ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 820/2016

Decizia nr. 820/2016 Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01 noiembrie 2011 sub nr. x/299/2011 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta să fie obligată la plata sumei de 13.6000 euro cu titlu de daune morale; publicarea integrală a hotărârii definitive de obligare a pârâtei la plata daunelor morale, pe cheltuiala acesteia, în trei cotidiene centrale (C., D. și E.), cu cheltuieli de judecată. În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că, între reclamant și pârâtă există raporturi de rudenie, aceștia fiind veri primari.

Deși legăturile de familie dintre ei nu au fost continue, de-a lungul timpului, aceștia au fost în bune relații, totul culminând cu declarația pe proprie răspundere dată de pârâtă la data de 29 ianuarie 2007 autentificată din 29 ianuarie 2007 de Biroul Notarial F., în contextul cercetării reclamantului de către G., pentru stabilirea calității acestuia de colaborator al poliției politice comuniste prin care aceasta și-a exprimat indignarea și uimirea în legătură cu cercetarea vărului său primar. Totodată prin această declarație pârâta a explicat contextul în care reclamantul a fost nevoit să dea o declarație cu privire la circumstanțele în care a avut loc fuga pârâtei din țară în anul 1973, precum și faptul că nici ea și nici alt membru al familiei sale nu a suferit nicio repercusiune de pe urma declarațiilor făcute de reclamant.

Ulterior, cu ocazia prezentării de către G., pe parcursul cercetărilor reclamantului, a unor declarații date de acesta în fața conducerii întreprinderii la care acesta lucra în perioada 1977-1980 cu privire la fuga rudelor sale din țară, pârâta și-a schimbat radical atitudinea față de reclamant transformând totul într-o vendetă personală, în cadrul căreia a făcut numeroase declarații defăimătoare la adresa reclamantului cu ocazia declarațiilor făcute în fața ziariștilor, declarații care au fost materializate prin publicarea următoarelor articole: H. și-a îngrozit verișoara cu turnătoriile - D. din data de 09 mai 2009; Acasă la verișoara turnată de H. - D. din data de 13 mai 2009; A. a mai turnat o verișoară - D. din data de 20 iunie 2009; Verișoara turnată de A. „Tata mi-a zis că-i o lichea" - C. din data de 24 iunie 2011. Aceste declarații la adresa reclamantului au culminat cu cea dată de pârâtă pentru postul de televiziune I. la data de 10 martie 2011 când aceasta a afirmat: "îl compar, dacă vreți să mă înțelegeți foarte bine, cu personajele din vremea lui J. În societate arătau că sunt umani, dar el nu a fost uman.

Și părinții mi i-a băgat în pușcărie, știe foarte bine, și foarte multe lucruri murdare le-a făcut. Așa că eu nu înțeleg cum aveți atât curaj să țineți în politica dvs. care vă duce spre democrație asemenea oameni. Cei care au avut bun simț s-au retras, el nu are bun simț". Ulterior acestor declarații, în cadrul emisiunii L. din data de 08 iunie 2011, de pe postul de televiziune K., pârâta a făcut o serie de declarații defăimătoare la adresa reclamantului, redate conform transcriptului. Față de cele prezentate mai sus, s-a arătat că prin declarațiile neadevărate făcute în fața unor televiziuni publice, în cadrul unor emisiuni cu o audiență foarte mare și cu impact semnificativ asupra opiniei publice, sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, pentru săvârșirea unei fapte ilicite care a adus prejudicii de imagine grave prestigiului și reputației politice a reclamantului.

Demersul reclamantului este justificat de principiul reparării prejudiciilor suferite, prin acordarea unor sume de bani de natură a oferi părții vătămate o satisfacție cu caracter compensatoriu în raport cu prejudiciul suferit și, în plus, prin repararea în natură, sub forma publicării hotărârii judecătorești de sancționare a autorului defăimării. Acordarea de daune morale pentru prejudicii cauzate drepturilor personal-nepatrimoniale ocrotite de lege, prin declarații televizate, este recunoscută atât de practica instanțelor române, cât și de cea a majorității statelor europene, în virtutea funcției educativ-preventive și reparatorii a răspunderii civile delictuale. S-a arătat că sunt întrunite, cumulativ, toate condițiile acestui tip de răspundere prevăzute de art. 998-999 C. civ.: fapta ilicită; prejudiciul moral; legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral; vinovăția.

În ceea ce privește fapta ilicită s-a arătat că aceasta este reprezentată de afirmațiile speculative, neadevărate și denigratoare despre acțiunile reclamantului făcute cu ocazia diverselor interviuri acordate de pârâtă televiziunilor I. și K., precum și diverselor publicații cum ar fi ziarul D., C. Concluzia care se desprinde din lectura interviurilor acordate de pârâtă este ca pârâta încearcă din răsputeri să discrediteze public, în fața cetățenilor români, pe reclamant, răspândind ideea ca acesta este crud, inuman, asemenea naziștilor care erau oamenii lui J. și care au omorât oameni nevinovați doar pe criterii de discriminare, fiind în stare să determine arestarea unor rude apropiate, părinții pârâtei, precum și să desfășoare și alte treburi murdare de genul ultimei precizate, doar în scopul de a avea o viață mai bună și de a urca pe scara socială.

