ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2125/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349, art. 1357, art. 1391, art. 253 C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. C. S.A. Iași, în temeiul art. 72 C. proc. civ.

Totodată, a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție a S.C. C. S.A. Iași, formulată de pârâta S.C. B. S.R.L.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă solicitarea reclamantei A. de obligare a pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumelor în cuantum de 40.000 RON, cu titlu de daune materiale, constând în cheltuielile efectuate cu intervenția medicală pentru îmbunătățirea stării de sănătate, 500 RON lunar pentru toată viața, reprezentând daune sub forma de prestații periodice, ca urmare a infirmității, 150.000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru suferința fizică și psihică pe care a avut-o ca urmare a accidentului petrecut în magazinul pârâtei.

În considerentele sentinței, a reținut tribunalul, că reclamanta, acționând în mod voluntar, cu ignorarea măsurilor de utilizare și așezare a mărfii, și-a asumat sau trebuia să prevadă posibilitatea unui accident, deci culpa principală, în proporție de 70%, îi aparține, fiind astfel întrunite parțial condițiile răspunderii civile delictuale proporțional cu culpa fiecărei părți, fiind aplicabile dispozițiile art. 1349 și următoarele C. civ.

Prima instanță a argumentat că, deși pârâta a susținut că a luat toate măsurile de informare și prevenire, pe lângă măsurile de afișaj pârâta, în calitate de profesionist, are obligația să-i asigure consumatorului asistență de specialitate prin asigurarea unui personal calificat pentru înlăturarea oricărei posibilități de producere a accidentelor. Prin urmare, a apreciat tribunalul, trebuie reținută o culpă a pârâtei, care nu și-a îndeplinit aceste obligații.

Cât privește chemarea în garanție, tribunalul a arătat că pârâta și asiguratorul aveau încheiată o convenție de asigurare a răspunderii, însă aceasta cuprinde o limită a despăgubirilor cu o franșiză de 15.000 euro pentru daune materiale iar contractul de asigurare nu acoperă și situația daunelor morale.

Referitor la despăgubirile solicitate, prima instanță a reținut că acestea sunt dovedite pentru suma de 3.699 de RON, prin urmare aplicând procentul culpei proprii a admis cererea de acordare a daunelor materiale pentru suma de 922,5 RON.

În ceea ce privește daunele morale, tribunalul a argumentat că trebuie să aplice filtrul echității prin raportare la îmbogățirea fără justă cauză, astfel încât, apreciind asupra persoanei reclamantei, cât și a modului de viață al acesteia, coroborat cu suferințele la care este expusă, a considerat, aplicând procentul de culpă reținut, că suma de 3.000 de euro este de natură să asigure o justă compensație.

Față de culpa procesuală comună reținută, prima instanță a redus cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, iar în baza art. 453 C. proc. civ. a compensat cheltuielile de asistență juridică.

Prin decizia nr. 89 din 21 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva acestei sentințe, pe care a schimbat-o în parte, cu consecința obligării pârâtei S.C. B. S.R.L. să-i plătească reclamantei suma de 10.000 de euro, cu titlu de daune morale, în loc de 3.000 euro, în echivalentul RON la data plății. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. A fost obligată pârâta să plătească statului suma de 801,85 RON, reprezentând ajutorul public de care a beneficiat reclamanta, în raport de pretențiile admise, diferența până la suma de 3.050,67 RON rămânând în sarcina statului; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Totodată, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva aceleași sentințe.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a arătat, în esență, în ceea ce privește apelul reclamantei A., că nu poate fi reținută culpa exclusivă a pârâtei în producerea accidentului, întrucât aceasta a făcut dovada existenței consilierilor de vânzare, chiar dacă în număr insuficient pentru o perioadă aglomerată.

De asemenea, a reținut că nu poate fi redusă sau înlăturată culpa reclamantei, întrucât aceasta a ignorat măsurile generale de prevenire afișate.

Critica reclamantei vizând neacordarea unei despăgubiri echivalentă unei activități remunerate în plan particular a fost înlăturată de instanța de apel față de dispozițiile art. 478 alin. (2) și alin. (3) din C. proc. civ.

