ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2512/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Reghin la 7 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta TRANSILVANA S.A., a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul spațiu comercial situat în Reghin, magazinul nr. 148, județul Mureș, înscris în CF nr. x. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 35, art. 125 C. proc. civ., art. 969, art. 1073, art. 1077 C. civ. de la 1864.

La 10 ianuarie 2016, pârâta a depus la dosar cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că a intervenit rezilierea contractului nr. x/28.02.2000, acesta încetându-și efectele la data de 28.02.2005, solicitând, totodată, desființarea acestui contract. De asemenea, a solicitat obligarea reclamantei să lase în deplină posesie și proprietate imobilul situat în Reghin, str. x, Magazinul nr. 148, jud. Mureș, precum și obligarea reclamantei-pârâte de a preda imobilul în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În drept, a invocat prevederile O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, art. 969 din C. civ. de la 1864, art. 970 C. civ. 1864, art. 209 și următoarele C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 734/2016 din 08 iunie 2016, Judecătoria Reghin a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta TRANSILVANIA S.A., în favoarea Tribunalului Mureș.

Prin sentința civilă nr. 1004/2016 din 11 octombrie 2016, Tribunalul Mureș, secția Civilă a admis excepția de necompetență materială funcțională a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta TRANSILVANA S.A., în favoarea Tribunalului Specializat Mureș.

Prin sentința nr. 55 din 26 mai 2017, Tribunalul Specializat Mureș a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta-reclamantă reconvențională, doar în ce privește imobilul teren în cotă indiviză aferent imobilului construcții, în suprafață de 104,7 mp, potrivit procesului-verbal din 28.02.2000 - anexă la contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. x/28.02.2000.

A admis în parte acțiunea judiciară promovată de reclamanta A. S.R.L. - cu fosta denumire de "A." S.R.L., în contradictoriu cu pârâta TRANSILVANA REGHIN S.A. - cu fosta denumire "Transilvana" S.A., și, drept consecință:

A pronunțat o hotărâre aptă să țină loc de contract de vânzare-cumpărare între pârâta Societatea "Transilvana" S.A. Reghin, în calitate de vânzătoare și reclamanta Societatea "A." S.R.L. București, în calitate de cumpărătoare, obiectul vânzării fiind reprezentat de imobilul construcții situat administrativ în mun. Reghin, str. x (fosta str. x), nr. 12, jud. Mureș, înscris în cartea funciară individuală nr. 148 Reghin (nr. c.f. vechi x/148), de sub nr. top x/148, sub denumirea de "Magazinul nr. 148" - spațiu comercial în suprafață utilă de 283,4o mp, potrivit procesului-verbal din 28.02.2000 - anexă la contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. x/28.02.2000.

A admis cererea accesorie atașată cererii principale, circumscrisă dispozițiilor art. 451 C. proc. civ. (2010)-rep., înfățișată de reclamanta A. S.R.L., în contra pârâtei TRANSILVANA REGHIN S.A. și, drept consecință:

A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 6.300,70 RON reprezentând spezele judiciare avansate și dovedite în considerarea acestei judecăți.

A respins cererea accesorie atașată apărărilor, circumscrisă dispozițiilor art. 451, privite prin prisma dispozițiilor art. 31 C. proc. civ. (2010)-rep., înfățișate de pârâtă, în contra reclamantei.

A respins acțiunea reconvențională promovată de reclamanta reconvențională TRANSILVANA REGHIN S.A. - cu fosta denumire "Transilvana" S.A., în contradictoriu cu pârâta-reconvențională A. S.R.L. - cu fosta denumire de "A." S.R.L., având drept capete de cerere: 1. constatarea intervenirii rezilierii contractului nr. x/28.02.2000, 2. obligarea pârâtei reconvenționale la lăsarea în deplină posesie și proprietate imobilul situat administrativ în mun. Reghin, str. x (fosta str. x), nr. 12, jud. Mureș, înscris în c.f. individuală nr. 148 Reghin (nr. c.f. vechi x/148), de sub nr. top x/148, sub denumirea de "Magazinul nr. 148" - spațiu comercial în suprafață utilă de 283,40 mp, potrivit procesului-verbal din 28.02.2000 - anexă la contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. x/28.02.2000 și 3. obligarea pârâtei reconvenționale să predea imobilul cu pricina în 30 de zile de la data la care hotărârea pronunțată rămâne definitivă.