Dreptul la imagine al reclamantului este un drept subiectiv civil, protejat, a cărui încălcare necesită o reparație. Cu depășirea dreptului de exprimare a unei opinii care să aibă la bază informații reale și susținute de probe, pârâta a accentuat și a dorit să inducă în mintea celor care urmau să ia cunoștință de cele afirmate, o latură obscură, inumană, imorală a reclamantului, reprezentată de faptul că acesta a fost capabil să facă rău unor rude apropiate, ceea ce ar denota calitatea umană îndoielnică a acestuia. Reclamantului îi sunt imputate fapte murdare, capacitatea de a simula și de a se preface, de a părea altfel decât este în realitate, de a face rău propriilor rude doar în scopul satisfacerii intereselor proprii: „în societate arătau că sunt umani, dar el nu a fost uman" (declarația dată la I.); „A făcut-o premeditat.

Eu nu înțeleg că loialitatea față de țară înseamnă să-ți pârăști rudele. Eu gândesc că dânsul a făcut ce a făcut pentru interesul propriu. Treaba cu interesul propriu se vădește a fi progresul său continuu din momentul în care a început să facă aceste, să spun, aventuri" (declarația dată la data de 13 mai 2009 cu ocazia interviului acordat ziarului D.). De asemenea a fost calificat ca un personaj care împiedică democrația, fiind totodată acuzat de lipsă de bun simț pentru că nu se retrage din politică, deși reclamantul își continuă activitatea politică având în vedere susținerea din partea cetățenilor români care l-au votat, precum și a membrilor partidului politic din care face parte.

Pe de altă parte s-a încercat a se inocula în mintea publicului ideea potrivit cărei reclamantul, alături de terțe persoane care făceau parte din structurile fostei Securități, se face vinovat de toate consecințele negative ale regimului comunist (lipsa apei calde, a căldurii, a curentului electric etc.) suportate de populația României în perioada de dinainte de 1989. S-a afirmat că toate aceste lipsuri erau suportate de populația țării, în timp ce reclamantul, pentru acțiuni prin care blama cetățeni români în fața securității, a încasat sume importante de bani, respectiv 2.000.000 dolari (a se vedea în acest sens interviul acordat la emisiunea L. de la K.).

În plus față de toate aprecierile făcute la adresa reclamantului care însă nu se legau de capacitățile fizice și psihice, pârâta cu ocazia interviului acordat C. la data de 24 iunie 2011, a făcut declarații și aprecieri calomniatoare, respectiv afirmă despre reclamant că era „grăsuț și puțin bătut în cap", „lichea" (El era grăsuț și puțin bătut în cap. Părinții îi aduceau meditatori și chiar erau îngrijorați pentru felul în care se va descurca fiul lor în viață"; Femeia spune că tatăl său i-a spus în câteva rânduri „Ai grijă că e o lichea!" - C. din data de 24 iunie 2011). Toate aceste afirmații creează imaginea unui personaj dubios, inuman, cu o înclinație către "lucruri murdare", disimulare și trădarea propriilor rude.

Astfel de afirmații nu urmăresc exprimarea unei simple opinii sau informarea publicului, ci urmăresc influențarea percepției asupra imaginii reclamantului. În prezenta cauză, pârâta nu s-a rezumat la prezentarea unor informații sau situații reale, ci și-a asumat răspunderea interpretării afirmațiilor făcute. Sintagmele și asocierile făcute pentru a face o caracterizare reclamantului nu au urmărit să informeze, ci să inducă în cunoștința publicului elementele necesare compromiterii imaginii reclamantului. Negativizarea imaginii reclamantului rezultă din asocierea sa cu teme considerate de public drept "vulnerabile", de mare risc imagologic (Hilter, naziști, închisoare, Securitate, premeditare).

Î ntr-adevăr pârâta beneficiază de dreptul la liberă exprimare, drept fundamental garantat constituțional în societățile democratice, însă protecția de care se bucură acest drept nu este una absolută. Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Constituția României, recunosc și garantează acest drept la liberă exprimare, subliniind că exercitarea acestui drept nu trebuie să prejudicieze demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei, precum și dreptul la imagine a acesteia. Or, prin declarațiile făcute pârâta a depășit tocmai aceste limite impuse de Convenție, afectând grav dreptul la imagine al reclamantului, prejudiciindu-i demnitatea, onoarea și prestigiul. Pârâta nu a urmărit niciun interes legitim, ci doar a intenționat șicanarea reclamantului.

Prin afirmațiile făcute, pârâta a emis judecăți de valoare, de natura sa aducă atingere demnității, reputației și prestigiului reclamantului. Concluzia care se trage în această privință nu poate fi decât intenția de defăimare și denigrare a reclamantului prin exprimarea de către pârâtă a unei poziții publice, prin prezentarea reclamantului într-o manieră negativă și nereală, prin imputări, acuze grave și aprecieri vădit tendențioase. Declarațiile publice ale pârâtei au afectat, în egală măsură, prestigiul profesional, reputația, imaginea în fața rudelor, prietenilor, colaboratorilor, partenerilor de afaceri etc. Fapta de a defăima și denigra pe reclamant, prin afirmațiile făcute în fața ziariștilor și a televiziunilor, afirmații ce au fost preluate pe toate canalele media, prin prezentarea imaginii acestuia într-o manieră negativă și nereală, prin imputări și acuze grave și aprecieri vădit tendențioase reprezintă, din punct de vedere juridic, o faptă ilicită.

