marcant al acestora, orice considerații în legătură cu

persoana sa, care dacă ar fi adevărate ar atrage oprobriul public,

sunt de natură a-i crea un prejudiciu de imagine ce trebuie reparat.

Dimens

iunea

prejudiciului moral este stabilită luându-se în considerare calitatea de

senator, de reprezentant al cetățenilor, calitatea de rudă a

pârâtei

,

care

prin exprimarea unei poziții publice exercită o influență

considerabilă asupra unui număr mare de potențiali receptori,

gravitatea afirmațiilor.

În

ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită

și prejudiciul moral

rezultă implicit din mecanismul prezumției

dezvoltat anterior, în sensul că existența prejudiciului moral

rezultă din chiar săvârșirea faptei ilicite de defăimare

și denigrare prin afirmațiile făcute în public și prin

difuzarea acestor afirmații în cadrul unor posturi publice de televiziune

și în cuprinsul unor ziare de largă circulație.

Legătura de cauzalitate dintre fapta

ilicită și prejudiciu este dovedită, prejudiciul moral cauzat

fiind efectul imediat al aducerii la cunoștința publică a

afirmațiilor făcute de pârâtă, afirmații conținând

susțineri nedovedite cu privire la activitățile reclamantului.

Cu privire la vinovăția pârâtei aceasta

este

determinată prin raportarea comportamentului acesteia

- în

speță afirmațiile neadevărate și vădit

tendențioase făcute în public -

la comportamentul model al unei persoane abstracte, luate ca termen de

comparație

- în speță modelul cetățeanului,

astfel cum este el trasat de normele constituționale și civile

interne și intern

aționale,

care impun limite clare ale libertății sale de opinie și

exprimare.

Î

ncălcarea

normelor menționate anterior demonstrează vinovăția p

ârâtei,

întrucât

nemo censentur

ignorare legem,

iar pe de altă parte

autorul faptei ilicite răspunde pentru culpa cea mai

ușoară. Or, prin declarațiile făcute este evident că pârâta

a urmărit prejudicierea imaginii reclamantului, și nu doar exercitarea

dreptului la liberă exprimare în limitele prevăzute de

dispozițiile legale interne și internaționale.

În consecință,

vinovăția pârâtei rezultă din elementele materiale ale faptei

ilicite, din încălcarea cu rea-credință a normelor care

trasează drepturile și obligațiile recunoscute oricărei

persoane.

În drept au fost invocate

dispozițiile

art. 998, art. 999 C.

civ. de la 1864, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite, art.

112 C. proc. civ., art. 54 din Decretul nr. 34/1954, precum și celelalte dispoziții

legale menționate prin cerere de chemare în judecată.

Pârâta B. a formulat întâmpinare prin care a

invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române.

În motivare a arătat că este cetățean

german iar aspectele invocate de reclamant nu s-au petrecut pe teritoriul României,

astfel că sunt competente instanțele germane.

Totodată a invocat excepția

necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București având

în vedere cuantumul sumelor pretinse de reclamant.

Pe fond a solicitat respingerea cererii

reclamantului, arătând că din anii 1973 acesta a dat informații

false despre familia sa către securitate. Se arată că timp de

mai mulți ani a fost în procese alături de reclamant care, a încercat

în mod viclean să o determine în depunerea unor declarații neadevărate,

însă cum actele doveditoare au fost puse la dispoziția sa de G.

și T., a reușit să dovedească că reclamantul a

colaborat cu securitatea. Este lipsit de orice logică că reclamantul

să pretindă daune morale de la victime.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare

prin care a solicitat respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor

române și admiterea excepției necompetenței materiale.

În motivare se arătat că în raport

cu data săvârșirii faptelor sunt aplicabile disp. din Legea nr. 105/1993,

fiind vorba de raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate având în vedere

calitatea de cetățean german a pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 11505 din 19

iunie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București

în Dosarul civil nr. x/299/2011 a fost admisă excepția necompetenței

materiale a Judecătoriei sectorului 1 București și a fost

declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția civilă.