Instanța de apel a arătat că motivul de apel prin care reclamanta a criticat cuantumul redus al daunelor morale este întemeiat, reținând că stabilirea întinderii acestor daune morale se circumscrie unor sume de bani rezonabile, care, pe de o parte, nu pot înlocui valoarea lezată și, pe de altă parte, nu pot conduce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, iar pentru realizarea unui echilibru se are în vedere principiul proporționalității între echitate și nevoia socială, repere la care doctrina Curții Europene a Drepturilor Omului mai adaugă încă un principiu, cel al raportării nivelului daunelor morale la nivelul salariului mediu net pe economie din țara de origine a persoanelor vătămate.

Astfel, instanța de apel a argumentat că suma de 10.000 euro respectă principiul proporționalității între trauma fizică și psihică și psihică provocată de accident și sarcina impusă pârâtei.

În ceea ce privește apelul pârâtei S.C. B. S.R.L. București, instanța de apel a reținut, în esență, că nu este întemeiată critica vizând culpa exclusivă a reclamantei în producerea accidentului, neputând interveni o exonerare de răspundere în sensul art. 1352 C. civ., în condițiile în care există sincope și neajunsuri în modul de organizare a activității pârâtei - profesionist.

Cu privire la aprecierea vinovăției, instanța de apel, având în vedere dispozițiile art. 1358 din C. civ., a motivat că, prin Regulamentul intern pârâta-apelantă și-a asumat atât dreptul de a stabili organizarea și funcționarea unității în sensul stabilirii structurii organizatorice a normelor de lucru, a sarcinilor și atribuțiilor de sarcini, art. 24 pct. 1, dar și obligația de a stabili normele de muncă și parametrii tehnico-funcționali și de calitate, precum și modul de aplicare a acestora, art. 25 pct. 4. În acest context, a considerat instanța de apel, apărarea apelantei în sensul imposibilității asigurării unei scheme de personal adecvată cerințelor pieței nu poate fi primită, astfel că este corectă reținerea culpei în sarcina pârâtei în proporție de 30%.

Instanța de apel a mai reținut că nu este întemeiată nici critica referitoare la cuantificarea greșită a prejudiciului, întrucât reclamanta a solicitat și a dovedit daunele materiale în cuantum de 3690 RON, la această sumă judecătorul fondului aplicând procentul culpei proprii a reclamantei, respectiv 70%, în mod corect pârâta fiind obligată să-i plătească daune materiale în sumă de 922,5 RON.

Instanța de apel a înlăturat și susținerile pârâtei-apelante care vizează neîndeplinirea condiției existenței legăturii de cauzalitate între faptul prejudiciabil și prejudiciu, prin raportare la probele administrate în cauză.

În motivarea recursului, după prezentarea stării de fapt, recurenta-pârâtă a susținut că nu există faptă ilicită care să atragă răspunderea sa nici măcar în proporție de 30%, culpa exclusivă în producerea accidentului aparținând reclamantei, astfel că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 1349 și art. 1352 C. civ.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că prima instanță a reținut în sarcina sa drept faptă ilicită insuficiența personalului de supraveghere, iar instanța de apel a reținut ca faptă ilicită aceea că, în calitate de profesionist, pârâta nu a asigurat toate condițiile pentru desfășurarea activității economice în parametri optimi, prin respectarea măsurilor de diligență, consiliere adecvată și nu în ultimul rând, a siguranței cumpărătorilor, fiind reținut procentul de 30% privind culpa în producerea sau survenirea accidentului.

În continuare, recurenta a mai susținut că din administrarea probelor încuviințate nu rezultă că ar fi încălcat o normă legală sau că ar fi exercitat în mod abuziv un drept, care să conducă la stabilirea proporției de culpă în cuantum de 30% în sarcina sa, statuările instanței de apel fiind subiective și neavând la bază criteriile obiective de evaluare reprezentate de prevederile legale aplicabile.

Astfel, în mod eronat instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 1349 C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că nu i se poate imputa faptul că nu a luat măsurile necesare pentru a preveni accidentele pe care clienții și le cauzează singuri din intenție sau culpă, dată fiind activitatea magazinului de tip autoservire, pentru care nu există norme legale care să impună o anumită conduită pârâtei și pe care pârâta să nu le fi respectat.

Având în vedere obiectul activității de comerț cu amănuntul, conform art. 4 din O.G. nr. 99/2000, nu există nicio prevedere care să impună existența unui angajat pentru fiecare raft sau client, iar o astfel de obligație ar fi imposibil de implementat și ar împiedica activitatea oricărui spațiu comercial de acest tip.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a dovedit că au fost respectate pe deplin normele legale în materie, astfel că nu poate fi reținută în sarcina sa vreo culpă în producerea accidentului suferit de reclamantă, care a folosit un cărucior fără defecțiuni, iar așezarea incorectă a unor mărfuri grele într-un alt tip de cărucior a condus la producerea accidentului, culpa aparținând în exclusivitate acesteia, fiind incidente prevederile art. 1352 C. civ.