A respins, pe cale de consecință, și cererea accesorie circumscrisă dispozițiilor art. 451 C. proc. civ. (2010) - rep. - atașată cererii reconvenționale înfățișată de reclamanta reconvențională TRANSILVANA REGHIN S.A., în contra pârâtei reconvenționale A. S.R.L.

Împotriva sentinței primei instanțe, au declarat apel atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâta TRANSILVANA REGHIN S.A.

Prin încheierea din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins solicitarea formulată de TRANSILVANA REGHIN S.A., de suspendare a judecării prezentei cauze până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019 înregistrat la Tribunalul Specializat Mureș.

Prin decizia nr. 388/A din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul formulat de TRANSILVANA REGHIN S.A. împotriva sentinței nr. 55 din 26 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/2015.

A admis apelul formulat de A. S.R.L., împotriva aceleiași sentințe și a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că:

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L. în contradictoriu cu TRANSILVANA REGHIN S.A.

A pronunțat o hotărâre aptă să țină loc de contract de vânzare-cumpărare între pârâta TRANSILVANA S.A., în calitate de vânzătoare și reclamanta A. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, având ca obiect imobilul spațiu comercial situat în Reghin, magazinul nr. 148, județul Mureș și terenul aferent, înscris în CF nr. x Reghin.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

A obligat TRANSILVANA REGHIN S.A. la plata către A. S.R.L. a sumei de 3.150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva încheierii din 18 septembrie 2019 și deciziei instanței de apel, pârâta-reclamantă TRANSILVANA REGHIN S.A. a declarat recurs.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii din 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate și, pe cale de consecință, constatând că dezlegarea prezentei pricini depinde de soluția ce se va pronunța în cauza ce constituie obiectul dosarului civil nr. x/2019 aflat pe rolul Tribunalului Specializat Mureș, admiterea cererii de suspendare a judecării prezentei cauze până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 388A din 30 octombrie 2019, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2015, recurenta a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, casarea deciziei apelate și rejudecând în fond, admiterea apelului, cu consecința schimbării în parte a hotărârii de fond, admiterea cererii reconvenționale formulate la fondul cauzei, în sensul obligării reclamantei-pârâte-reconvenționale (A. S.R.L.) să-i lase în deplină posesie și proprietate imobilul situat în Reghin, str. x, magazinul 148, jud. Mureș, respectiv, obligarea intimatei din prezenta cauză să îi predea imobilul în termen de 30 de zile de la data la care hotărârea ce se va pronunța rămâne definitivă și respingerea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de A. S.R.L. în prezenta cauză, în principal, ca efect al admiterii excepției inadmisibilității și a excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată, în toate gradele de jurisdicție (fond, apel, recurs).

Cu referire la încheierea din 18 septembrie 2019, recurenta arată că, deși a invocat imposibilitatea judecării prezentei cauze tocmai în considerarea faptului că soluționarea excepției inadmisibilității și a excepției prescripției dreptului material la acțiune depinde de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2019 în care se analizează însăși existența unei clauze a contractului încheiat între părțile din prezenta cauză, instanța de fond a respins cererea de suspendare, considerând că, dacă această cauză nu s-ar judeca, ar fi lezat dreptul apelantei-reclamante la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, garanție a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO.

Afirmând că hotărârea privitoare la respingerea suspendării este neîntemeiată și nelegală, autoarea recursului arată că art. 6 din C.E.D.O. se aplică persoanelor fizice, nu și persoanelor juridice înființate în baza Legii nr. 31/1990, aspect invocat chiar în concluziile scrise depuse cu privire la admiterea cererii de suspendare.

Apreciind că instanța de apel a încălcat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., deoarece încheierea recurată nu cuprinde motive pe care se întemeiază respingerea cererii de suspendare, iar cele invocate privitor la art. 6 din C.E.D.O. nu sunt aplicabile în cauză, recurenta afirmă că instanța a trecut cu ușurință peste aceste apărări, motivând sumar de ce nu se impune suspendarea cauzei.