Cauza

a fost înregistrată la data de 11 iulie 2012 pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă, sub nr. x7/3/2012.

La

data de 15 martie 2013, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională,

invocând incidența în cauză a dispozițiilor N.C.C.

intrat în

vigoare în luna octombrie a anului 2011 respectiv art. 1349

și

următoarele, iar nu vechile dispoziții

ale art. 998-999 și următoarele din vechiul C. civ.

Pe fondul

cauzei

, s-a arătat

că nu sunt întrunite

condițiile prevăzute de lege.

În noua

reglementare, în analiza răspunderii civile pentru presupusul prejudiciu

de imagine adus reclamantului, trebuie analizată în primul rând conduita

acestuia, care avea obligația respectării normelor generale de

comportament în societate - respectiv aceea de a se comporta cu demnitate

și de a refuza să își toarne familia la Securitate, întrucât

potrivit disp. art. 1352 C. civ. dacă prejudiciul se datorează faptei

victimei sau terțului, acestea "înlătura răspunderea chiar

dacă nu are caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale

cazului fortuit", iar aceste prevederi se coroborează cu cele ale art.

1371 C. civ., privind vinovăția comună și pluralitatea de

cauze ce prevăd că „în cazul în care victima a contribuit cu

intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului

sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă,

cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de

prejudiciu pe care a pricinuit-o."

Prevederile art. 10 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, au dat,

potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene, o serie de

elemente concrete, cum ar fi: calitatea autorului discursului incriminat

(ziarist, politician, funcționar public, etc.), tipul discursului (vizând

domeniul politic, comercial, artistic, religios), persoana lezată

(politician, funcționar public, persoană privată), mijlocul prin

care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia (presa scrisă,

televiziune, expoziții publice, proiectări de filme), locul unde a

fost ținut discursul și publicul căruia îi este adresat și

s-a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire

la chestiunile ce prezintă un interes public.

În acest context, Curtea a afirmat că libertatea presei îi

pune la dispoziția opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace

pentru a cunoaște și judeca ideile și atitudinile

personalităților publice (politicieni, etc.) și tocmai de aceea

limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unor astfel de

persoane publice, decât a unui individ obișnuit. Spre deosebire de acesta

din urmă, persoana care a dobândit

statutul de persoană

publică se expune în mod inevitabil și

conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale,

atât din partea ziariștilor, cât și a masei cetățenilor. Ei

trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță

(cauza Lingers vs. Austria).

Evident, în situația în care reclamantul își

menține poziția privind presupusa atingere adusă imaginii ale

publice prin intermediul presei, potrivit disp. art. 1373 C. civ., acesta are

obligația de a demonstra în plus existența și identitatea

prepușilor, existența raportului de prepușenie, scopul și

funcțiile încredințate de comitent, temeiul în care a fost exercitat

direcția, supravegherea și controlul prepușilor precum și

scopul, respectiv interesul în favoarea persoanei căreia s-au îndeplinit

activitățile prejudicioase.

Chiar și din perspectiva vechii reglementări în materia

răspunderii civile delictuale, nu sunt îndeplinite în cauză

condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile

delictuale și anume: existența faptei ilicite, prejudiciul,

vinovăția, precum și legătura de cauzalitate dintre fapta

ilicită și prejudiciul produs.

În ceea ce privește fapta ilicită, instanța trebuie

să aibă în vedere că prin această noțiune se

înțelege orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului

obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând altei

persoane. În speță, nu s-a dovedit prin nici un mijloc de probă

afirmația reclamantului privind existența unui prejudiciu de imagine

adusa acestuia. Mai mult, instanța trebuie să verifice dacă,

printr-o acțiune, respectiv inacțiune a reclamantei, a fost cauzat un

prejudiciu real, concret și cuantificabil, reclamantului, care să

schimbe fundamental percepția opiniei publice asupra acestuia - raportat

la momentul anterior pretinsului act prejudicios. În condițiile în care în

acțiune se face referire despre acțiunea prejudicioasă prin

intermediul altor persoane (fizice sau juridice, organe de presă, autori

de articole media, etc.), temeiul de drept al cererii de chemare în

judecată este greșit întrucât ar fi trebuit identificate și

chemate în judecată persoanele interpuse, prin intermediul cărora a

fost săvârșit presupusul act prejudicios, fiind necesară

demonstra

rea

legăturii de cauzalitate între reclamantă

și respectivele persoane.

