ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2156/2021

Ședința publică din data de 19 octombrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 483 din 25 iunie 2020, Tribunalul Vaslui, secția Civilă a admis acțiunea reclamantei A. S.R.L., prin B. S.P.R.L. și a obligat pârâta C. S.R.L. să-i achite suma de 520.000 RON, reprezentând contravaloarea chiriei pentru perioada 23.04.2017-23.04.2018 și 23.04.2018-23.10.2019, penalități de 0,1 % pe zi întârziere precum și să-i predea bunurile menționate în procesul-verbal de predare-primire încheiat la 03.10.2016.

Împotriva acestei sentințe, pârâta C. S.R.L. a formulat apel prin care a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, conform dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 56/2021 din 8 februarie 2021, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul pârâtei, ca nefondat.

Împotriva deciziei din apel, pârâta C. S.R.L. a formulat recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond.

În dezvoltarea motivului de recurs, se arată, în esență, că instanța de apel a apreciat în mod greșit atât situația de fapt raportată la normele de drept material incidente acesteia, cât și probatoriul esențial în cauză.

Cu privire la aplicabilitatea depozitului necesar, apreciază autoarea căii de atac că, instanța de apel a omis să cerceteze dovezile depuse la dosarul cauzei, dovezi din care rezultă fără dubiu existența depozitului necesar. Totodată, arată că instanța de apel a omis să cerceteze și dovezile privind plata contractului.

În continuare, recurenta evocă conținutul procesului-verbal de control nr. x/13.07.2016 al Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare, din care rezultă, în esență, că reclamanta deține computerul tomograf în discuție, situat la adresa bunului imobil ce face obiectul contractului de locațiune dintre pârâtă și D. S.R.L. Vaslui.

Învederează recurenta că a depus la dosar și adresa nr. x/25.06.2019 din care rezultă că bunul este nefuncțional, contractul de închiriere nr. x/30.01.2015 din care rezultă prețul locațiunii, notificarea nr. x/17.11.2015.

Prin urmare, susține că motivele instanței de apel nu ar putea fi susținute, în raport de probatoriul ce a fost administrat în cauză și neobservat între înscrisurile depuse la dosar, sens în care redă, în extras, considerentele instanței de apel.

Mai arată recurenta că, în timpul cercetării judecătorești, au fost depuse la dosar și alte înscrisuri, neobservate de către instanța de apel, printre care, o notificare adresată de D. către reclamantă, prin care i se pune în vedere acesteia din urmă să elibereze spațiul și să achite chiria în cuantum de 126.004,78 RON; copie cerere de chemare în judecată dosar nr. x/2013 - cauză ce a vizat denunțarea contractului de locațiune încheiat între A. și D.; extras din Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 11417/23.06.2015 prin care comitetul creditorilor A. S.R.L. Vaslui denunță contractul de închiriere nr. x/08.2013 încheiat între D. și A. S.R.L. și aprobă denunțarea contractului de comodat nr. x/06.04.2015 încheiat între C. și A.; contract de închiriere nr. x/14.06.2017 încheiat între D. și A.; contract de închiriere nr. x/08.08.2013 încheiat între D. și A.; notificare D. către reclamanta B. S.P.R.L (administrator judiciar al A.) de predare a spațiului și de plată a chiriilor restante. Menționează recurenta că plătește chirie pentru acest spațiu către D., deși parte din acesta nu poate fi folosit ca urmare a faptului că reclamanta nu și-a ridicat bunurile; corespondență între D. și reclamanta B. S.P.R.L (administrator judiciar al A.) ce privește evacuarea spațiului, plata chiriilor restante.

Conchide recurenta că raportul juridic dintre reclamantă și recurentă este reglementat de instituția depozitului necesar (potrivit art. 2124 alin. (1) C. civ.), o varietate a contractului de depozit. Prin urmare, arată că izvorul contractului de depozit este legal, fiind născute drepturi și obligații specifice conform depozitului și devenind aplicabile dispozițiile art. 2106 alin. (2) C. civ., caz în care remunerația urmează a fi stabilită de instanța de judecată în raport de serviciile de depozitare prestate.

Mai arată că raportul juridic născut între recurentă și reclamantă este unul de creanță, în care reclamanta datorează recurentei o parte din suma ce reprezintă prețul locațiunii pe care aceasta din urmă o plătește proprietarului spațiului.

Se mai susține că raportul juridic obligațional dedus judecății implică atât relația de creanță bazată pe contractul de locațiune dintre părțile litigante, cât și relația juridică dintre părțile litigante și terțul D., între părți stingându-se creanțele prin compensare, plata locațiunii fiind compensată în mare măsură cu plata depozitului necesar.

Apreciază că instanța de fond ar fi trebuit să stabilească pe baza unei expertize prețuitoare/contabile atât cuantumul depozitului conform dispozițiilor art. 2106 alin. (2) C. civ., cât și suma ce a mai rămas de achitat/dacă a mai rămas de achitat în funcție de plățile făcute.