Mai mult, recurenta consideră că este nelegală hotărârea instanței de fond și din perspectiva faptului că, în litigiul de pe rolul Tribunalului Specializat Mureș, s-a invocat nulitatea clauzei irevocabile din contractul de leasing care face obiectul prezentei cauze, astfel încât, în situația în care se va constata nulitatea absolută a respectivei clauze, vor fi două hotărâri contradictorii.

Cu privire la decizia nr. 388/A din 30 octombrie 2019, recurenta apreciază că hotărârea este nelegală și netemeinică din perspectiva următoarelor motive:

Așadar, în opinia recurentei, aspectele prezentate sunt de natură a conduce la convingerea că doamna președinte B. nu a participat la pronunțarea în cauză, hotărârea fiind pronunțată și motivată numai de doamna judecător dr. D..

Se arată că, în prezenta cauză, nu există niciun înscris care să ateste participarea la pronunțarea hotărârii a doamnei președinte B., mai ales ca, la nici o săptămână de la pronunțarea hotărârii (30.10.2019) a survenit decesul acesteia (05.11.2019), or, la data amânării pronunțărilor din prezenta cauză, doamna judecător B. încă trăia, astfel că, neparticiparea acesteia la amânarea pronunțărilor și, implicit, la pronunțarea hotărârii este nelegală, hotărârea pronunțată în astfel de condiții fiind nulă.

Evocând prevederile art. 398 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susține că, la pronunțarea și motivarea hotărârii, a participat un singur judecător, respectiv doamna D., care, astfel, a încălcat normele de drept material ori procesual.

Un alt motiv de nelegalitate invocat privește aplicarea greșită a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv, art. 9, art. 14, art. 20 si art. 22 C. proc. civ.

Făcând trimitere la decizia nr. 2574 din 27 iunie 2013 pronunțată în recurs de secția a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect pretenții, recurenta arată că, prin acea decizie, instanța supremă a hotărât că, în aplicarea principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual și limitele cererii de chemare în judecată, instanța trebuind să se pronunțe asupra cererilor formulate și nu să facă aprecieri asupra a ce trebuia sau nu să solicite reclamantul.

Recurenta susține că, prin respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, instanța de apel a nesocotit prevederile legale de mai sus, sens în care solicită a se observa că, prin cererea introductivă de instanță formulată de A. S.R.L., aceasta a stabilit cadrul procesual, solicitând instanței să constate dreptul său de proprietate, fundamentat de prevederile art. 35 C. proc. civ.. Se arată că, în susținerea obiectului cauzei, intimata a invocat nu numai prevederi aplicabile acțiunii în constatare, ci, mai mult, susținând aplicabilitatea prevederilor art. 35 C. proc. civ., prin enumerarea și arătarea îndeplinirii particularităților acțiunii în constatare, a depus inclusiv practică judiciară pentru a-și dovedi admisibilitatea acțiunii.

Așadar, în opinia recurentei, instanța nu a făcut aplicabilitatea principiului disponibilității, sens în care evocă dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.. Afirmă că, în aplicarea acestui principiu, instanța nu poate depăși limitele obiectului fixate de reclamant, în sensul că nu poate acorda mai mult sau mai puțin decât s-a solicitat, nu poate acorda altceva decât s-a solicitat, iar dacă formulările reclamantului sunt improprii, ambigue și nu se poate determina exact obiectul cererii, instanța are obligația ca, în baza rolului activ, să ceară părții să facă precizările necesare.

În altă ordine de idei, cu trimitere la dispozițiile art. 22 C. proc. civ., se arată că instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea de a schimba calificarea juridică dată de reclamant, în funcție de conținutul cererii, iar nu de denumirea dată de parte. Astfel, pe considerentul că învestirea este făcută cu situația de fapt în întregul său, arată că instanța are obligația de a cere părților să prezinte explicații și să pună în discuție orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cererea de chemare în judecată. Cu toate acestea, însă, recurenta afirmă că instanța nu poate recalifica în calea de atac cererea de chemare în judecată, transformând acțiunea în constatare în acțiune în realizare.

Reproducând considerentul avut în vedere de instanță în respingerea excepției, recurenta susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 478 C. proc. civ., deoarece a recalificat acțiunea apelantei A. în "cerere în realizare", cu precizarea că, procedând în această manieră, instanța a recunoscut, indirect, faptul că acțiunea în constatare formulată de A. era inadmisibilă.

