ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1265/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1265/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 1265/2016

Asupra

cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc.

civ., constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 1506 din 23 octombrie 2014, Tribunalul Mureș

a respins excepția lipsei de interes, a admis acțiunea civilă

formulată de reclamanta A. SA Reghin, în contradictoriu cu pârâta B. -

prin ocrotitor legal C. și, în consecință, a constatat nulitatea

absolută a art. 2 și 3 din Decizia nr. 19 din 03 ianuarie 2002, a

Deciziei nr. 6/19 din 31 octombrie 2005, precum și a Deciziei nr. 81/6/19

din 12 iulie 2010, emise de către A. SA Reghin.

Prin

Decizia civilă nr. 307/A din 22 aprilie 2015 a Curții de Apel Târgu

Mureș, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtă

împotriva Sentinței civile nr. 1506 din 23 octombrie 2014

pronunțată de Tribunalul Mureș, a fost schimbată, în parte,

hotărârea atacată, în sensul că s-a respins acțiunea

civilă formulată de reclamanta A. SA Reghin. S-a menținut

dispoziția privind respingerea excepției lipsei de interes și a

fost obligate reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.000 lei

cheltuieli de judecată la fond și 1.500 lei cheltuieli de

judecată în apel.

În

motivarea acestei decizii s-au reținut următoarele:

Prin

Decizia nr. 19 din 03 ianuarie 2002 emisă de A. Reghin, s-a admis cererea

de restituire în natură a spațiilor comerciale situate la parterul

imobilului din Reghin, Pța. D. La art. 2 și 3 din această

decizie s-a propus, cu privire la spațiile de locuit și terenul

aferent pentru care petenții au primit despăgubiri în baza

Hotărârii nr. 565/1997, acordarea unei sume care să constituie

diferența dintre valoarea încasată și actualizată cu

indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a imobilului

și înaintarea unui exemplar din decizie Prefecturii jud. Mureș în

vederea acordării de despăgubiri în condițiile celor precizate

la art. 2.

Prin

Decizia nr. 6 din 31 octombrie 2005 emisă de A. Reghin, s-a propus

acordarea titlurilor de despăgubire, întrucât restituirea în natură

sau compensarea cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă pentru

spațiile de locuit constând în 11 apartamente și terenul aferent în

suprafață de 1570 mp, situate în Reghin, str. D. nr. 50, imobil

identificat în CF 5407 Reghin, nr. top. 892, 893.

Prin

Decizia nr. 81/6 din 19 din 12 iulie 2010, emisă de aceeași

instituție, s-a modificat și completat Decizia nr. 6/19 din 31

octombrie 2005 s-a propus acordarea titlurilor de despăgubire reclamantei,

pentru apartamentele nr. 2, 4, 6, 7, 8, 9 și 11 din imobil și pentru

suprafața aferentă de 1352,92 mp, care să reprezinte

diferența dintre valoarea încasată în cuantum de 186.777.479 lei

pentru cele 7 apartamente vândute legal în baza Legii nr. 112/1995 foștilor

locatari. La art. 2 s-a dispus restituirea în natură către

reclamantă a apartamentelor nr. 1, 3, 5 și 10 împreună cu

anexele gospodărești, cu terenul aferent construit și

neconstruit în suprafață de 283,08 mp. La art. 3 s-a dispus

restituirea în natură a bunurilor imobile identificate în art. 2 și

punerea în posesie după returnarea sumei reprezentând despăgubirea

primită în baza Legii nr. 112/1995. S-a propus compensarea

obligațiilor reciproce menționate la art. 1 și 2 până la

concurența celei mai mici dintre ele.

Prin

Decizia nr. 88/81/6 din 19 din 29 noiembrie 2011 s-a modificat Decizia nr.

81/6/19/2010, în sensul că s-au modificat art. 1 și 2 din decizie,

respectiv s-a respins acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentele

nr. 2, 4, 6, 7, 8, 9 și 11 și pentru suprafața de teren, ca

urmare a nesolicitării în mod expres de măsuri reparatorii în

privința imobilelor menționate în termen prin notificările nr.

464 din 11 iulie 2001 și 306 din 05 octombrie 2001 și s-a respins

restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, 3, 5 și 10

împreună cu anexele gospodărești pentru care au primit

despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a nesolicitării în

mod expres de măsuri reparatorii în privința imobilelor menționate

în termen prin notificările menționate la art. 1. Ca și

consecință a modificării art. 1 și 2, s-au eliminat art. 3,

4, 5 și 6 din Decizia nr. 81/6/19 din 12 iulie 2010.

Persoana

îndreptățită a atacat în instanță această din

urmă decizie, iar prin Sentința civilă nr. 1194 din 14 mai 2013,

pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosar nr. x/102/2012,

rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a admis

acțiunea și s-a dispus anularea Deciziei nr. 88/81/6 din 19 din 29

noiembrie 2011.

Față

de această succesiune a actelor juridice enunțate mai sus, s-a

constatat că Decizia nr. 6 din 19 din 31 octombrie 2005 a fost

modificată prin Decizia nr. 81/6 din 19 din 12 iulie 2010, astfel că

și-a încetat efectele la momentul emiterii deciziei care a modificat-o. În

aceste condiții, este întemeiată excepția invocată de

apelanta-pârâtă, privind lipsa de obiect a acțiunii civile în ceea ce

privește constatarea nulității absolute a Deciziei nr.

6/19/2005. Același raționament juridic se aplică și în

cazul Deciziei nr. 19 din 3 ianuarie 2002, care practic a fost modificată

prin Decizia nr. 6/19/2005, prin această ultimă decizie înlocuindu-se

măsura acordării unei sume cu titlu de despăgubiri pentru

spațiile de locuit și terenul aferent din imobilul în litigiu

(dispuse prin Decizia nr. 19/2002) cu măsura acordării titlurilor de

despăgubire.