În ceea ce privește fapta ilicită, acesta este reprezentată de toate declarațiile făcute de pârâtă în cursul anilor 2008-2011. Prin afirmații false, denigratoare și neargumentate prin informații reale, pârâta a încălcat toate normele care apară drepturile și interesele legitime ale persoanelor împotriva abuzurilor săvârșite prin depășirea limitelor libertății de exprimare: norme constituționale (art. 30 alin. (6) din Constituția României); norme civile (art. 998-999 C. civ.; art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice); norme europene (art. 10 alin. ( 2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), ajungându-se astfel în situația de a oferi un exemplu clar de abuz al dreptului la liberă exprimare, prin depășirea limitelor sale, trasate de normele sus-menționate.

În privința prejudiciului moral, de imagine suferit de către reclamant este reprezentat de deteriorarea reputației, a imaginii sale, ca urmare a decla rațiilor făcute de pârâtă atât în cadrul unor emisiuni sau interviuri acordate unor posturi de televiziune, cât și cu ocazia interviurilor acordate unor cotidiane. Regula generală este aceea că reclamantul trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, deci implicit și dovada prejudiciului suferit.

În acest sens, instanța supremă a decis că "sancționarea prin lege a unor fapte antisociale de natura celor săvârșite în speță instituie implicit o prezumție conform căreia cel a cărui onoare sau demnitate a fost supusă, pe nedrept, oprobriului public, a suferit un prejudiciu de ordin moral (Decizia Curții Supreme de Justiție nr. 62 din 10 ianuarie 2001). În același sens, doctrina apreciază că "dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă este practic imposibilă. (...). Prejudiciul moral nu se obiectivează ca atare în elemente materiale, aparținând lumii fizice, susceptibile de a fi probate. În schimb, pe baza legilor științelor sociale, psihologia și sociologia mai ales, nu va fi dificil să se demonstreze că, în cele mai multe dintre cazuri, actele de defăimare determină o lezare a demnității umane și o deteriorare a percepției celorlalți asupra persoanei defăimate, cu consecințe privind statutul său social.

Aceste efecte sunt statistic normale. Or, dreptul prezumă normalul. Celui ce invocă o situație de excepție, de abatere de la normal/ii revine sarcina să o demonstreze." (Răzvan Dincă, Pandectele Române, nr. 4/2001). În consecință, prejudiciul de imagine suportat de către r eclamant este prezumat implicit de caracterul ilicit al defăimării și de aplicarea principiului reparării acestui prejudiciu, proba sa directă fiind imposibilă. Rezultă astfel caracterul actual, direct și cert , al prejudiciului cauzat reclamantului. Potrivit art. 18 teza finală din H.G.

nr. 32/1994 prin care a fost adoptată rezoluția nr. 1003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei „impactul informației asupra opiniei publice ține de domeniul evidenței", se naște prezumția că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, de imagine, ca urmare a difuzării pe anumite posturi de televiziune și ca urmare a publicării unor articole în ziare de largă circulație (D., C.) a afirmațiilor făcute de pârâtă. Prejudiciul moral cauzat reclamantului rezultă implicit și a luat naștere odată cu acordarea interviurilor de către pârâtă unor posturi de televiziune cu o audiență foarte mare și unor ziare de largă circulație, cu depășirea limitelor impuse de art. 30 alin. (6) din Constituția României.

Instanța trebuie să aibă în vedere faptul că oricărei persoane îi este garantat dreptul la protejarea propriei imagini și, cum reclamantul deține o poziție importantă în cadrul instituțiilor publice, fiind senator al României, precum și în rândul oamenilor politici din țară, fiind membru marcant al acestora, orice considerații în legătură cu persoana sa, care dacă ar fi adevărate ar atrage oprobriul public, sunt de natură a-i crea un prejudiciu de imagine ce trebuie reparat. Dimens iunea prejudiciului moral este stabilită luându-se în considerare calitatea de senator, de reprezentant al cetățenilor, calitatea de rudă a pârâtei , care prin exprimarea unei poziții publice exercită o influență considerabilă asupra unui număr mare de potențiali receptori, gravitatea afirmațiilor.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral rezultă implicit din mecanismul prezumției dezvoltat anterior, în sensul că existența prejudiciului moral rezultă din chiar săvârșirea faptei ilicite de defăimare și denigrare prin afirmațiile făcute în public și prin difuzarea acestor afirmații în cadrul unor posturi publice de televiziune și în cuprinsul unor ziare de largă circulație. Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este dovedită, prejudiciul moral cauzat fiind efectul imediat al aducerii la cunoștința publică a afirmațiilor făcute de pârâtă, afirmații conținând susțineri nedovedite cu privire la activitățile reclamantului.

Cu privire la vinovăția pârâtei aceasta este determinată prin raportarea comportamentului acesteia - în speță afirmațiile neadevărate și vădit tendențioase făcute în public - la comportamentul model al unei persoane abstracte, luate ca termen de comparație - în speță modelul cetățeanului, astfel cum este el trasat de normele constituționale și civile interne și intern aționale, care impun limite clare ale libertății sale de opinie și exprimare. Î ncălcarea normelor menționate anterior demonstrează vinovăția p ârâtei, întrucât nemo censentur ignorare legem, iar pe de altă parte autorul faptei ilicite răspunde pentru culpa cea mai ușoară. Or, prin declarațiile făcute este evident că pârâta a urmărit prejudicierea imaginii reclamantului, și nu doar exercitarea dreptului la liberă exprimare în limitele prevăzute de dispozițiile legale interne și internaționale.