Prin urmare, învederează că nu poate fi susținut că bunul a fost a fost încredințat recurentei sub constrângerea unei împrejurări care făcea cu neputință alegerea persoanei depozitarului, computerul tomograf E., seria x/2010, bun ce aparține reclamantei intimate A. S.R.L. fiind imobilizat din anul 2015 în spațiul pentru care plătește chirie, spațiu aparținând D. S.R.L. Vaslui.

Sub acest aspect consideră că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel aplicând greșit normele de drept material, norme ce privesc instituția depozitului necesar, hotărârea trebuind casată.

Cu privire la întinderea prejudiciului rezultat din neexecutarea contractului de locațiune susține că instanța de apel nu a depus minime diligente pentru a observa că recurenta a plătit toate facturile emise de reclamanta A. S.R.L., nefiind observate nici plățile pe care recurenta le-a efectuat în timpul judecării cauzei în apel, plăți despre care consideră că ar fi trebuit să genereze măcar o diminuare a sumei pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată.

În continuare, recurenta prezintă o situație a relațiilor contractuale dintre părți și a obligațiilor de plată ce rezultă din acestea. Arată că facturile emise de intimata-reclamantă către recurentă au fost plătite integral, așa cum rezultă din dovezile de la dosarul cauzei, însă pentru suma de 227.500 RON nu au fost emise facturi fiscale, prin urmare, neputând fi efectuate plăți de către recurentă.

Apreciază că instanța de apel nu a efectuat un calcul propriu și a menținut suma din cererea de chemare în judecată. Totodată, considerentul instanței de apel prin care a reținut că extrasele de cont depuse de recurentă în calea de atac nu fac dovada stingerii debitelor izvorâte din neplata chiriei încalcă dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ. și art. 1776 lit. b) din același cod.

Arată autoarea căii de atac că aceste plăți au fost făcute pentru stingerea datoriilor reprezentând chirie, sens în care invocă art. 1507 C. civ. privind imputația plății.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante la 14.05.2021, care a formulat întâmpinare, prin care prin care a invocat excepția netimbrării recursului, excepția inadmisibilității acestuia raportat la greșita invocare a motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului formulat de recurenta-pârâtă, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, se reține că, prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității cererii de recurs, raportat la greșita invocare a motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ședința publică din 19 octombrie 2021, Înalta Curte, față de argumentele aduse în sprijinul excepției inadmisibilității, a calificat excepția invocată de intimată prin întâmpinare, ca fiind excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură și va proceda la analiza acesteia, astfel cum a fost calificată de instanță.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prin motivele invocate, recurenta-pârâtă urmărește reanalizarea situației de fapt prin readministrarea probatoriului, pentru a se stabili, așa cum susține chiar recurenta, că situația dintre părți a fost una specifică depozitului necesar.

Or, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv contractul de închiriere și restul înscrisurilor depuse de părți în probațiune.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuție evaluarea probelor administrate în cauză.

Prin urmare, dispozițiile art. 2106, art. 2124, art. 1270., art. 1507 și art. 1776 C. civ. au fost invocate formal, de vreme ce recurenta nu arată modalitatea greșită în care instanța de apel a aplicat aceste dispoziții, ci se cantonează în a dezvolta considerente cu privire la interpretarea probatoriului de către instanța de apel, urmărind, în esență, prin devoluarea integrală a fondului, să demonstreze că raporturile juridice complexe dintre părți și D. S.R.L., precum și situația juridică a reclamantei, se constituie într-o "împrejurare neprevăzută", care ar atrage incidența instituției depozitului necesar.

Însă legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad de jurisdicție devolutiv.

De altfel, se constată că aceleași susțineri au fost făcute integral și în fața instanței de apel. Faptul că prima instanță de control judiciar a confirmat soluția primei instanțe, în dezacord cu opinia recurentei, nu atrage casarea unei hotărâri, în lipsa incidenței unuia dintre motivele de casare prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la prejudiciu, departe de a dezvolta o critică de nelegalitate, recurenta critică, în realitate, aprecierea de către instanța de apel a probei cu înscrisuri, respectiv extrasele de cont, în scopul demonstrării unei alte situații de fapt decât cea reținută în cauză, anume achitarea tuturor facturilor emise de reclamantă reprezentând chirie.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Totodată, criticile referitoare la omisiunea instanței de apel de a ordona o expertiză contabilă nu pot fi primite, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (6) C. proc. civ., "părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele însele nu le-au propus și administrat în condițiile legii".

În speță, instanța supremă reține, pentru argumentele pe care le-a expus, că susținerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate și nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal.

Criticile nu pot fi încadrate nici din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod și, în plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) și 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului, invocată de intimata A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. și, în consecință, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 56/2021 din 8 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 56/2021 din 8 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2021.