Dacă reclamantul s-a simțit lezat de răspândirea

prin intermediul mass-media a unor informații cu privire la persoana sa,

acesta avea posibilitatea, potrivit legii, să solicite un drept la

replică organelor de presă ce au difuzat fie emisiunile respective,

fie ziarelor ce au publicat articolele pretins calomnioase la adresa sa,

urmărind astfel repararea reală și imediată a presupuse

atingeri adusă imaginii sale publice.

În realitate, reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu de

imagine, întrucât aspectele relatate privind turnătoriile reclamantului

erau binecunoscute și anterior aparițiilor în presă - publicului

din România, acesta fiind binecunoscut încă din 1990 pentru activitatea sa

de turnător și lucrător în solda Securității,

percepția publică asupra persoanei dumnealui fiind cea a unei

persoane dubioase, despre care presa a relatat în nenumărate rânduri

că a făcut avere din devalizarea conturilor din străinătate

ale dictatorului Nicolae Ceaușescu, ca lucrător de Securitate în

străinătate. De fapt, scopul real al acțiunii reclamantului îl

constituie - nu repararea unui prejudiciu de imagine inexistent - ci pedepsirea

pârâtei pentru intervențiile formulate în procesele pe care reclamantul le

are cu G., procese în care petentul A. încearcă să răstoarne

concluziile G. și să obțină dovada că nu a fost

colaborator sau lucrător al Securității.

Potrivit Rezoluției Curții Europene a Drepturilor Omului

nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică, art. 3 „Știrile sunt

informații, adică fapte și date, în timp ce opiniile

exprimă gânduri, idei, convingeri sau judecăți de valoare ale

mijloacelor de informare în masa, editorilor sau ziariștilor."

Reclamantul cunoștea foarte bine faptul că potrivit art.

2 pct. 1 lit. a) din Decizia nr. 114/2002 a Consiliului Național al

Audiovizualului, „dreptul la replică nu poate fi solicitat pentru

judecăți de valoare." Nu este în spiritul și litera legii

obligarea la publicarea unei sentințe judecătorești doar pe

motivul expunerii publice a unor fapte reale ale reclamantului atâta vreme cât:

aceste activități ale reclamantului - situate la limita

infracționalității (și uneori chiar dincolo de ea) - sunt

de notorietate publică, fapt dovedit și cu articole din presă,

ale altor publicații, publicate anterior momentului aparițiilor publice

ce fac obiectul prezentei cauze. Articolele publicate au un caracter mixt,

informativ și totodată de opinie în raport cu informațiile

conținute.

In acest sens, instanța de fond ar trebui să aibă

în vedere dispozițiile art. 14 din Legea nr. 3/1974, care prevede în mod

expres că „presa are datoria de a interveni în spirit critic, militant,

pentru înlăturarea neajunsurilor și stărilor de lucruri negative

din orice domeniu de activitate, de a combate manifestările cu caracter

antisocial, abaterile de la normele eticii și echității de a

dezvălui fenomenele dăunătoare societății. și de

a acționa pentru înlăturarea lor".

Potrivit art. 72 alin (3), „Nu se consideră a aduce lezare

critica obiectivă, principială și constructivă,

exercitată prin presă, în realizarea funcțiilor sale

social-politice."

Ori, în cauză nici această condiție nu a fost

îndeplinită. Potrivit legii, condiția vinovăției pentru

producerea daunei trebuie demonstrată sub una dintre formele ei.

Din nici un document aflat la dosar nu rezultă existența

unui raport de cauzalitate și rezultatul prejudicios în temeiul

căruia se solicită atragerea răspunderii mele delictuale.

Pe

cale de consecință, sunt nedovedite și lipsite de interesul de a

fi analizate în cauză și celelalte condiții cumulative prev. de art.