În altă ordine de idei, recurenta susține și faptul că hotărârea atacată a fost dată cu depășirea rolului activ al judecătorului, în sensul prevăzut la art. 22 alin. (5) și (7) C. proc. civ., evocând, în acest sens și anumite considerente apreciate ca fiind relevante din cuprinsul deciziei nr. 221 din 15 februarie 2017 pronunțată de secția a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mai mult decât atât, recurenta susține și faptul că instanța nu a făcut aplicabilitatea art. 14 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ., sens în care face trimitere la anumite considerente apreciate ca fiind relevante din cuprinsul deciziei nr. 2049 din 23 mai 2013 pronunțată, în recurs, de secția a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Tot astfel, recurenta amintește și de prevederile art. 20 C. proc. civ., pe care le reproduce, afirmând, totodată, că instanța nu putea să schimbe încadrarea efectuată de apelanta A. în calea de atac, cu atât mai mult cu cât nici măcar aceasta nu a solicitat încadrarea cererii sale în acțiune în realizare. Mai mult, se arată că instanța, analizând cererea ca fiind o acțiune în realizare, recunoaște că autoarea acesteia avea obligația să formuleze o astfel de acțiune, în realizare, chiar dacă intimata a formulat acțiune în constatare.

Recurenta încheie prin a semnala și motivul pentru care reclamanta a ales să formuleze acțiune în constatare, scopul fiind acela de a evita împlinirea prescripției dreptului material la acțiune, știut fiind că o astfel de acțiune este imprescriptibilă.

Printr-un alt motiv de nelegalitate invocat, recurenta susține faptul că instanța, în mod greșit nu a făcut aplicarea dispozițiilor normative speciale prevăzute la art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, respingând, astfel, în mod nelegal excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe considerentul că, în ceea ce privește validitatea contractului de leasing, este de aplicabilitate dreptul comun.

Recurenta susține că nu pot fi reținute afirmațiile instanței cu privire la neinvocarea și nedovedirea calității de mandatară a statului de către autoarea recursului, prin prisma faptului că acțiunile statului s-au vândut de atunci, iar autoarea prezentului demers judiciar reprezintă chiar interesele societății în cauză. Mai mult, față de ceea ce instanța a apreciat, și anume că, în lipsa dovedirii acestui mandat, nu se aplică legea specială, ci legea de drept comun, recurenta arată că părțile și-au făcut fiecare apărările pe O.U.G. nr. 88/1997. Cu toate acestea, însă, în apel, instanța schimbă prevederile legale în baza cărora s-a întocmit contractul.

Mai mult decât atât, se arată că, ignorând prevederea legală aplicabilă, prevăzută în titlul contractului de leasing, instanța reține că, în contract nu e prevăzut în baza cărei legi s-ar fi încheiat acesta.

În continuare, recurenta susține că aceeași instanță de apel ignoră existența la dosar a contractului de închiriere între părți, contract încheiat înainte de perfectarea contractului de leasing, al cărui temei de drept este inserat sub titlul acestuia.

Recunoscând existența unei erori materiale cu privire la anul actului normativ, recurenta susține că instanța nu era îndreptățită să susțină inexistența menționării temeiului de drept în cuprinsul contractului, cu atât mai mult cu cât este precizată și Legea nr. 99/1999, act normativ menit să completeze dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997.

Se arată că, în considerarea principiului specialia generalibus derogant, aprecierea instanței, în sensul de a nu aplica dispozițiile normative speciale, pe considerentul că nu este afectată validitatea contractului, este total netemeinică și nelegală.

Evocând decizia I.C.CJ. nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009, potrivit căreia, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, autoarea recursului arată că instanța, după ce anterior a motivat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, a continuat să expună o opinie cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul modului în care acestea se aplică.