În consecință, vinovăția pârâtei rezultă din elementele materiale ale faptei ilicite, din încălcarea cu rea-credință a normelor care trasează drepturile și obligațiile recunoscute oricărei persoane. În drept au fost invocate dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ. de la 1864, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite, art. 112 C. proc. civ., art. 54 din Decretul nr. 34/1954, precum și celelalte dispoziții legale menționate prin cerere de chemare în judecată. Pârâta B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române. În motivare a arătat că este cetățean german iar aspectele invocate de reclamant nu s-au petrecut pe teritoriul României, astfel că sunt competente instanțele germane.

Totodată a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București având în vedere cuantumul sumelor pretinse de reclamant. Pe fond a solicitat respingerea cererii reclamantului, arătând că din anii 1973 acesta a dat informații false despre familia sa către securitate. Se arată că timp de mai mulți ani a fost în procese alături de reclamant care, a încercat în mod viclean să o determine în depunerea unor declarații neadevărate, însă cum actele doveditoare au fost puse la dispoziția sa de G. și T., a reușit să dovedească că reclamantul a colaborat cu securitatea. Este lipsit de orice logică că reclamantul să pretindă daune morale de la victime. Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor române și admiterea excepției necompetenței materiale.

În motivare se arătat că în raport cu data săvârșirii faptelor sunt aplicabile disp. din Legea nr. 105/1993, fiind vorba de raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate având în vedere calitatea de cetățean german a pârâtei. Prin sentința civilă nr. 11505 din 19 iunie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul civil nr. x/299/2011 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Cauza a fost înregistrată la data de 11 iulie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x7/3/2012. La data de 15 martie 2013, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, invocând incidența în cauză a dispozițiilor N.C.C.

intrat în vigoare în luna octombrie a anului 2011 respectiv art. 1349 și următoarele, iar nu vechile dispoziții ale art. 998-999 și următoarele din vechiul C. civ. Pe fondul cauzei , s-a arătat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege. În noua reglementare, în analiza răspunderii civile pentru presupusul prejudiciu de imagine adus reclamantului, trebuie analizată în primul rând conduita acestuia, care avea obligația respectării normelor generale de comportament în societate - respectiv aceea de a se comporta cu demnitate și de a refuza să își toarne familia la Securitate, întrucât potrivit disp. art. 1352 C. civ.

dacă prejudiciul se datorează faptei victimei sau terțului, acestea "înlătura răspunderea chiar dacă nu are caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit", iar aceste prevederi se coroborează cu cele ale art. 1371 C. civ., privind vinovăția comună și pluralitatea de cauze ce prevăd că „în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o." Prevederile art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, au dat, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene, o serie de elemente concrete, cum ar fi: calitatea autorului discursului incriminat (ziarist, politician, funcționar public, etc.), tipul discursului (vizând domeniul politic, comercial, artistic, religios), persoana lezată (politician, funcționar public, persoană privată), mijlocul prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia (presa scrisă, televiziune, expoziții publice, proiectări de filme), locul unde a fost ținut discursul și publicul căruia îi este adresat și s-a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce prezintă un interes public.

În acest context, Curtea a afirmat că libertatea presei îi pune la dispoziția opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace pentru a cunoaște și judeca ideile și atitudinile personalităților publice (politicieni, etc.) și tocmai de aceea limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unor astfel de persoane publice, decât a unui individ obișnuit. Spre deosebire de acesta din urmă, persoana care a dobândit statutul de persoană publică se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale, atât din partea ziariștilor, cât și a masei cetățenilor. Ei trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță (cauza Lingers vs. Austria). Evident, în situația în care reclamantul își menține poziția privind presupusa atingere adusă imaginii ale publice prin intermediul presei, potrivit disp.

art. 1373 C. civ., acesta are obligația de a demonstra în plus existența și identitatea prepușilor, existența raportului de prepușenie, scopul și funcțiile încredințate de comitent, temeiul în care a fost exercitat direcția, supravegherea și controlul prepușilor precum și scopul, respectiv interesul în favoarea persoanei căreia s-au îndeplinit activitățile prejudicioase. Chiar și din perspectiva vechii reglementări în materia răspunderii civile delictuale, nu sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale și anume: existența faptei ilicite, prejudiciul, vinovăția, precum și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs.

În ceea ce privește fapta ilicită, instanța trebuie să aibă în vedere că prin această noțiune se înțelege orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând altei persoane. În speță, nu s-a dovedit prin nici un mijloc de probă afirmația reclamantului privind existența unui prejudiciu de imagine adusa acestuia. Mai mult, instanța trebuie să verifice dacă, printr-o acțiune, respectiv inacțiune a reclamantei, a fost cauzat un prejudiciu real, concret și cuantificabil, reclamantului, care să schimbe fundamental percepția opiniei publice asupra acestuia - raportat la momentul anterior pretinsului act prejudicios.