998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Prin

cererea reconvențională a solicitat obligarea reclamantului A. la

plata către pârâta reclamantă a sumei de 1 (un leu) cu titlu de daune

morale (simbolice) pentru prejudiciul moral provocat atât prin introducerea

acțiunii cât și prin aparițiile în presă și

declarațiile publice făcute cu privire la persoana sa.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 115-117 C. proc.

civ., art. 1357 și următoarele C. civ.

Reclamantul

a formulat întâmpinare la cererea reconvenționala, prin care a solicitat

respingerea acesteia ca neîntemeiata.

În

ceea ce privește legislația aplicabilă s-a arătat că

faptele ilicite ale pârâtei au fost săvârșite anterior datei de 01

noiembrie 2011, astfel că sunt aplicabile disp. din vechiul C. civ.

În

ședința publică din data de 10 mai 2013, pârâta prin apărător

a renunțat la susținerea excepției necompetenței generale a

instanțelor naționale.

Prin

cererea înregistrată la data de 29 august 2013, pârâta a renunțat la

cererea reconvențională formulată.

În ședința publică din data de 29 noiembrie 2013, instanța

a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri și înregistrarea

audio-video și a prorogat discutarea probei cu interogatoriul pârâtei.

La cererea reclamantului, având în vedere demersurile efectuate de

acesta a dispus emiterea unor adrese către M., N. și L., SC O. SA

pentru a pune la dispoziția instanței emisiunea L. din 08 iunie 2011.

Au

fost depuse relații de la N. prin care au învederat că nu sunt în posesia

înregistrării emisiunii solicitate, iar instanța a respins emiterea

unei adrese către K.

Reclamantul

nu a mai solicitat administrarea probei cu interogatoriul pârâtei, proba ce

fusese prorogată.

Prin

sentința civilă nr. 473 din 04 aprilie 2014, Tribunalul

București, secția a III-a civilă,

a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a

sumei de 9.210,1 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța de fond a

reținut, referitor la aplicarea legii civile în timp, că de la data

de 01 octombrie 2011, sunt aplicabile dispozițiile N.C.C., normele

tranzitorii fiind inserate în art. 6 din acest cod.

Potrivit

disp. art. 6 (2) N.C.C. - Actele și faptele juridice încheiate ori,

după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a

legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea

în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori

producerii lor.

(5)

Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor

încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după

intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute

după intrarea sa în vigoare.

(6)

Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor

viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în

vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din

căsătorie, filiație, adopție și obligația

legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul

general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă

aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a

legii noi.

Potrivit

art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

privind C. civ., actele și faptele juridice încheiate ori, după caz,

săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot

genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la

data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Prin

urmare, față de aceste dispoziții, tribunalul a reținut că

pretinsele fapte au fost săvârșite anterior intrării în vigoare

a N.C.C., astfel că sunt aplicabile disp. din C. vechi.

În

ceea ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii

delictuale, tribunalul a reținut că pentru a fi antrenată

răspunderea civilă delictuală în sarcina unei persoane, este

necesar a fi îndeplinite mai multe cerințe: existența unei fapte

ilicite, existența unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între

faptă și prejudiciu și a vinovăției celui care a

determinat prejudiciul.

Având

în vedere că potrivit art. 20 din Constituția României legile interne

vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la

care România face parte, trebuie avută în vedere jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când se analizează

condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale amintite mai

sus.

Procedând

la analiza primei condiții, instanța a reținut că fapta

ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este

definită ca fiind orice faptă a omului prin care, încălcându-se

normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv

aparținând unei persoane.

Caracterul

ilicit al faptei trebuie analizat având în vedere obligațiile statornicite

în Codul deontologic al jurnalistului potrivit căruia jurnaliștii au

datoria să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea

dreptului publicului de a fi informat (art. 1.1.), să caute, să respecte

și să comunice faptele - așa cum acestea pot fi cunoscute prin

verificări rezonabile - în virtutea dreptului publicului de a fi informat

(art. 1.2.), să exprime opinii pe o bază factuală (art. 1.3.),

să semnaleze neglijența, injustiția și abuzul de orice fel

(art. 1.4.). În demersul său de a informa publicul, jurnalistul este dator

să reflecte societatea în ansamblul și diversitatea ei, acordând

acces în presă și opiniilor minoritare și individuale, publicul

având dreptul să cunoască nu numai informațiile și ideile

primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, dar

și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează (art.