Față de aprecierile instanței care consideră că dispozițiile de mai sus au ca finalitate protecția drepturilor promitentului-cumpărător care a făcut investiții și care vor fi scăzute din prețul de vânzare, recurenta susține că, în speță, nu se impunea o astfel de interpretare și aplicare, aducând următoarele argumente:

- investițiile despre care instanța face referire nu există, în acest sens arătând că intimata a depus înscrisuri care privesc reparații făcute imobilului ce decurg potrivit obligațiilor contractuale ale părților (din timpul închirierii) și pentru care, ulterior, tot intimata a solicitat rambursarea cheltuielilor cu menționarea motivelor de fapt și de drept pentru care aceste cheltuieli nu le sunt imputabile, aceasta depunând și dovezile care atestă că au fost scăzute respectivele cheltuieli din prețul de închiriere al imobilului;

- validitatea contractului de leasing este afectată de inexistența investițiilor; se arată că, în lipsa investițiilor de minim 15% din valoarea imobilului, intimata promitentă-cumpărătoare nu putea încheia în mod valabil contractul. Așadar, se arată că rațiunea pentru care nu se transferă dreptul de proprietate în baza clauzei irevocabile din contract este chiar art. 27 și modificarea adusa de lege articolului 27 din O.U.G. nr. 88/1997 (în vigoare la data de 26.06.1999) care prevede sub condiție valabilitatea clauzei irevocabile. Prin urmare, în opinia recurentei, ambele prevederi legale prevăd obligativitatea efectuării de investiții asupra imobilului care face obiectul leasingului, investiții care oricum trebuiau să fie făcute în baza unui raport de evaluare acceptat de părți.

În susținerea argumentelor de mai sus, recurenta face trimitere la decizia nr. 541/2000 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, precum și la decizia I.C.C.J. nr. 3606 din 29 octombrie 2013, depusă chiar de intimată la dosarul cauzei, în care se prevede faptul că, consimțământul părților este necesar și relevant la data semnării contractului de leasing, cu condiția ca utilizatorul să efectueze investiții de minim 15% și să se întocmească și un raport de evaluare acceptat de părți, în caz contrar urmând a se desfășura licitație publică.

Se arată că o astfel de condiție nu a fost îndeplinită în cauză și, cu toate că nu a fost inserată în contract, instanța nu o poate ignora în sensul de a nu îi da eficiența juridică pe care legiuitorul a impus-o prin chiar reglementarea ei.

Totodată, față de ceea ce instanța a reținut cu privire la art. 14 din contractul de leasing imobiliar nr. x/28.02.2000 cu clauză irevocabilă de vânzare, respectiv că, în termen de 15 zile de la achitarea integrală a prețului, locatorul avea obligația de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu utilizatorul, recurenta apreciază că momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune este în 15 zile de la momentul plății, iar nu august 2015, cum, în mod greșit, opinează că a reținut instanța.

Se arată că art. 14 din contract prevede faptul că doar în momentul încheierii contractului, imobilul trece în proprietatea utilizatorului-cumpărător, aceasta fiind, în opinia recurentei, încă o dovadă că acțiunea în constatare este inadmisibilă, operând inclusiv prescripția dreptului material la acțiune.

Cu privire la posesie, recurenta afirmă că, prin procesul-verbal de predare-primire din 28.02.2000, a transmis către intimată numai dreptul de folosință asupra imobilului, însă, de la expirarea contractului de leasing, intimata nu a avut posesia, acest fapt fiind demonstrat instanței prin administrarea probei cu martori. Pe de altă parte, se arată că posesia trebuie să fie utilă, continuă, neviciată, netulburată și sub nume de proprietar. În plus, neprezumându-se, ea trebuie dovedită, ceea ce intimata A. S.R.L. nu a făcut.

Mai mult, se arată că posesia se dobândește prin întrunirea cumulativă a elementelor sale constitutive animus și corpus, fiind apreciată incidența dispozițiilor art. 918 alin. (1) C. civ. (2009) pe care îl evocă.

Mai mult decât atât, se arată că nu se poate reține aprecierea instanței cu privire la deținerea posesiei de către intimată prin contractul de închiriere încheiat cu o societate, întrucât A. S.R.L. nu a prezentat și dovada că acea societate și-a declarat un punct de lucru în imobil și nu a făcut dovada plății chiriei. Se susține că acel înscris a fost întocmit pro causa, societatea A. neputând încheia un contract de închiriere, cât timp aceasta nu figura ca și proprietar tabular, după cum, potrivit înscrisurilor și probei cu martori, imobilul în cauză nu a fost folosit timp de mai bine de 10 ani, cu toate că, pe tot parcursul posesiei pe care o invocă A., societatea TRANSILVANA REGHIN S.A. era cunoscută, în calitate de proprietar al acestui imobil.