Singura

decizie care ar urma să fie luată în discuție ar rămâne

Decizia nr. 81/6 din 19 din 12 iulie 2010, însă valabilitatea acestei

decizii nu mai poate fi analizată nici măcar prin prisma

invocării nulității absolute a acestei decizii, din mai multe

considerente. Primul ar fi acela că s-a încercat modificarea ei prin

Decizia nr. 88/81/6/19/2011, însă această decizie a fost anulată

în instanță, prin Sentința civilă nr. 1194/2013 pronunțată

de Tribunalul Mureș.

Un

al doilea considerent ar fi acela că toate deciziile a căror nulitate

absolută se solicită a se constata prin prezenta cerere de chemare în

judecată formulată pe calea dreptului comun au fost emise în baza

unei legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, cu

modificările ulterioare. Această lege prevede o procedură

specială pentru atacarea dispozițiilor sau deciziilor privind

măsurile reparatorii, în art. 26. Astfel, deciziile puteau fi atacate în

termen de 30 de zile de la comunicare, după care ele deveneau definitive

și intrau în circuitul civil, iar drepturile recunoscute în favoarea

persoanelor îndreptățite se consolidau, devenind drepturi

câștigate în favoarea lor.

Un

al treilea considerent ar fi acela că, deși s-au indicat în cuprinsul

cererii de chemare în judecată articolele C. civ. privitoare la nulitatea

actului unilateral, reclamanta nu a indicat în mod expres motivul de nulitate

absolută care consideră că ar fi incident în cauză.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC A. Reghin, înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 27 ianuarie 2016 și repartizat completului de

judecată CF 11. Cererea de recurs a fost comunicată intimatei care a

depus întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat inadmisibilitatea

căii de atac și a solicitat obligarea recurentei la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.800 lei. Actul procedural a fost

comunicat recurentei care, la rândul său, a formulat răspuns la

întâmpinare, cu depășirea termenului legal.

La

data de 06 aprilie 2016 magistratul-asistent a procedat la întocmirea

raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin

raport apreciindu-se că recursul nu este admisibil.

Completul

de filtru C11, la data de 07 aprilie 2016, constatând că raportul

întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus

comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime

punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4)

C. proc. civ.

Potrivit

dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra

admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat

părților, care au depus puncte de vedere la raport.

Constatându-se

încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost

înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru

soluționarea căii de atac.

S-a

fixat termen pentru judecarea recursului la data de 02 iunie 2016, în temeiul

art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură

civilă, fără citarea părților.

Analizând

recursul formulat, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru

următoarele considerente:

Cererea

de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001, dar și pe cele ale dreptului comun, reclamanta solicitând

anularea unor dispoziții emise de către ea însăși în

aplicarea normelor acestei legi speciale reparatorii.

Chiar

dacă instanța nu a fost sesizată cu o contestație propriu

zisă în sensul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

solicitarea reclamantei - unitate emitentă a deciziilor pe care le

solicită a fi anulate - se subsumează acelorași dispoziții

legale, textul de lege sus menționat fiind invocat ca temei al cererii de

chemare în judecată.

În

speță, se constată că reclamanta este unitatea

emitentă a deciziilor a căror anulare le solicită, neavând

calitatea de terț în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarul

dispozițiilor atacate. Pe cale de consecință, reclamanta nu

poate solicita pe calea unei acțiuni în anulare de drept comun constatarea

nulității respectivelor acte, emise în temeiul Legii nr. 10/2001,

astfel că dispozițiile legii speciale rămân aplicabile în

prezenta cauză.

Astfel,

art. XII alin. (3) din Legea nr. 202/2010 prevede că "Decizia sau,

după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării

sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

unității deținătoare sau, după caz, al

entității învestite cu soluționarea notificării, în termen

de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă

recursului, care este de competența curții de apel", iar

potrivit art. XXVI din același act normativ modificările și

completările aduse art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "se

aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă

instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în

cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

După

intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură

civilă, aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispozițiile

alin. (1) și (2) ale art. 7 Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată

în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele: "(1)

Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o

lege specială se prevede că hotărârea judecătorească

de primă instanță este "definitivă", de la data

intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi

supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. (2)

Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o

lege specială se prevede că hotărârea judecătorească

de primă instanță este "supusă recursului" sau

că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea

specială folosește o altă expresie similară."

Potrivit

art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă sunt hotărâri definitive, hotărârile date

în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu

recurs.

Conform

dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârile date

în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum

și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt

supuse recursului".

Legalitatea

căilor de atac presupune faptul că o hotărâre

judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac

prevăzute de lege.

Prin

urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot

folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau

retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această

regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile

art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin

care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele

prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie

făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

În

consecință, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat în cauză, iar, față de dispozițiile art. 451 alin.

(2) C. proc. civ., va obliga reclamanta la plata sumei de 1.000 lei către

pârâta B., prin ocrotitor legal C., reprezentând cheltuieli de judecată

reduse, în raport de complexitatea cauzei și cu activitatea

desfășurată de apărătorul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta SC A. SA Reghin împotriva

Deciziei civile nr. 307/A din 22 aprilie 2015, pronunțată de Curtea

de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Obligă

pe reclamanta SC A. SA Reghin la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată reduse către pârâta B., prin ocrotitor legal

C.

Fără

nicio cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 02 iunie 2016.

Procesat

de GGC - GV