1.5) - art. 1.

De

asemenea, trebuie luat în considerare și dreptul personal nepatrimonial,

respectiv libertatea de exprimare garantată de art. 30 din Constituție,

precum și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Art. 10

din Convenție prevede că orice persoană are dreptul la

libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și

libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără

amestecul autorităților publice și fără a ține

seama de frontiere.

Importanța

dreptului ocrotit de art. 10 din Convenție a fost subliniată pentru

prima oară în cauza Handyside împotriva Regatului Unit, arătându-se

că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale

ale unei societăți democratice și sub rezerva parag. 2

acoperă nu numai informațiile și ideile care sunt primite

favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe

acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau

un anumit segment al populației.

Însă

în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

dreptul garantat de art. 10 nu este unul absolut, parag. 2 al aceluiași

articol permițând restrângerea exercitării acestuia în măsura în

care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva

anumitor valori printre care și protecția reputației sau a

drepturilor altora, fiind necesar să se realizeze un just echilibru între

protecția dreptului la libera exprimare și dreptul la reputație

al persoanei vizate, drept protejat de art. 8 din Convenție ca fiind un

element al vieții private. Orice restricție adusă

libertății de exprimare trebuie să fie prevăzută de

legea internă, să urmărească unul din scopurile legitime enumerate

de paragraful 2 din acest articol și să fie necesară, într-o

societate democratică, pentru atingerea acelor scopuri.

Conform

jurisprudenței Curții europene, pentru a rezolva o cauză

concretă, trebuie luate în considerare și alte elemente, legate de

exemplu de calitatea specifică pe care o are autorul discursului, tipul

discursului (domeniul vizat de acesta), persoana lezată (om politic,

funcționar public, magistrat, persoană privată), posibilitatea

de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul

și impactul acestuia, locul unde a fost ținut discursul, precum

și publicul țintă căruia îi era adresat acesta (Castells c.

Spaniei, Murphy c. Irlandei, Constantinescu c. României). Aceasta pentru

că libertatea de exprimare are o întindere variabilă, în funcție

de conținutul mesajului transmis de titularul dreptului, precum și de

valoarea legitimă pe care statul o invocă pentru a justifica

necesitatea unei ingerințe.

De

asemenea, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare apără

toate categoriile de informații obiective, pluraliste și toate

creațiile și ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau

finalitatea acestora, astfel că, se include în sfera protecției art. 10

cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul suportului tipărit, al

radioului, televiziunii, cinematografiei etc. (cauza Groppera Radio AG c.

Elveției).

Tribunalul

a reținut că potrivit art. 10 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a

protocoalelor adiționale la această convenție, ratificată

de România prin Legea nr. 30/1994: „1. Orice persoană are dreptul la

libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea

de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul

autorităților publice și fără a tine seama de

frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supună societățile

de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de

autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri

și responsabilități poate fi supusa unor formalități, condiții,

restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie masuri

necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională,

integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea

ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății

sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru

a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a

garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Conform

art. 30 din Constituția României :”libertatea de exprimare nu poate

prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și

nici dreptul la propria imagine, răspunderea civilă pentru informația

sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine

editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării

artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau

de televiziune, în condițiile legii.”

Sub

un prim aspect, tribunalul a reținut că pretinsele fapte ilicite săvârșite

de către pârâtă nu au fost probate de reclamant în condițiile

prev. de art. 1169 C. civ., având în vedere că sarcina probei îi incumba, decât

parțial prin înscrisurile depuse la dosar (filele 91-143) reprezentând

extrase de pe sit-ul P. și transcriptul emisiunii L. din 8 iunie.