În condițiile în care în acțiune se face referire despre acțiunea prejudicioasă prin intermediul altor persoane (fizice sau juridice, organe de presă, autori de articole media, etc.), temeiul de drept al cererii de chemare în judecată este greșit întrucât ar fi trebuit identificate și chemate în judecată persoanele interpuse, prin intermediul cărora a fost săvârșit presupusul act prejudicios, fiind necesară demonstra rea legăturii de cauzalitate între reclamantă și respectivele persoane. Dacă reclamantul s-a simțit lezat de răspândirea prin intermediul mass-media a unor informații cu privire la persoana sa, acesta avea posibilitatea, potrivit legii, să solicite un drept la replică organelor de presă ce au difuzat fie emisiunile respective, fie ziarelor ce au publicat articolele pretins calomnioase la adresa sa, urmărind astfel repararea reală și imediată a presupuse atingeri adusă imaginii sale publice.

În realitate, reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu de imagine, întrucât aspectele relatate privind turnătoriile reclamantului erau binecunoscute și anterior aparițiilor în presă - publicului din România, acesta fiind binecunoscut încă din 1990 pentru activitatea sa de turnător și lucrător în solda Securității, percepția publică asupra persoanei dumnealui fiind cea a unei persoane dubioase, despre care presa a relatat în nenumărate rânduri că a făcut avere din devalizarea conturilor din străinătate ale dictatorului Nicolae Ceaușescu, ca lucrător de Securitate în străinătate. De fapt, scopul real al acțiunii reclamantului îl constituie - nu repararea unui prejudiciu de imagine inexistent - ci pedepsirea pârâtei pentru intervențiile formulate în procesele pe care reclamantul le are cu G., procese în care petentul A. încearcă să răstoarne concluziile G. și să obțină dovada că nu a fost colaborator sau lucrător al Securității.

Potrivit Rezoluției Curții Europene a Drepturilor Omului nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică, art. 3 „Știrile sunt informații, adică fapte și date, în timp ce opiniile exprimă gânduri, idei, convingeri sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masa, editorilor sau ziariștilor." Reclamantul cunoștea foarte bine faptul că potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) din Decizia nr. 114/2002 a Consiliului Național al Audiovizualului, „dreptul la replică nu poate fi solicitat pentru judecăți de valoare." Nu este în spiritul și litera legii obligarea la publicarea unei sentințe judecătorești doar pe motivul expunerii publice a unor fapte reale ale reclamantului atâta vreme cât: aceste activități ale reclamantului - situate la limita infracționalității (și uneori chiar dincolo de ea) - sunt de notorietate publică, fapt dovedit și cu articole din presă, ale altor publicații, publicate anterior momentului aparițiilor publice ce fac obiectul prezentei cauze.

Articolele publicate au un caracter mixt, informativ și totodată de opinie în raport cu informațiile conținute. In acest sens, instanța de fond ar trebui să aibă în vedere dispozițiile art. 14 din Legea nr. 3/1974, care prevede în mod expres că „presa are datoria de a interveni în spirit critic, militant, pentru înlăturarea neajunsurilor și stărilor de lucruri negative din orice domeniu de activitate, de a combate manifestările cu caracter antisocial, abaterile de la normele eticii și echității de a dezvălui fenomenele dăunătoare societății. și de a acționa pentru înlăturarea lor". Potrivit art. 72 alin (3), „Nu se consideră a aduce lezare critica obiectivă, principială și constructivă, exercitată prin presă, în realizarea funcțiilor sale social-politice." Ori, în cauză nici această condiție nu a fost îndeplinită.

Potrivit legii, condiția vinovăției pentru producerea daunei trebuie demonstrată sub una dintre formele ei. Din nici un document aflat la dosar nu rezultă existența unui raport de cauzalitate și rezultatul prejudicios în temeiul căruia se solicită atragerea răspunderii mele delictuale. Pe cale de consecință, sunt nedovedite și lipsite de interesul de a fi analizate în cauză și celelalte condiții cumulative prev. de art. 998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Prin cererea reconvențională a solicitat obligarea reclamantului A. la plata către pârâta reclamantă a sumei de 1 (un leu) cu titlu de daune morale (simbolice) pentru prejudiciul moral provocat atât prin introducerea acțiunii cât și prin aparițiile în presă și declarațiile publice făcute cu privire la persoana sa.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 115-117 C. proc. civ., art. 1357 și următoarele C. civ. Reclamantul a formulat întâmpinare la cererea reconvenționala, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiata. În ceea ce privește legislația aplicabilă s-a arătat că faptele ilicite ale pârâtei au fost săvârșite anterior datei de 01 noiembrie 2011, astfel că sunt aplicabile disp. din vechiul C. civ. În ședința publică din data de 10 mai 2013, pârâta prin apărător a renunțat la susținerea excepției necompetenței generale a instanțelor naționale. Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2013, pârâta a renunțat la cererea reconvențională formulată. În ședința publică din data de 29 noiembrie 2013, instanța a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri și înregistrarea audio-video și a prorogat discutarea probei cu interogatoriul pârâtei.