Referitor la daunele morale acordate reclamantei, recurenta-pârâtă a susținut că acestea nu pot fi acordate pe baza unei mărturii, în condițiile în care o astfel de hotărâre trebuie susținută de probe și expertize medicale, de existența unei fapte ilicite din partea celui căruia i se solicită aceste daune, iar acordarea despăgubirilor să nu se facă exclusiv în mod subiectiv de către instanța de judecată, ci prin aplicarea unor criterii de evaluare, pe care practica Curții Europene a Drepturilor Omului și practica instanțelor de judecată naționale le indică drept puncte de reper.

În continuare, recurenta-pârâtă a relevat practica judiciară cu privire la criteriile ce sunt avute în vedere de instanța de judecată în aprecierea cuantumului despăgubirilor, în sensul că se raportează la o serie de elemente obiective și că trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, astfel încât să se observe dacă există în mod real o suferință care să justifice acordarea daunelor morale, sau acestea sunt pretinse în mod abuziv și excesiv.

Recurenta a mai arătat că probatoriul administrat nu a relevat vreo pierdere a capacității de muncă sau a vreunui venit, expertiza medico-legală administrată în cauză nu confirmă susținerile reclamantei referitoare la pierderea capacității de muncă, iar decizia de pensionare anterioară atestă faptul că reclamanta suferea de pareză de nerv sciatic.

Un criteriu important în acordarea daunelor morale în cazul acțiunii privind răspunderea civilă delictuală este caracterul permanent, ireparabil al prejudiciului, iar din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că urmare a accidentului survenit în cadrul magazinului B. Suceava, reclamanta a fost sau este împiedicată chiar și temporar, și cu atât mai puțin permanent, să desfășoare activități de muncă.

Intimata-reclamantă a expus pe larg situația de fapt și a apreciat că în mod corect s-a dispus obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

Intimata S.C. C. S.A., prin întâmpinarea formulată, a solicitat admiterea recursului pârâtei, având în vedere lipsa răspunderii civile delictuale a acesteia și faptul că, din ansamblul probatoriului administrat în prezenta cauză, reiese că accidentul din data de 26.08.2016 s-a produs din culpa exclusivă a reclamantei A., ceea ce atrage incidența art. 1352 C. civ., conform căruia fapta victimei înseși înlătură răspunderea.

Referitor la majorarea daunelor morale de la 3.000 Euro la 10.000 Euro, intimata a susținut că instanța de apel nu a motivat această soluție, altfel decât prin redarea constatărilor expertizelor medico-legale administrate în cauză.

Sub acest aspect, intimata a apreciat că prima instanță, în mod corect, a avut în vedere criteriile de evaluare referitoare la consecințele negative suferite de A. în plan psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării morale, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, starea socio-economică, toate, subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, prin care a reiterat, în esență, argumentele expuse în cererea de recurs, răspunzând, totodată, apărărilor intimatei-reclamante.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de pârâtă și a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu la 3 noiembrie 2020.

Din perspectiva motivului de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat în prima parte a recursului critici cu privire la greșita soluționare a acțiunii privind răspunderea civilă delictuală, arătând că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1349 C. civ. și art. 1352 C. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de textul de lege indicat de recurentă poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de prim control judiciar a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, instanța de apel dând eficiență juridică dispozițiilor art. 1349 C. civ. și art. 1352 din același cod și făcând o corectă aplicare a acestor norme de drept prin analiza condițiilor răspunderii civile delictuale și ale cauzelor exoneratoare de răspundere.

În argumentarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta aduce însă și o serie de critici care vizează situația de fapt și modul de apeciere a probatoriului, astfel încât, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aceste argumente nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Prin urmare, analiza instanței de recurs vizează doar aplicarea dispozițiilor art. 1349 C. civ. și art. 1352 C. civ. la situația de fapt.

Înalta Curte reține că instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele de drept material și analizând cu rigurozitate condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei a statuat în mod judicios că sunt îndeplinite toate elementele acestui tip de răspundere cu reținerea unei culpe proprii a reclamantei în proporție de 70%, respectiv a unei culpe în sarcina pârâtei în proporție de 30%.