Pe

de altă parte, chiar dacă ar fi considerate dovedite aceste afirmații,

pe care reclamantul pretinde că pârâta le-a făcut în cadrul unor

emisiuni televizate și ziare, tribunalul apreciază că acestea nu

îmbrăca caracterul unor fapte ilicite.

Astfel,

reclamantul a învederat că următoarele declarații i-au produs o

lezare a imaginii publice, respectiv declarația

dată de

pârâtă pentru postul de televiziune I. la data de 10 martie 2011 când

aceasta a afirmat: "Îl compar, dacă vreți să mă

înțelegeți foarte bine, cu personajele din vremea lui J. În societate

arătau că sunt umani, dar el nu a fost uman. Și

părinții mi i-a băgat în pușcărie, știe foarte

bine, și foarte multe lucruri murdare le-a făcut. Așa că eu

nu înțeleg cum aveți atât curaj să țineți în politica

dvs. care vă duce spre democrație asemenea oameni. Cei care au avut

bun simț s-au retras, el nu are bun simț".

Ulterior

acestor declarații, în cadrul emisiunii L. din data de 08 iunie 2011, de

pe postul de televiziune K., pârâta a făcut o serie de declarații,

respectiv:

„Am

spus dacă cineva se poartă în stilul acesta și

minimalizează familia, familia e nucleu unei națiuni, dacă

stăm să ne gândim, deci minimalizează și națiunea, în

fața acestor domni (n.n. Reclamantul și dl. avocat R.) eu gândesc nu

mai există niciun fel de respect față de popor, față

de relațiile de familie, niciun fel de respect față de

justiție. Ei încearcă cu orice tertip să iasă ca uleiul la

suprafață printr-o portiță, știți?"

„B.:

Și el și amenință că merge la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului să-și obțină drepturile. Eu întreb care drepturi le

vrea el la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de fapt? De ce se duce?

Drepturile lui de om. Care sunt drepturile lui de om? Poate noi nu avem

drepturi, noi, toți aici. Noi numai avem drepturi în fața lor (n.n.

reclamantului). Ei au cele mai mari drepturi, nu? Să nu spun, de

moguliadă, drepturi de;

Realizatorul

emisiunii L.: Nu. Știți ce se întâmplă? Omul este supărat

că el a trăit greu și pe vremea lui Ceaușescu și

după.

B.:

Foarte greu, da.

S.:

Deci, pe vremea lui Ceaușescu, dacă este să afle românii, cei

care sunt de față și bineînțeles.

B.:

Din proces, da.

S.:

Atunci, când alții nu aveau nici măcar ce mânca și se

spălau, că noi știm, noi am fost în Germania, din fericire, am

reușit să trăim acolo, domnul A. avea apă caldă

curentă și avea gaze la toate sobele. Deci, nu a suferit nici de

foame, nici de frig și nici de spațiu.

Realizatorul

emisiunii L.: Bun, întrebare ?

B.:

'80 - '81 în proces, sunt documentele respective. Dânsul avea venitul personal

de două milioane de dolari. Dumneavoastră aveți salariu de

500-600 lei.

S.:

A reușit să facă o economie sau să pună un capital de

o parte de două milioane, Vreau să vă întreb.

B.:

Asta nu e o recompensă pentru ce a făcut?";

„Părinții

mei au fost arestați pentru 100 de coroane pe care sora mea le-a

lăsat. De domnul A. au fost arestați";„Ne interesează numai

conduita față de familie, care e foarte, foarte importantă,

știți, dacă începem așa să ne fugărim și

să ne canibalăm numai pentru faptul că trebuie să ajungem

neapărat într-un partid sau că trebuie să ajungem să

obținem un post, atunci înseamnă că numai există o

civilizație, scuzați-mă";

„Cred

că bogăția este demnitatea. Să știți, se poate

trăi cu foarte puțin, se poate trăi și cu foarte mult, dar

devine om în lăcomie. Asta este toată povestea."

„Tata

mi-a zis că-i o lichea" - C. din data de 24 iunie 2011.