La cererea reclamantului, având în vedere demersurile efectuate de acesta a dispus emiterea unor adrese către M., N. și L., SC O. SA pentru a pune la dispoziția instanței emisiunea L. din 08 iunie 2011. Au fost depuse relații de la N. prin care au învederat că nu sunt în posesia înregistrării emisiunii solicitate, iar instanța a respins emiterea unei adrese către K. Reclamantul nu a mai solicitat administrarea probei cu interogatoriul pârâtei, proba ce fusese prorogată. Prin sentința civilă nr. 473 din 04 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 9.210,1 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, referitor la aplicarea legii civile în timp, că de la data de 01 octombrie 2011, sunt aplicabile dispozițiile N.C.C., normele tranzitorii fiind inserate în art. 6 din acest cod. Potrivit disp. art. 6 (2) N.C.C. - Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. (5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi. Potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Prin urmare, față de aceste dispoziții, tribunalul a reținut că pretinsele fapte au fost săvârșite anterior intrării în vigoare a N.C.C., astfel că sunt aplicabile disp. din C. vechi. În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale, tribunalul a reținut că pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina unei persoane, este necesar a fi îndeplinite mai multe cerințe: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și a vinovăției celui care a determinat prejudiciul. Având în vedere că potrivit art. 20 din Constituția României legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România face parte, trebuie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când se analizează condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale amintite mai sus.

Procedând la analiza primei condiții, instanța a reținut că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă a omului prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Caracterul ilicit al faptei trebuie analizat având în vedere obligațiile statornicite în Codul deontologic al jurnalistului potrivit căruia jurnaliștii au datoria să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea dreptului publicului de a fi informat (art. 1.1.), să caute, să respecte și să comunice faptele - așa cum acestea pot fi cunoscute prin verificări rezonabile - în virtutea dreptului publicului de a fi informat (art. 1.2.), să exprime opinii pe o bază factuală (art. 1.3.), să semnaleze neglijența, injustiția și abuzul de orice fel (art. 1.4.).

În demersul său de a informa publicul, jurnalistul este dator să reflecte societatea în ansamblul și diversitatea ei, acordând acces în presă și opiniilor minoritare și individuale, publicul având dreptul să cunoască nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează (art. 1.5) - art. 1. De asemenea, trebuie luat în considerare și dreptul personal nepatrimonial, respectiv libertatea de exprimare garantată de art. 30 din Constituție, precum și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Art. 10 din Convenție prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Importanța dreptului ocrotit de art. 10 din Convenție a fost subliniată pentru prima oară în cauza Handyside împotriva Regatului Unit, arătându-se că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și sub rezerva parag. 2 acoperă nu numai informațiile și ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Însă în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dreptul garantat de art. 10 nu este unul absolut, parag.

2 al aceluiași articol permițând restrângerea exercitării acestuia în măsura în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori printre care și protecția reputației sau a drepturilor altora, fiind necesar să se realizeze un just echilibru între protecția dreptului la libera exprimare și dreptul la reputație al persoanei vizate, drept protejat de art. 8 din Convenție ca fiind un element al vieții private. Orice restricție adusă libertății de exprimare trebuie să fie prevăzută de legea internă, să urmărească unul din scopurile legitime enumerate de paragraful 2 din acest articol și să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelor scopuri.

Conform jurisprudenței Curții europene, pentru a rezolva o cauză concretă, trebuie luate în considerare și alte elemente, legate de exemplu de calitatea specifică pe care o are autorul discursului, tipul discursului (domeniul vizat de acesta), persoana lezată (om politic, funcționar public, magistrat, persoană privată), posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia, locul unde a fost ținut discursul, precum și publicul țintă căruia îi era adresat acesta (Castells c. Spaniei, Murphy c. Irlandei, Constantinescu c. României). Aceasta pentru că libertatea de exprimare are o întindere variabilă, în funcție de conținutul mesajului transmis de titularul dreptului, precum și de valoarea legitimă pe care statul o invocă pentru a justifica necesitatea unei ingerințe.

De asemenea, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare apără toate categoriile de informații obiective, pluraliste și toate creațiile și ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora, astfel că, se include în sfera protecției art. 10 cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul suportului tipărit, al radioului, televiziunii, cinematografiei etc. (cauza Groppera Radio AG c. Elveției). Tribunalul a reținut că potrivit art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.

Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri și responsabilități poate fi supusa unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie masuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.” Conform art. 30 din Constituția României :”libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii.” Sub un prim aspect, tribunalul a reținut că pretinsele fapte ilicite săvârșite de către pârâtă nu au fost probate de reclamant în condițiile prev. de art. 1169 C. civ., având în vedere că sarcina probei îi incumba, decât parțial prin înscrisurile depuse la dosar (filele 91-143) reprezentând extrase de pe sit-ul P. și transcriptul emisiunii L. din 8 iunie.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi considerate dovedite aceste afirmații, pe care reclamantul pretinde că pârâta le-a făcut în cadrul unor emisiuni televizate și ziare, tribunalul apreciază că acestea nu îmbrăca caracterul unor fapte ilicite. Astfel, reclamantul a învederat că următoarele declarații i-au produs o lezare a imaginii publice, respectiv declarația dată de pârâtă pentru postul de televiziune I. la data de 10 martie 2011 când aceasta a afirmat: "Îl compar, dacă vreți să mă înțelegeți foarte bine, cu personajele din vremea lui J. În societate arătau că sunt umani, dar el nu a fost uman. Și părinții mi i-a băgat în pușcărie, știe foarte bine, și foarte multe lucruri murdare le-a făcut.