Criticile recurentei în sensul că instanța de apel a imputat ca faptă ilicită aceea că, în calitate de profesionist, pârâta nu a asigurat toate condițiile pentru desfășurarea activității economice în parametri optimi, prin respectarea măsurilor de diligență, consiliere adecvată și nu în ultimul rând, a siguranței cumpărătorilor, fiind reținut procentul de 30% privind culpa în producerea sau survenirea accidentului, urmează a fi înlăturate.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. referitor la răspunderea delictuală "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Cu privire la aprecierea vinovăției, instanța de apel prin raportare la dispozițiile art. 1358 din C. civ., în acord cu prima instanță, în mod legal și temeinic a reținut o culpă în sarcina pârâtei în proporție de 30%.

Acțiunea reclamantei pentru plata despăgubirilor presupune probarea în instanță a tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciu, vinovăția și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, or aceste elemente au fost dovedite în cauză, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut culpa exclusivă a reclamantei în producerea accidentului și faptul că în cauză sunt incidente prevederile art. 1352 C. civ.

Conform art. 1352 C. civ., care reglementează cauzele exoneratoare de răspundere, "Fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere".

Așadar, răspunderea civilă a pârâtei este exclusă, total sau parțial, după cum fapta victimei sau fapta unui terț a fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului sau, după caz, alături de această faptă la originea prejudiciului se află și alte împrejurări, înlăturarea răspunderii fiind determinată de absența, în tot sau în parte, a raportului de cauzalitate dintre fapta pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă.

În speță, nu se poate reține culpa exclusivă a reclamantei în producerea accidentului și nici nu poate interveni o exonerare de răspundere în sensul art. 1352 C. civ., având în vedere că, potrivit dovezilor administrate în cauză, în modul de organizare a activității societății pârâte, în calitatea sa de profesionist, au existat o serie de deficiențe, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Față de aceste dispozițiile legale, criticile recurentei-pârâte referitoare la prevederile art. 4 din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață, nu pot fi primite, întrucât sunt invocate omisso medio, fiind supuse analizei pentru prima dată în fața instanței de recurs. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a motivat soluția adoptată prin prisma dispozițiilor art. 1349, art. 1358 și art. 1352 C. civ. răspunzând criticilor pârâtei în limita motivelor de apel formulate de aceasta.

Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte prin care se arată că daunele morale nu pot fi acordate pe baza unei mărturii, iar acordarea despăgubirilor se impune a fi făcută prin aplicarea unor criterii de evaluare, pe care practica Curții Europene a Drepturilor Omului și a instanțelor de judecată naționale le indică drept puncte de reper, precum și cele prin care se susține că în raport cu probatoriul administrat în cauză nu se poate ajunge la concluzia că, urmare a accidentului survenit în cadrul magazinului B. Suceava, reclamanta a fost sau este împiedicată chiar și temporar să desfășoare activități de muncă, deși caracterul permanent, ireparabil al prejudiciului este un criteriu important în acordarea daunelor morale, Înalta Curte constată că acestea vizează, în realitate, modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, fiind critici de netemeinicie ale deciziei recurate.

Or, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Mai mult decât atât, în expunerea argumentelor, recurenta face trimitere la situația de fapt reținută de către instanța de apel, precum și la cuantumul daunelor morale acordate în cauză, tinzându-se, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Susținerile recurentei privind cuantumul daunelor morale nu reprezintă o critică de nelegalitate pentru a putea fi analizată de instanța de recurs ci o chestiune de apreciere a instanței de apel formată în baza materialului probator, a practicii judiciare și în analiza respectării echilibrului între o despăgubire integrală și echitabilă și îmbogățirea fără just temei.

În analiza criticilor recurentei ce vizează daunele morale, care vizează în principal cuantumul acestora, se are în vedere că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care ar presupune reevaluarea situației de fapt, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac a recursului.

Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă așadar, o chestiune de temeinicie iar nu de nelegalitate.

Prin urmare, din perspectiva daunelor morale, recurenta-pârâtă critică decizia recurată sub aspectul netemeiniciei, tinzând, în realitate, la reevaluarea probatoriului administrat și la restabilirea situației de fapt ceea ce nu este posibil în această etapă procesuală.

Argumentele recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vor fi înlăturate, având în vedere că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ. și prevederile art. 1352 C. civ., care reglementează cauzele exoneratoare de răspundere.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 89 din 21 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.