Tribunalul

a reținut ca a

rt. 30 din Constituția

României interpretat în lumina art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului (art. 20 alin. (1) din Constituție) apără nu numai

afirmațiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu-zise, ci

și discutarea oricăror subiecte care interesează opinia

publică în general sau un segment al acesteia (Curtea Europeană a Drepturișor

Omului, cauza Thor Thorgeirson c. Islandei, hotărârea din 25 iunie 1992).

Analizând cuprinsul acestor afirmații, tribunalul a apreciat că în

esență acestea au vizat chestiuni de interes general relative la

aspecte ale vieții politice românești referitoare la calitatea

reclamantului de senator și membru fondator al Partidului Conservator, din

moment ce aceasta a învederat că:

“nu înțeleg cum aveți

atât curaj să țineți în politica dvs. care vă duce spre

democrație asemenea oameni. Cei care au avut bun simț s-au retras, el

nu are bun simț”

. Mai mult decât atât,

chiar reclamantul în justificarea prejudiciului produs invoca calitatea sa de

senator, reprezentant al oamenilor în structurile de putere ale statului.

Art. 10 alin. (2) al Convenției lasă foarte puțin

loc restricțiilor care vizează

discursul

politic sau

dezbaterile

asupra unor chestiuni de interes general

(

Lingens c. Austriei

,

Castells c. Spaniei

,

Thorgeir Thorgeirson c. Islandei

). Dacă

există un drept al publicului să fie informat, drept esențial într-o

societate democratică, care, în circumstanțe particulare, poate chiar

să privească aspecte ale vieții private a unor persoane publice,

mai ales când este vorba despre personalități politice, publicații

care au ca singur obiect să satisfacă curiozitatea unui anumit public

asupra detaliilor vieții private unei persoane, indiferent care i-ar fi

notorietatea, nu ar putea fi considerate că ar contribui la o oarecare

dezbatere de interes general pentru societate

(

Leempoel

& S.A. ED. Cine Revue c. Belgiei

).

Este fundamental, într-o societate democratică, să fie

protejată desfășurarea liberă a

dezbaterilor politice

. Curtea acordă cea

mai mare importanță libertății de exprimare în contextul

dezbaterii politice și consideră că nu s-ar putea aduce restricții

unui discurs politic fără motive imperioase. A permite restrângerea

libertății de exprimare în domeniul discursului politic într-un caz

sau altul ar afecta, fără îndoială, respectarea libertății

de exprimare în general în statul vizat (

Brasilier c. Frantei; Feldek c. Slovaciei

).

În evaluarea proporționalității unei ingerințe

în exercitarea libertății de exprimare trebuie să se distingă

cu grijă între

fapte și judecăți

de valoare,

în funcție de

această evaluare depinzând și întinderea marjei criticii asupra discursului

atunci când acesta vine în conflict cu dreptul la onoare sau reputație al

altuia, precum în cazul de față.

Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită,

ultimele nu se pretează la o demonstrație a exactității lor

(

De Haes et Gijsels c. Belgiei

).

Pentru judecățile de valoare, obligația

de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit și aduce atingere libertății

de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 (

Jerusalem c.

Austriei; Brasilier c. Frantei

). Curtea a acceptat că

necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele

ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele

specifice (

Feldek

c. Slovacie

i). Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecații

de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt

deja cunoscute de public (

Feldek c. Slovaciei;

Standard Verlags GMBH și Krawagna-Pfeifer c. Austriei

).

Desigur, atunci când este vorba despre alegații cu privire la

comportamentul unui terț, poate fi uneori dificil să se distingă

între imputarea unor fapte și judecăți de valoare. Nu este mai puțin

adevărat că chiar și o judecată de valoare se poate dovedi

excesivă dacă este totalmente lipsită de bază factuală

(

Jerusalem c. Austriei

;