Așa că eu nu înțeleg cum aveți atât curaj să țineți în politica dvs. care vă duce spre democrație asemenea oameni. Cei care au avut bun simț s-au retras, el nu are bun simț". Ulterior acestor declarații, în cadrul emisiunii L. din data de 08 iunie 2011, de pe postul de televiziune K., pârâta a făcut o serie de declarații, respectiv: „Am spus dacă cineva se poartă în stilul acesta și minimalizează familia, familia e nucleu unei națiuni, dacă stăm să ne gândim, deci minimalizează și națiunea, în fața acestor domni (n.n. Reclamantul și dl. avocat R.) eu gândesc nu mai există niciun fel de respect față de popor, față de relațiile de familie, niciun fel de respect față de justiție. Ei încearcă cu orice tertip să iasă ca uleiul la suprafață printr-o portiță, știți?" „B.: Și el și amenință că merge la Curtea Europeană a Drepturilor Omului să-și obțină drepturile.

Eu întreb care drepturi le vrea el la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de fapt? De ce se duce? Drepturile lui de om. Care sunt drepturile lui de om? Poate noi nu avem drepturi, noi, toți aici. Noi numai avem drepturi în fața lor (n.n. reclamantului). Ei au cele mai mari drepturi, nu? Să nu spun, de moguliadă, drepturi de; Realizatorul emisiunii L.: Nu. Știți ce se întâmplă? Omul este supărat că el a trăit greu și pe vremea lui Ceaușescu și după. B.: Foarte greu, da. S.: Deci, pe vremea lui Ceaușescu, dacă este să afle românii, cei care sunt de față și bineînțeles. B.: Din proces, da. S.: Atunci, când alții nu aveau nici măcar ce mânca și se spălau, că noi știm, noi am fost în Germania, din fericire, am reușit să trăim acolo, domnul A. avea apă caldă curentă și avea gaze la toate sobele.

Deci, nu a suferit nici de foame, nici de frig și nici de spațiu. Realizatorul emisiunii L.: Bun, întrebare ? B.: '80 - '81 în proces, sunt documentele respective. Dânsul avea venitul personal de două milioane de dolari. Dumneavoastră aveți salariu de 500-600 lei. S.: A reușit să facă o economie sau să pună un capital de o parte de două milioane, Vreau să vă întreb. B.: Asta nu e o recompensă pentru ce a făcut?"; „Părinții mei au fost arestați pentru 100 de coroane pe care sora mea le-a lăsat. De domnul A. au fost arestați";„Ne interesează numai conduita față de familie, care e foarte, foarte importantă, știți, dacă începem așa să ne fugărim și să ne canibalăm numai pentru faptul că trebuie să ajungem neapărat într-un partid sau că trebuie să ajungem să obținem un post, atunci înseamnă că numai există o civilizație, scuzați-mă"; „Cred că bogăția este demnitatea.

Să știți, se poate trăi cu foarte puțin, se poate trăi și cu foarte mult, dar devine om în lăcomie. Asta este toată povestea." „Tata mi-a zis că-i o lichea" - C. din data de 24 iunie 2011. Tribunalul a reținut ca a rt.

30 din Constituția României interpretat în lumina art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 20 alin. (1) din Constituție) apără nu numai afirmațiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu-zise, ci și discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia (Curtea Europeană a Drepturișor Omului, cauza Thor Thorgeirson c. Islandei, hotărârea din 25 iunie 1992). Analizând cuprinsul acestor afirmații, tribunalul a apreciat că în esență acestea au vizat chestiuni de interes general relative la aspecte ale vieții politice românești referitoare la calitatea reclamantului de senator și membru fondator al Partidului Conservator, din moment ce aceasta a învederat că: “nu înțeleg cum aveți atât curaj să țineți în politica dvs. care vă duce spre democrație asemenea oameni.

Cei care au avut bun simț s-au retras, el nu are bun simț” . Mai mult decât atât, chiar reclamantul în justificarea prejudiciului produs invoca calitatea sa de senator, reprezentant al oamenilor în structurile de putere ale statului.

Art. 10 alin. (2) al Convenției lasă foarte puțin loc restricțiilor care vizează discursul politic sau dezbaterile asupra unor chestiuni de interes general ( Lingens c. Austriei , Castells c. Spaniei , Thorgeir Thorgeirson c. Islandei ). Dacă există un drept al publicului să fie informat, drept esențial într-o societate democratică, care, în circumstanțe particulare, poate chiar să privească aspecte ale vieții private a unor persoane publice, mai ales când este vorba despre personalități politice, publicații care au ca singur obiect să satisfacă curiozitatea unui anumit public asupra detaliilor vieții private unei persoane, indiferent care i-ar fi notorietatea, nu ar putea fi considerate că ar contribui la o oarecare dezbatere de interes general pentru societate ( Leempoel & S.A.