De asemenea, recurenta susține că este total nelegal și argumentul privitor la momentul în care societatea TRANSILVANA a contestat existența vreunui drept asupra imobilului de către intimată și anume, august 2015 întrucât, deși instanța reține care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, aceasta motivează contrar prevederilor reținute, respectiv că prescripția a început la data somării în vederea predării imobilul.

Recurenta susține că nu a fost luat în considerare nici faptul că TRANSILVANA REGHIN S.A. a refuzat încheierea contractului de vânzare-cumpărare încă de la data când a fost chemată în judecată de A. S.R.L., în anul 2006 (în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare), acțiunea A. fiind respinsă ca inadmisibilă.

Se arată că, la acea dată (2006), de la care începea cel mai târziu să curgă termenul de prescripție, TRANSILVANA REGHIN S.A. și-a exprimat refuzul în mod explicit.

Totodată, se afirmă că promovarea unei acțiuni ce a format obiectul dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Reghin, care nici măcar nu a fost analizată pe fond lipsind procedura prealabilă (medierea ori conciliere directă cu cealaltă parte), nu se poate reține drept cauză care să ducă la formarea opiniei instanței în sensul recunoașterii unui drept al intimatei. Dimpotrivă, având în vedere că a existat deja un litigiu privitor la acest imobil între părți, se arată că refuzul societății TRANSILVANA REGHIN S.A. trebuia luat în considerare de la acea dată, din 2006, de la care curgea termenul de prescripție.

Se mai arată că, din eroare sau pentru a avea un motiv sa respingă excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel reține faptul că, în anul 2016 a fost promovată o acțiune ce făcea obiectul dosarului x/2006 al Judecătoriei Reghin, cu toate că acel dosar a fost promovat în anul 2006, nu în anul 2016, astfel cum a reținut instanța, astfel încât, dacă instanța ar fi luat în considerare anul 2006, prescripția ar fi operat de la data refuzului de încheiere a contractului, refuz ce a fost constatat de instanță în dosarul x/2006 al Judecătoriei Reghin.

Nu în ultimul rând, recurenta susține că nu pot fi reținute argumentele instanței privitoare la faptul că deținerea bunului imobil echivalează cu recunoașterea dreptului intimatei, dar și faptul că s-ar fi făcut mai multe notificări, deoarece acestea nu au fost dovedite. În plus, se arată că nu a fost respectată procedura prevăzută la art. 1079 alin. (1) din vechiul C. civ., întrucât, la dosarul cauzei nu există dovada îndeplinirii acestei proceduri imperios necesare. Așadar, se afirmă că, atâta timp cât procedura emiterii acestei notificări nu îndeplinește prevederile legale, este lipsit de relevanță numărul de notificări emise, deoarece acestea nu există.

Recurenta încheie prin a afirma că instanța de apel s-a limitat la analiza susținerilor făcute de reprezentantul A. S.R.L., fără să cerceteze niciun înscris depus în probațiune (nici în fond și nici în apel), fără a studia nici măcar contractul de leasing, ajungând, astfel, să pronunțe o hotărâre netemeinică și nelegală, cu argumente care sunt străine de natura cauzei.

În concluzie, solicită admiterea recursului, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ., precum și pe dispozițiile legale menționate în cuprinsul acesteia.

La 15 mai 2020, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus în termen legal (luând în considerare efectele Decretului privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020 și Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020), întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată .

Analizând recursul de față prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte îl găsește fondat, pentru următoarele argumente:

Instanța supremă va analiza, cu prioritate, criticile recurentei referitoare la încheierea din 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În virtutea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Acest caz de suspendare are în vedere existența unui alt dosar, aflat pe rolul instanțelor de judecată, a cărui soluționare ar putea avea o influență hotărâtoare asupra rezolvării cauzei, problema de a cărei rezolvare depinde soluția din procesul pendinte aflându-se în strânsă legătură.

Cu alte cuvinte, acest caz de suspendare facultativă legală a judecății poate interveni atunci când soluționarea cauzei supuse suspendării depinde de soluționarea alteia în care se tranșează un drept, ce influențează soluția în cauza supusă suspendării, putând fi invocat cu autoritate de lucru judecat.