Cumpăna și Mazare c. României

). (În

cauza

Brasilier c. Frantei

,

Curtea a considerat că există o bază factuală care să

justifice o judecată de valoare în situația în care existau cercetări

penale împotriva unei persoane, chiar dacă acestea nu s-au concretizat într-o

condamnare penală: „Chiar dacă, ținând seama de prezumția

de nevinovăție garantată de art. 6 § 2 al Convenției, o

persoană cercetată penal nu ar putea fi considerată

culpabilă, baza factuală nu era inexistentă în cauză (…)”. Atunci

când o declarație echivalează cu o judecata de valoare, proporționalitatea

ingerinței depinde de existenta sau inexistenta unei baze factuale pentru declarația

incriminată deoarece chiar și o judecată de valoare se poate

dovedi excesivă atunci când este total lipsită de orice bază

factuală (

Brasilier c. Frantei, Paturel c. Frantei

). Curtea a

recunoscut că o distorsionare a realității, operată cu rea-credința,

poate uneori să depășească limitele criticii acceptabile: o

afirmație veridica poate fi dublata de remarci suplimentare, de judecăți

de valoare, de supoziții, ori de insinuări susceptibile sa creeze o

imagine eronata în ochii publicului (

Vides Aizsardzbas Klubs c. Letoniei

).

În primul rând tribunalul a reținut că afirmațiile

pârâtei nu reprezintă situații factuale, ci veritabile “judecăți

de valoare”.

Mai

mult decât atât, tribunalul a reținut că în funcție de

circumstanțele în care au fost făcute aceste afirmații, acestea

au la bază și o bază factuală, chiar una foarte

solidă.

Astfel, afirmația

că reclamantul este crud,

inuman,

asemenea naziștilor care erau oamenii lui J. și care au

omorât oameni

nevinovați doar pe criterii de discriminare, fiind în stare să

determine arestarea unor rude apropiate, părinții pârâtei, precum

și să desfășoare și alte treburi murdare de genul

ultimei precizate, doar în scopul de a avea o viață mai bună

și de a urca pe scara socială, are la bază notele conspirative

pe care reclamantul le-a dat fostei securități înainte de anul 1989

cu privire la pârâtă și la familia acesteia.

Instanța a reținut că prin hotărâre

judecătorească, rămasă definitivă și irevocabilă,

respectiv Decizia nr. 1465 din 10 martie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, a fost stabilită calitatea

reclamantului de colaborator al fostei securități, fiind menținută

sentința civilă nr. 671 din 05 februarie 2010 a Curții de Apel București

prin care s-a reținut ca acesta a făcut poliție politică.

De asemenea aceste aspecte au fost relevate

în toată mass-media de la acea vreme, atât scris cât și audio-video,

astfel că aceste aspecte nu mai reprezintă un element de noutate,

fiind chiar de notorietate activitatea de poliție politică a

reclamantului înainte de anul 1990.

Totodată

instanța a reținut că limbajul folosit de către pârâtă,

așa cum a învederat reclamantul în acțiune, nu este unul licențios,

vexatoriu și nu prezintă exagerări în raport cu situația de

fapt pe care aceasta a constatat-o după ce a studiat arhivele G. și T.,

cu privire la delațiunile formulate de către reclamant, pentru a leza

dreptul acestuia la imagine și reputație.

În

ceea ce privește limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi cu

privire la un

om politic

,

care acționează în calitatea sa de persoană publică, decât

cu privire la un simplu cetățean. Un om politic se expune inevitabil

și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale

din partea ziariștilor, a organizațiilor neguvernamentale, ca și

a masei de cetățeni, și trebuie să arate o mai mare

toleranță în această privință. El are, desigur,

dreptul la protejarea reputației sale, chiar în afara cadrului vieții

sale private, dar imperativele acestei protecții trebuie să fie puse

în balanță cu interesele liberei discutări a chestiunilor

politice, excepțiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă

(

Oberschlick

c. Austriei (nr. 1); Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi

c. Austriei

).

Astfel,

omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control

strict al faptelor și afirmațiilor sale, atât din partea

ziariștilor, cât și a masei cetățenilor, el trebuie, prin

urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță (cauza

Lingens contra Austriei).

Este,

de asemenea, de subliniat faptul că protecția conferită de art. 10,

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este acordată doar

ziariștilor, ci și altor persoane care își exprimă opiniile

prin intermediul presei, cum sunt politicienii (cauza Castells contra Spaniei).

În plus, libertatea de exprimare este foarte importantă pen