ED. Cine Revue c. Belgiei ). Este fundamental, într-o societate democratică, să fie protejată desfășurarea liberă a dezbaterilor politice . Curtea acordă cea mai mare importanță libertății de exprimare în contextul dezbaterii politice și consideră că nu s-ar putea aduce restricții unui discurs politic fără motive imperioase. A permite restrângerea libertății de exprimare în domeniul discursului politic într-un caz sau altul ar afecta, fără îndoială, respectarea libertății de exprimare în general în statul vizat ( Brasilier c. Frantei; Feldek c. Slovaciei ). În evaluarea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare trebuie să se distingă cu grijă între fapte și judecăți de valoare, în funcție de această evaluare depinzând și întinderea marjei criticii asupra discursului atunci când acesta vine în conflict cu dreptul la onoare sau reputație al altuia, precum în cazul de față.

Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrație a exactității lor ( De Haes et Gijsels c. Belgiei ). Pentru judecățile de valoare, obligația de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit și aduce atingere libertății de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 ( Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei ). Curtea a acceptat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice ( Feldek c. Slovacie i). Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecații de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public ( Feldek c. Slovaciei; Standard Verlags GMBH și Krawagna-Pfeifer c. Austriei ). Desigur, atunci când este vorba despre alegații cu privire la comportamentul unui terț, poate fi uneori dificil să se distingă între imputarea unor fapte și judecăți de valoare.

Nu este mai puțin adevărat că chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de bază factuală ( Jerusalem c. Austriei ; Cumpăna și Mazare c. României ). (În cauza Brasilier c. Frantei , Curtea a considerat că există o bază factuală care să justifice o judecată de valoare în situația în care existau cercetări penale împotriva unei persoane, chiar dacă acestea nu s-au concretizat într-o condamnare penală: „Chiar dacă, ținând seama de prezumția de nevinovăție garantată de art. 6 § 2 al Convenției, o persoană cercetată penal nu ar putea fi considerată culpabilă, baza factuală nu era inexistentă în cauză (…)”.

Atunci când o declarație echivalează cu o judecata de valoare, proporționalitatea ingerinței depinde de existenta sau inexistenta unei baze factuale pentru declarația incriminată deoarece chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă atunci când este total lipsită de orice bază factuală ( Brasilier c. Frantei, Paturel c. Frantei ). Curtea a recunoscut că o distorsionare a realității, operată cu rea-credința, poate uneori să depășească limitele criticii acceptabile: o afirmație veridica poate fi dublata de remarci suplimentare, de judecăți de valoare, de supoziții, ori de insinuări susceptibile sa creeze o imagine eronata în ochii publicului ( Vides Aizsardzbas Klubs c. Letoniei ). În primul rând tribunalul a reținut că afirmațiile pârâtei nu reprezintă situații factuale, ci veritabile “judecăți de valoare”.

Mai mult decât atât, tribunalul a reținut că în funcție de circumstanțele în care au fost făcute aceste afirmații, acestea au la bază și o bază factuală, chiar una foarte solidă. Astfel, afirmația că reclamantul este crud, inuman, asemenea naziștilor care erau oamenii lui J. și care au omorât oameni nevinovați doar pe criterii de discriminare, fiind în stare să determine arestarea unor rude apropiate, părinții pârâtei, precum și să desfășoare și alte treburi murdare de genul ultimei precizate, doar în scopul de a avea o viață mai bună și de a urca pe scara socială, are la bază notele conspirative pe care reclamantul le-a dat fostei securități înainte de anul 1989 cu privire la pârâtă și la familia acesteia.

Instanța a reținut că prin hotărâre judecătorească, rămasă definitivă și irevocabilă, respectiv Decizia nr. 1465 din 10 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost stabilită calitatea reclamantului de colaborator al fostei securități, fiind menținută sentința civilă nr. 671 din 05 februarie 2010 a Curții de Apel București prin care s-a reținut ca acesta a făcut poliție politică.

De asemenea aceste aspecte au fost relevate în toată mass-media de la acea vreme, atât scris cât și audio-video, astfel că aceste aspecte nu mai reprezintă un element de noutate, fiind chiar de notorietate activitatea de poliție politică a reclamantului înainte de anul 1990. Totodată instanța a reținut că limbajul folosit de către pârâtă, așa cum a învederat reclamantul în acțiune, nu este unul licențios, vexatoriu și nu prezintă exagerări în raport cu situația de fapt pe care aceasta a constatat-o după ce a studiat arhivele G. și T., cu privire la delațiunile formulate de către reclamant, pentru a leza dreptul acestuia la imagine și reputație. În ceea ce privește limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi cu privire la un om politic , care acționează în calitatea sa de persoană publică, decât cu privire la un simplu cetățean.

Un om politic se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale din partea ziariștilor, a organizațiilor neguvernamentale, ca și a masei de cetățeni, și trebuie să arate o mai mare toleranță în această privință. El are, desigur, dreptul la protejarea reputației sale, chiar în afara cadrului vieții sale private, dar imperativele acestei protecții trebuie să fie puse în balanță cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepțiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă ( Oberschlick c. Austriei (nr. 1); Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austriei ). Astfel, omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale, atât din partea ziariștilor, cât și a masei cetățenilor, el trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță (cauza Lingens contra Austriei).

Este, de asemenea, de subliniat faptul că protecția conferită de art. 10, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este acordată doar ziariștilor, ci și altor persoane care își exprimă opiniile prin intermediul presei, cum sunt politicienii (cauza Castells contra Spaniei). În plus, libertatea de exprimare este foarte importantă pen