Din cuprinsul dispozițiilor mai sus menționate rezultă că legiuitorul a circumscris măsura suspendării facultative a judecății de îndeplinirea unei condiții procedurale, respectiv existența ori inexistența unui drept care să facă obiectul unei alte judecăți și a unei condiții de oportunitate, reflectată în rezultatul aprecierii instanței pe marginea necesității suspendării procesului, fondată pe legătura de conexitate dintre cele două dosare.

În cauza de față, considerentele încheierii atacate reflectă analiza obiectelor celor două dosare, nefiind dezvoltate de o manieră convingătoare argumentele de fapt și de drept pentru care instanța a concluzionat în sensul că dezlegarea prezentei cauzei nu ar depinde, în tot sau în parte, de modul de soluționare a dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod corect că, prin acțiunea ce va fi soluționată în dosarul nr. x/2019, TRANSILVANA REGHIN S.A. a solicitat, în contradictoriu cu A. S.R.L., să se constate nulitatea absolută a clauzei irevocabile de vânzare, prevăzută în art. 14 din Contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 19/28.28.02.2000, invocându-se în esență încălcarea condiției prevăzute de art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, cât și faptul că, în prezentul dosar, apelanta-pârâtă TRANSILVANA REGHIN S.A. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii apelantei-reclamante A. S.R.L., iar în justificarea acestei excepții a susținut tocmai nevalabilitatea clauzei de vânzare, prevăzută în art. 14 din Contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 19/28.28.02.2000, pentru încălcarea condiției prevăzute de art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997.

În plus, instanța supremă reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.A. a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, tocmai în considerarea clauzei nr. 14 din Contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 19/28.28.02.2000, susținând, în esență, că imobilul a fost integral achitat de către reclamantă, iar termenul de 15 zile de la data plății, prevăzut de art. 14 din contract, a fost depășit, fără ca pârâta TRANSILVANIA REGHIN S.A. să încheie contractul de vânzare cumpărare.

Or, câtă vreme în dosarul nr. x/2019 instanța urmează a se pronunța tocmai asupra valabilității clauzei nr. 14 din Contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 19/28.28.02.2000 prin raportare la dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, este evident caracterul determinant al acestei soluții față de pretențiile deduse judecății în dosarul nr. x/2015.

Concluzia contrară reținută de instanța de apel este în contradicție cu considerentele expuse în încheierea atacată, prin care se arată că în dosarul nr. x/2019 s-a solicitat, pe cale principală, constatarea nulității absolute a unei clauze contractuale, iar în prezentul dosar s-a invocat, pe cale incidentală, nulitatea aceleiași clauze, pentru același argumente.

Suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. constituie un instrument util pentru a se preîntâmpina pronunțarea unor hotărâri contradictorii, cu efecte nedorite asupra stabilității raporturilor juridice existente între părți, întrucât judecata pentru a cărei soluționare definitivă se cere suspendarea, se constituie într-o chestiune prejudicială în cauza în care se invocă incidentul suspendării facultative.

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o analiză incompletă a oportunității măsurii suspendării, limitându-se la termenul rezonabil de soluționare a procesului civil, fără a avea în vedere identitatea de chestiune litigioasă dintre cele două dosare și necesitatea evitării pronunțării unor hotărâri contradictorii.

De altfel, prin decizia nr. 2209/20 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2019, a fost casată decizia nr. 300/A/28.10.2020 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de apel. Considerentele deciziei de casare cuprind dezlegări în drept ale unor chestiuni litigioase antamate și în prezentul recurs.

Pentru aceste considerente, constatând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1), Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă TRANSILVANA REGHIN S.A. împotriva încheierii din 18 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care va fi casată.

Potrivit art. 179 alin. (3) din C. proc. civ., desființarea unui act de procedură atrage și desființarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare.

Având în vedere considerentele expuse anterior, instanța supremă reține că desființarea încheierii din 18 septembrie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, determină, în mod subsecvent, casarea deciziei nr. 388/A din 30 octombrie 2019 a aceleiași instanțe, întrucât judecata apelurilor nu putea avea loc anterior incidentului procedural al suspendării judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019

În aceste condiții, devine inutilă analiza celorlalte critici de nelegalitate subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5 și 8 din C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă cu privire la decizia nr. 388/A din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă TRANSILVANA REGHIN S.A. împotriva încheierii din 18 septembrie 2019 și deciziei nr. 388/A din 30 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează încheierea și decizia atacate și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2021.